Costi ROGOZANU
O lume minunată fără povești
Etichetă / Liviu Antonesei
Liviu Antonesei – Cinci povești filosofice cretane din AD 2019
Orice bărbat…
Dacă este cu adevărat sincer, dacă poate fi sincer,
orice bărbat va recunoaște că preferă destinul
încrucișat de Apollo și Dyonisos, rătăcind prin
codri, taverne și vii înălțîndu-se spre cer, din strugurii cărora
nimfe dezgolite vor stoarce vinul cu picioare desculțe,
vor prefera acest destin celui al unui crucificat din deșertul
chinuit mii de ani de soarele dogoritor, de cealaltă parte
a mării noastre fără odihnă și fără de moarte…
Dar de bună seamă, și dintre vii, dintre livezile
de smochini și măslini, dintre pîlcurile de chiparoși.
își pot înălța steagurile cu franjuri culorile negre
ale masochismului, ale urii de sine – oricît de ușor
e un destin eroic, un bărbat nu va fi în stare să îl evite!
23 August 2019, Herssonissos Village
Citește în continuare →
Poeme de Liviu Antonesei, Monica Rohan, Nicolae Coande, Liviu Ofileanu și Roxana Cotruș
Liviu ANTONESEI
Soarele de Crăciun. Un triptic
-
Secolul meu
Secolul în care mi-am trăit cea mai mare parte a vieții,
oricît de lungă ar fi programată aceasta –
secol boit în negru și roșu și cenușiul oțelului de armă
călit în sîngele înaintașilor noștri, în sîngele nostru,
de la Kolîma la Oswiecim, prin Grotele Arelatine,
de la est la vest, de la nord la sud, un vast cimitir
al libertății, și cimitir în cel mai propriu înțeles
al cuvîntului încă de pe cînd se chema țintirim… Citește în continuare →
Liviu ANTONESEI – Educaţia umanistă, educaţia globală şi societatea (2). Reforme fără frontiere!
A doua „crimă fondatoare” – finanţarea pe student. Educaţia devine marfă
Dacă prima „crimă fondatoare” – explozia necontrolată a învăţămîntului universitar prin înfiinţarea de universităţi de stat în toate orăşelele mai răsărite datorită presiunilor politrucilor locali şi ciupercăria rezultată din înfiinţarea universităţilor private prin Legea 15/ 1990, a SRL-urilor – procese nereglementate vreme de zece ani! -, au fost mai degrabă factori favorizanţi ai dezastrului, schimbarea sistemului de finanţare a pus cireaşa pe tort. Trecerea de la finanţare pe post la „finanţarea pe cap de vită furajată academic”, cum glumeau amar profesorii, operă a ministeriatului reformist Andrei Marga, ministru, Panaite Nica, secretar de stat, din anii 1997-2000, a declanşat o puzderie de efecte perverse. Citește în continuare →
Vatra-dialog cu Liviu ANTONESEI: „A ieșit un fel de ciclotimie benignă, cu treceri bruște de la entuziasm la depresie”
– Domnule Liviu Antonesei sunteţi licenţiat în Psihologie-Sociologie şi, în prezent, profesor universitar doctor la facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Faptul că aţi studiat psihologia a adus cu sine o altfel de cunoaștere a lumii, a oamenilor şi asta v-a modelat într-un anume fel scrisul? Au avut aceste studii o contribuție în devenirea dumneavoastră literară?
– Am studiat psihologia – și sociologia – printr-o întîmplare fericită. Pe parcursul liceului, pe rînd, am vrut să studiez istoria, ca să mă fac arheolog, din pricina citirii cărții despre descoperirea Troiei, apoi medicina, probabil din pricina mediului familial, iar prin clasa a XI-a, am ajuns la psihologie, din pricina primei mele iubiri adevărate! Prietena mea de atunci se hotărîse pentru asemenea studii și m-am contaminat în mod fericit. De bună seamă că aceste studii mi-au fost de folos, mai întîi pentru că efectiv m-au ajutat să mă cunosc ceva mai bine decît aș fi reușit fără ele, apoi pentru că, pe acest fundament, am izbutit, cred eu, să iau unele măsuri „împotriva” firii mele nu tocmai comode pe atunci, nici pentru mine, nici pentru cei din jur. Este vorba despre trăsăturile temperamentale, deci structurale. După școala hipocratic-pavlovistă, aș fi un fel de coleric cu pronunțate nuanțe melancolice, iar după cea caracterologică un sentimental, caracterizat prin emotivitate, non-activitate și secundaritate. Citește în continuare →
Liviu ANTONESEI – Povești filosofice cretane din AD 2016
Mă trezesc într-un alt oraș
pentru vechile mele ritualuri –
peste acoperișuri, în stînga,
fortăreața venețiană, cu marea de-a dreapta,
zidurile dogilor tulburate
de minaretul unei moschei.
Citește în continuare →
Liviu ANTONESEI – Educația umanistă, educația globală și societatea (1). Un diagnostic
Nota red.: Continuăm dezbaterea începută în numărul anterior al revistei noastre și consacrată soartei învățămîntului umanist din universități (și nu numai) cu această primă parte din intervenția d-lui profesor universitar dr. Liviu Antonesei. Îi invităm la dezbatere pe toți cei interesați, ale căror contribuții le așteptăm pe adresa redacției: revista.vatra@gmail.com.
0. La ieșirea din vechiul regim, învățămîntul umanist din România era într-un fel de moarte clinică – psihologia și sociologia dispăruseră din nou din 1977, fără a mai fi declarate științe burgheze, ca în 1948, filosofia se ideologizase tot mai mult, limbile străine primeau locuri la admiterea în universități o dată la doi, trei sau chiar patru ani. Facultățile de filosofie-istorie, văduvite de specializări, aveau să se unească cu cele de educație fizică, probabil ca să respecte îndemnul antic mens sana in corpore sano. Sînt rezultatele „filosofiei educației” lansată la începutul anilor ’70, clădită pe două slogane repetate obsedant – „politehnizarea învățămîntului” și „triada învățămînt – cercetare – producție”. Interesant este că acel sistem de educație era aberant, dar era pe deplin coerent, sinergic – asta ca să cităm un clasic marxist încă în viață, șef al ideologiei PCR în epocă, cu sistemul social care-l conținea, care parcurgea în aceeași perioadă a doua vîrstă a industrializării forțate și, pe cale de consecință, a urbanizării la fel de forțate. Populația marilor orașe nu era majoritar urbană, ci rur-urbană, cum nici cea rurală, prin fenomenul navetist, nu mai era pe deplin rurală. Tăranul epocii este foarte bine surprins în ciclul Georgicele din volumul de debut al lui Mircea Cărtărescu. O cultură propriu-zis urbană mai exista cumva insular în marile orașe universitare, iar una rurală doar în sate isolate de munte, care scăpaseră de cooperativizare în anii ’50… În ciuda declarațiilor sale demagogice privind „societatea socialistă multilateral dezvoltată” și „omul nou”, nu mai puțin multilateral dezvoltat, vechiul regim a produs o societate cenușie, ternă, uniformizată și un om unilateral dezvoltat, în sensul unui homo faber și acela prost înțeles, în sensul unui executant docil, fără spirit critic, fără imaginație, lipsit de orizont. Excepțiile cîte au fost – și au fost! – sînt mai degrabă meritul exuberanței naturale a ființei umane și a eforturilor personale de dezvoltare decît al regimului și al sistemului său de educație.
Liviu ANTONESEI – Max în toate stările sale
Mă gîndesc de ce folos mi-ar fi fost Max, cu vreun an, poate doi?, mai întîi cînd m-am lovit de un mic mister cretan, mai degrabă turistic, poate, însă devenit cretan prin locul întîmplării, că mai degrabă locurile decît timpul botează întîmplările vieţii noastre. Deşi oricum avem şi o nostalgie difuză în privinţa trecutului şi curiozităţi legate de viitor, în vreme ce prezentul tinde să ne scape printre degete curgînd ca nisipul în clepsidră. În ziua aceea, mă trezisem, ca de obicei aici, dis-de-dimineaţă, ca să prind soarele cel blînd, care durează vreo două ore de la sosirea zorilor, doar că, în ziua cu pricina, după o altă zi, lungă şi obositoare şi o noapte scurtată de trecerea prin singura tavernă de stil vechi care mai supravieţuia în oraş. Ziua fusese lungă şi obositoare din pricina călătoriei în capitala insulei în scopul, dinainte stabilit, de a revizita mormîntul lui Kazantzakis, scop atins, dar şi depăşit de revizitarea şi a celorlalte cîteva locuri demne de a fi revăzute. Mă trezisem deci cu noaptea în cap, băusem două nessuri cu lapte, unul după altul, însoţite de cîteva ţigări, luasem o portocală, pe care am curăţat-o în vreme ce coboram scările hotelului, cu geanta de pînză cu cele necesare plajei agăţată de un cot, deci un prosop, o carte, un caiet, un pix, loţiune de soare, cea de după soare, apă plată, ciocolată şi cîteva portocale. Ţigările, bricheta şi şpiţul cu filtre de silicon le ţineam în buzunarul profund al amplei cămăşi, parcă special cusută pentru asemenea împrejurări. Pînă am ieşit pe uşa hotelului, portocala era gata mîncată, aşa că am aprins şi ţigara pentru drum şi am pornit pe capătul străduţei dinspre bulevardul principal, în fapt singurul, care servea şi de şosea naţională, paralelă cu autostrada de la capătul de sus, dinspre munţi, a orăşelului. În cîteva clipe, eram la bulevard şi, cu mintea încă nu de tot trezită, încercam să mă decid dacă traversez exact pe acolo, prin locul în care străduţa mea lovea în unghi drept bulevardul, sau să mai fac nişte zeci de metri pe „malul ăsta” al celui din urmă. Cum circulaţia era destul de rarefiată, m-am hotărît să traversez pe acolo. Altfel, povestea, de bună seamă, nu s-ar fi născut în veci şi de-a pururi! Cum depinde totul de cele mai neînsemnate amănunte, de detaliile acelea care, nişte automatisme fiind îndeobşte, îţi scapă adesea, trec neobservate! Deci, am traversat bulevardul şi am luat-o în sus, spre Est de fapt, pentru că înclinaţia planului oraşului pe direcţia Est-Vest e atît de mică încît trebuie să fii foarte atent şi chiar abil ca să percepi un sus şi un jos, pentru a ajunge la una dintre străduţele mele preferate ce conduc înspre plajă…
Ieri, mă trezisem tot cu noaptea în cap, chiar mai devreme, dar nu pentru a merge la plajă, ci pentru a prinde primul autobuz spre Heraklion. Voiam, deci, să revăd oraşul, dar mai ales să revizitez mormîntul lui Kazantzakis în care acesta a fost repatriat la cîteva decenii de la plecarea sa într-o lume mai bună. Lumea vechilor zei, a lui Hristos, a lui Buddha? Nici măcar el n-ar putea răspunde fără un răgaz de gîndire. Dar de bună seamă că nu lumea lui Lenin, care îl obsedase pînă a ajuns în Rusia! Am prins autobuzul şi, după ceva mai mult de o jumătate de oră pe autostrada săpată în piatra insulei, am coborît la autogară, în partea de jos a oraşului, la cîteva zeci de metri de portul veneţian şi de portul nou, lipit de fapt de cel vechi. Am plecat prin soarele care deja dogorea spre capătul de sus al oraşului, unde se afla mormîntul. Dar nu grăbit, ci oprindu-mă din loc în loc, fotografiind ba bisericile din drum, ba superba Loggia veneţiană, ba casele mai cochete ori pe cele decrepite, unele în reparaţie, altele parcă părăsite. Pe o străduţă am dat peste un bar care se chema Jameson şi, în amintirea Londrei, m-am fotografiat cu firma deasupra capului. Din păcate, era închis, aşa că n-am putut să-l văd pe dinăuntru. M-am oprit însă la o cafenea de lîngă bazar, am mîncat o pizza şi am băut o cafea şi apoi, traversînd bazarul cu aparatul foto mereu în funcţiune, folosindu-mă de hartă şi întrebînd doi trecători şi un taximetrist, mă tot apropiam, prin soarele de-acum al aproape amiezii, de mormînt. Ca şi prima oară, am fost tulburat de amestecul de măreţie şi de modestie al lăcaşului. Interiorul de piatră al vechiului fort veneţian umplut cu pămînt, ca un mic munte terminat cu un platou. Scările de piatră ce te conduc acolo. Pe platou, iarbă deasă şi moale, aproape elastică, iar înspre vechile ziduri, o „bordură” amplă din toate florile, arbuştii şi arborii Cretei. În centru, un postament de cîteva zeci de metri pătraţi din piatră albă, pe care e aşezat mormîntul din blocuri de piatră neagră. O piatră tombală din calcar, pe care nu e scris nici măcar numele, ci doar un citat din marele scriitor pe avers şi, pe revers, pe o placă din metal, cuvîntul „pace” cioplit în cîteva limbi, de la greacă şi ebraică la engleză. O cruce simplă, alcătuită din două lemne de catarg legate între ele cu sfoară marinărească. Nu am văzut niciodată un mormînt mai potrivit unui mare scriitor, deşi am vizitat ceva cimitire în viaţa asta, de la Eternitatea din Iaşi la Bellu, Pére Lachaise şi cîteva cimitire londoneze. În stînga mormîntului, puţin mai în faţă, odihneşte, din 2004, Elena, ultima lui soţie, într-un lăcaş de veci mai mic şi la fel de sobru. De pe marginea platoului, peste întinderea oraşului, se vede marea cea mare. De aici, de lîngă mormînt, se aude murmurul său neîncetat… Odihneşte în pace, Neînfricatule… am şoptit în vreme ce mă îndreptam spre scările ce mă conduceau în afară. Anul acesta, dispăruse frînghia cu care erau legate braţele crucii, fiind înlocuite cu nişte piroane deja atacate de rugină.
Mergeam pe trotuar cu gîndul la vizita din ziua precedentă, iţindu-se în imagini destul de neclare din mintea încă ameţită de somnul insuficient. Soarele începuse deja să încălzească şi căutam umbra lăsată nu atît de copaci, cît de copertinele ce se întindeau deasupra fiecărui magazin, a fiecărei terase. Din trotuarele proaspăt stropite se ridica un fel de răcoare, iar lumea se agita deja deschizînd prăvăliile de tot felul. Oraşul se trezea la o nouă zi. Era trecerea, tranziţia de la linişte la marea agitaţie care avea să înceteze seara, noaptea tîrziu. Dar încă se mai păstrau cîteva fuioare din liniştea de peste noapte. Mergeam agale, percepînd ca printr-un fel de ceaţă această metamorfoză cînd, deodată, m-am oprit brusc, aproape cu gura căscată. Pe terasa din faţa unui hotel, în rest goală, la o masă lipită aproape de peretele de sticlă, am văzut un cuplu într-o scenă cu totul ciudată. Am simţit cum mă trezesc brusc, cum se duc şi ultimii aburi adunaţi în seara precedentă în singura tavernă de stil vechi din capătul dinspre Vest al oraşului. El stătea pe unul din scaunele de trestie, dar răsucit cu spatele înspre măsuţa de sticlă cu cadrul şi picioarele tot din trestie, ea stătea ghemuită cumva în faţa lui, aproape în genunchi şi îi ţinea mîna dreaptă în mîinile sale. Din cînd în cînd, îşi apropia buzele şi îi săruta mîna. El vorbea liniştit, ei îi curgeau lacrimile şi nu spunea nimic. Bărbatul putea să aibă spre şaizeci de ani, ea cu vreo cincisprezece-douăzeci mai puţin, amîndoi frumoşi, păstrînd încă bine urmele frumuseţii din tinereţe. Blonzi, tipul nordic, el aproape albit, dar, ţinînd seama de caracterele scenei în care i-am surprins, mi-am spus automat că trebuie să fie ruşi, oricum slavi, nu prea vezi la alte naţii femei sărutînd mîna bărbaţilor. Mă uitam cumva hipnotizat la ei, prin minte îmi foşgăiau tot felul de ipoteze şi nu-mi era deloc teamă că-i deranjez, că-mi vor sesiza indiscreţia. Ce zic indiscreţia, eram cu ochii holbaţi de-a binelea! Eram, de altfel, convins că ei nu văd nimic în jurul lor, că sînt prinşi cu totul în drama aceea pe care, nu ştiu de ce, încercam s-o înţeleg, să mi-o explic. Încercam, dar nu reuşeam. Cum nu reuşesc nici acum, deşi am şi distanţa timpului la dispoziţie şi mintea mult mai limpede decît în acea dimineaţă de vară. Pot doar presupune că e o chestiune de dragoste sau de moarte, chiar de dragoste şi de moarte laolaltă, dar mai mult de atît nu cred că pot spune. Dacă aş fi unul din acei scriitori din secolul al XIX-lea, omniscienţi, după cum îi numesc naratologii, care ştiu totul despre personajele lor, de la amănuntele de stare civilă la gîndurile lor cele mai intime, ar fi simplu, doar că nu sînt un asemenea scriitor. Ar fi la fel de simplu şi dacă aş fi un scriitor de romane detective, pentru că aş da cinci euro omului de la recepţie şi aş afla datele de bază ale personajelor, aş pune apoi un microfon undeva la masa lor şi le-aş asculta conversaţia, dar cum nu sînt nici autor de romane poliţiste, cade şi această posibilitate. Iar cum un adevărat romantic nu mai sînt de multă vreme, nu mă pot apuca nici de frumoase, rafinate şi cutremurătoare speculaţii şi analize psihologice de sfîrşit de secol al XVIII-lea. Las prin urmare povestea în indecizie, o indecizie reală, nu una jucată, şi îmi reiau drumul spre plajă. Simt cum ceaţa, cum aburii, denşi ca o vată, datoraţi şedinţei culinare şi bahice de cu seară mi se aşează înapoi în minte…
Poate că după ziua aceea lungă şi obositoare n-ar fi fost cazul să fac popasul la singura tavernă de stil vechi din Hersonissos sau măcar să nu fi profitat chiar aşa de mult de ospitalitatea gazdelor. Dar trecînd cu autobuzul prin faţa ei, pentru prima dată am văzut-o mai puţin aglomerată ca de obicei cînd îmi făceam drum pe acolo. Doar la două mese alăturate erau vreo cinci persoane, localnici după aparenţe, destul de prinşi de chef, iar la intrare un cuplu de turişti ce păreau să-şi isprăvească sucurile de portocale. Aşa că, la staţia imediat următoare am coborît şi am luat-o spre tavernă. Am intrat şi am comandat raki, dacă tot intri într-o cîrciumă tradiţională, măcar să comanzi ceva tradiţional. Nu ştiu ce s-o fi întîmplat. Ori pentru că folosisem cîteva cuvinte greceşti din puţinele pe care le ştiu, ori pentru că pusesem pe masă un manual de neogreacă, ori pentru că făcusem comanda de raki, dar după cîteva minute, cîrciumarul, pe care îl văzusem vorbind cu cei de la masa localnicilor, a sosit cu un platou cu bucăţi de friptură de miel şi felii de pizza şi cu încă un rînd de raki. La masa grecilor erau patru mai vîrstnici şi relativ rablagiţi şi unul în jur de cincizeci de ani, cu plete negre şi o barbă frumoasă, la fel de neagră. Părea mai înalt decît marea majoritate a insularilor şi era mult mai elegant îmbrăcat decît comesenii săi. De la cîrciumar am înţeles cum am înţeles că masa şi rachiul sînt un dar de la grupul cu pricina. M-am uitat înspre ei şi cum cel care părea şeful privea către mine, am ridicat paharul în semn de noroc şi am salutat – sau mulţumit? – înclinînd capul. Mi-a răspuns la fel, după care şi-a continuat discuţiile cu colegii săi de masă. Părea un fel de şef între ei. Sau, poate, era patronul. Nu ştiu. Nu m-am lămurit. În vreme ce mîncam, mă uitam la mobilierul vechi, la pereţii daţi cu ruloul, ca şi la noi pe vremuri, la obiectele decorative vechi, unele foarte vechi, icoane, hărţi, tablouri, un ceas de aramă şi altele pe care nu mi le mai amintesc. Doar televizorul, o plasmă uriaşă, aşezat în stînga barului, la care se vedeau scene dintr-un meci de fotbal, şi ustensilele specifice de bucătărie şi bar contrastau, prin noutate şi modernism, cu restul mobilierului. Pe cînd mîncam, bărbatul brunet şi înalt s-a ridicat de la masă, a trecut pe lîngă masa mea, m-a salutat dînd din cap şi a ieşit. Pe rînd, în vreo cîteva minute, au plecat şi ceilalţi. Turiştii plecaseră fără să-i fi observat. Mă simţeam bine, gata să fac o plimbare pe jos spre hotel. Am chemat cîrciumarul să-i plătesc, dar n-a vrut să-mi ia nici un ban, nici măcar pentru primul rînd de raki pe care îl comandasem eu. Am încercat să mă lămuresc cu el în amestecul meu inimitabil de greacă, engleză şi franceză, dar n-a fost chip. Atunci, am mai comandat un raki şi o cafea, dar nu espresso, ci una grecească, la nisip, pe care în Turcia trebuie s-o rebotezi ca fiind turcească, dacă n-ai chef de discuţii! Am băut rachiul scurt şi cafeaua pe îndelete, fumînd vreo două ţigări una după alta. Măcar comanda asta am reuşit s-o plătesc, rotunjind puţin să iasă şi un bacşiş corespunzător. M-am despărţit de cîrciumar făcîndu-ne reciproc temenele, ca să nu vorbesc de funie în casa spînzuratului spunînd salamalecuri, dar abia după ce mi-am terminat şi activitatea de fotograf prinzîndu-l într-un portret şi un fel de peisaj, cu peretele cel mai încărcat decorativ drept fundal. Am luat-o spre hotel, cu senzaţia clară că ultimul rachiu fusese cumva peste normă… Mai băusem şi un pahar de vin la masa din Heraklion şi o sticluţă mică de uzo la mormîntul lui Kazantzakis. Şi vremea a fost foarte caldă, era şi aseară, cînd mergem spre hotel.
I-am lăsat pe slavii mei în drama lor misterioasă şi am plecat spre plajă. La vreo cincizeci de metri de locul în care-i întîlnisem, am cotit la stînga şi am şi văzut marea de la distanţă. Am trecut printr-o terasă, apoi printr-o porţiune din plaja privată cu piscină a unui hotel şi am ajuns la plaja cea mare şi publică, şi mai bogată în piatră decît în nisip. Am luat-o la dreapta spre insula mea de piatră, despărţită de insula cea mare de circa un metru de apă. Privirea a început să-mi devină mai clară şi mi-am scos ochelarii, agăţîndu-i de buzunarul cămăşii ample de culoarea nisipului. De cum mi-am ridicat privirea, am observat că pe insula mea erau doi intruşi, un tînăr şi o tînără. Coabitare? Insuliţa e destul de mare, de vreo douăzeci şi ceva de metri lungime, cu o lăţime medie de 3-4 metri. Dar nu toată suprafaţa este la fel de netedă, locurile pe care te poţi aşeza cît de cît comod sînt destul de puţine. Atunci, mai degrabă conflict? Dar eu nu sînt de felul meu conflictual, iar cu trecerea anilor potenţialul conflictual s-a tot diminuat. Să-mi schimb locul? Nu, aşa ceva nu fac, aşa ceva nu se face. E, totuşi, prima dată de mai bine de zece zile, de cîtă vreme vin aici de două ori pe zi, cînd mi se întîmplă aşa ceva. Mereu am găsit insuliţa mea pustie, de asta am şi desemnat-o ca fiind a mea. Poate e mai bine să mă reîntorc la hotel şi să-mi completez somnul insuficient…
Asta şi făcusem, am ieşit tîrziu după-amiaza din nou la plajă şi am regăsit insuliţa mea liberă. Acum, însă mergeam în stînga lui Max şi rememoram întîmplarea aceea ciudată din dimineaţa zilei. Am ajuns la terasa ascunsă, ne-am aşezat şi Max a scos din buzunar un pachet de Muratti Amabasador, ţigări care nu se găseau aici şi le primea de la fiică-sa, medic stomatolog în Italia, cîteva cartuşe pe lună. Mi-am scos şi eu pachetul de parfumate, mai aveam, că revenisem acasă mai devreme. Max mi-a făcut semn să mă servesc cu ţigările lui, ca şi cum ar fi vrut să le plătească la troc pe cele fumate la mine, dar ştiam că nu e asta, ci pur şi simplu un gest de curtoazie, aşa cum fumatul ţigărilor mele fusese unul de comoditate. Fără să fi comandat, chelnerul a venit cu două sticle aburinde de bere, Heineken pentru Max, Dab Diät, pentru mine, singura pe care o pot găsi şi aici, dar numai la un supermarket, nu la localuri, terase, baruri. Max ştia, îl servisem şi pe el o dată, la o vizită, chelnerul nu avea de unde să ştie. M-am gîndit că poate Max e patronul acestei foarte plăcute terase, dar n-am întrebat, în fond, nu era treaba mea. I-am rezumat întîmplarea. Dar o ştiu, mi-a spus înainte de a termina, mi-ai mai povestit asta. Nu, nu ţi-am povestit-o, ai citit-o în cartea aceea de povestiri pe care ţi-am dat-o acum vreo jumătate de an, era o versiune acolo. Semnul bun este că o ţii minte. Nu e chiar proastă! A nu, acum îmi amintesc că am citit-o, nu auzit-o, dar să ştii că mi-a plăcut cartea cu totul, toate cele zece sau unsprezece povestiri. Ai gusturi bune, Max, le-a plăcut şi englezilor, peste vreo două-trei luni, apare o ediţie englezească, la Londra. Să fie într-un ceas bun, maître. Să fie, dar nu despre asta este vorba, vreau să apelez la talentele tale de detectiv. Ca să ce, maître, la ce-ar putea fi acestea de folos, cîte or fi fiind aceste calităţi? Vreau să-mi spui ce crezi că se întîmpla, de fapt, între cei doi, care era sensul scenei aceleia? Maître, cred că ai o părere exagerată prea bună părere despre calităţile mele de detectiv?! Ce naiba aş putea spune despre o întîmplare la care nu am fost martor, doar am citit-o o dată şi am ascultat-o puţin mai înainte?! Nu, n-ai înţeles, dă-mi prima explicaţie care îţi trece prin minte… Max se uita la mine cam ca viţelul la poarta nouă. Şi-a aprins o nouă ţigară, a sorbit două gîturi de bere, a mai tras cîteva fumuri… Bun, ce să-ţi spun? A mai rămas pe gînduri vreme de cîteva fumuri, eu tăceam în speranţa că aşteptarea mea îl va încuraja să-mi răspundă. Şi-a dres vocea şi mi-a spus oarecum sacadat, dar dintr-o suflare: păi, ori au aflat că el are un diagnostic fără speranţă, ori sînt un cuplu incognito care şi-a terminat sejurul împreună… Plauzibile amîndouă… Bun, dar tu spre care tinzi, pe care o crezi mai aproape de adevăr? Pe ambele, pe niciuna, la cît de puţine elemente mi-ai dat şi fără să fi avut o experienţă directă a întîmplării, e mare lucru că am spus şi cît am spus. Nu-mi mai da probe din astea! Nu sînt Mafalda, nici măcar retrospectiv şi nici nu înţeleg de ce te interesează asta acum. Ai scris povestirea, aceasta a plecat în lume, ai lăsat-o cu final indecis, ce mai contează? Are mare importanţă Max, importanţă decisivă. Eu sînt un scriitor realist, toată literatura e realistă, ştii asta dacă ai citit şi prefaţa la cealaltă culegere de povestiri pe care ţi-am dat-o. Bun, eşti scriitor realist, acolo spuneai că şi autobiografic, sau cum naiba spuneai, dar ce mai contează asta acum, cînd porumbelul zboară prin lume? Max, eşti unul din puţinii oameni inteligenţi pe care îi cunosc, de asta îmi şi face plăcere să stăm de vorbă. Uneori apelez la tine pentru că am într-adevăr nevoie de talentele tale de investigator, dar de multe ori o fac pentru a-mi oferi mie ocazia să mai stăm de vorbă. Poate şi ţie, am văzut că te amuză să vorbim. Nu, nu mă amuză mereu, dar mă interesează tot timpul! Bine, Max, hai să o luăm altfel. Tu mă cunoşti cu multă vreme înainte de a te cunoaşte, m-ai urmărit, mi-ai făcut dosare, m-ai fotografiat în situaţii compromiţătoare şi toate celelalte, este prin urmare imposibil să nu fi observat că sînt un scriitor realist, dar care minte de stinge, îşi minte cititorii chiar şi cînd povesteşte despre sine lucruri pe care le ştie toată lumea. Sigur că am văzut, dar mi s-a părut normal ca un scriitor să nu apeleze numai la amintiri, că el îşi foloseşte şi imaginaţia, că deformează faptele, sau le spune aşa cum le vede el, nu aparatul foto sau de filmat… Parcă scriai acolo că operezi cu un concept de realitate şi unul de biografie neclasice, mult mai bogate decît cele ale oamenilor obişnuiţi. Că în biografie intră nu doar faptele, ci şi amintirile trunchiate, imaginate, fantasmele şi aşa mai departe, că n-am învăţat pe de rost înalta ta gîndire despre artă şi realitate! Corect, Max, ai rezumat foarte bine. Dar nu vrei să faci un efort de gîndire în plus? De ce am nevoie de adevărul faptelor, dacă oricum în final ajung să fabulez în jurul lor? Ştiu, maître, dar mi se părea evident, ca să ştii cît anume îi minţi pe cititori. Aşa este. Cum trebuie să fie minciuna care ajunge pe hîrtie? Da, ştiu, plauzibilă… Da, Max, plauzibilă, sau cum spun teoreticienii literaturii, verosimilă. Asta e foarte important Max, mai ales pentru eventualii mei cititori, dar nu e singurul lucru important, pentru că mereu sînt şi eu în joc… Am lăsat fraza neterminată şi îl priveam curios pe Max. Se uita şi el la mine, dar nu spunea nimic, numai se uita, la fel de curios ca şi mine. Bine, am reluat după vreo două minute de tăcere în comun, am nevoie de faptele ca atare, de adevăr, dacă vrei, deşi cuvîntul e pretenţios, adevărul e al lui Dumnezeu, nu al oamenilor, nici măcar dacă îşi pun toate micile lor adevăruri la un loc, deci, Max, am nevoie de adevăr ca să pot şti cît anume am minţit. Asta e important şi pentru verosimilitate, dar ţi-am spus că este şi pentru mine ca autor, ca scriitor. Dacă nu ştiu adevărul, după ce mă orientez, cum mă mişc în lumea asta de minciuni? Aş putea să-mi pierd minţile… Ei, bine, abia acum Max a izbucnit într-una din celebrele sale crize de rîs! De obicei, era reţinut, îşi ţinea ascunse, mascate trăirile afective, disimula cu mult talent, nu era numai o chestiune de exerciţiu. Acum, rîdea din toată fiinţa şi părea să nu se poată opri. Într-un tîrziu, rîsul a încetat şi a spus: maître, cu asta m-ai dat gata, voi, scriitorii nu puteţi înnebuni, pentru că descărcaţi toată mîzga, toate tensiunile, toate neîmplinirile care se adună în voi! De fapt, nici nu apucă să se adune, că le expulzaţi imediat pe hîrtie, mă rog, în computer. Mai degrabă aş putea înnebuni eu, oricît de antrenat sînt în păstrarea secretelor despre mine, despre alţii, crede-mă! Am dat numai din cap, vag aprobator. Au mai venit două sticle aburinde de bere, dar le-am băut discutînd fleacuri, cred că eram goliţi amîndoi de nişte lucruri prea serioase, prea grave, pentru un sfîrşit de vacanţă.
[Vatra, nr. 3-4/2016]
Poeme de Liviu Antonesei, Mariana Codruț, Monica Rohan, Igor Ursenco și Teo Cabel
Liviu ANTONESEI
Din „Povești filosofice cretane din A. D. 2015”
Insula mea
M-a primit ca o iubită nărăvașă, cu soarele-n flăcări
ieșind de sub norii plumburii, împinși
de vîntul dimineții dinspre vîrfurile munților
înspre marea în trufașa ei răscoală –
valuri înspumate izbind ca un bici stîncile multicolore…
Începe lungul drum al îmblînzirii scorpiei –
și la capătul său, altă plecare, altă despărțire.
Violentă, cumplită, dar poate mai calmă.
E un mare noroc să nu călătorești neînsoțit!
E o ca o pavăză de azbest, ca o armură invizibilă.
Ridicați matrozi mîndrele noastre flamuri!
Un poet liber
Un poet liber pe insula lui liberă,
cu flamura alb-albastră fluturînd
precum în cer, așa și pre pămînt,
pe tricoul lui ce va pătrunde dincolo de piele,
dincolo de lumea aceasta dantelărită
în piatră de apa nebună de la începuturi –
dincolo de toate lumile posibile.
Un poet liber nu e întrutotul liber
cîtă vreme e dependent de atenție,
fie și numai de atenția ei!
Cameristele ciripesc dincolo de ușa balconului
mai gureșe decît vrăbiile locului.
Scena balconului. O fabulă
Din pragul dimineții, poate de dinaintea trezirii,
scena obsesivă, scena obsedantă a balconului –
dar nu cea cunoscută de toți!
Una proapătă, de ieri, din amurgul de foc –
fulgerătoare și plină de sens ca un act de donație
către celălalt sine. Mereu și mereu, celălalt
este un efect al sinelui nostru. Sau este și asta!
De undeva din memorie, un cimitir de la Nord
și parfumul unei magnolii uriașe, dar de aici,
de undeva din stînga – sau dreapta? – hotelului.
Memoria e uneori generoasă, reunește ceea ce e
departe în spațiu și timp, imagini, extaze,
în minunatul sentiment al abandonului.
Și soarele a urcat la trei sulițe pe cer!
Klaus Elsberg
Zburător fără voie cale de nouă etaje,
o pată enormă de sînge pe asfalt.
Așa cum mai tîrziu, roșcovanul Rolf,
de bună voie și nesilit de nimeni
a plecat în eterna sa logodnă…
Zi după zi, Cercul Poeților Dispăruți
sporește. Ca și cel al călăilor –
cu voie sau fără voie, de o cruzime
nemăsurată sau blînzi ca niște căprioare
văzute cîndva la intrarea în podișul de aici…
De ce acum, de ce aici, pe aceste calme
și aspre tărîmuri, acest gînd? Cînd soarele
nici măcar nu se arată. E o dimineață
născîndă, o zi în auroră, poate e vremea
propice unui asemenea gînd…
Și mai departe, gîndul că poezia nu arde,
nu e combustibilă și cel simetric, al
călătoriei călăilor spre desăvîrșita uitare
Dinspre munți, despre sărata mare,
se anunță un nou răsărit.
Autism…
O stare de absență, de distanțare,
aici pe insula mea pentru stările bune –
un fel de autism în granița normalului –
obiecte de care mă lovesc fără voie,
închis ca într-o carapace. Comunic
doar prin priviri leneșe și gesturi ușoare,
ca și cum cuvintele ar presupune
un efort peste puterile mele…
Și totul din jur ajunge la mine
ca printr-un perete gros de sticlă,
o sticlă limpede și moale
care estompează sunetele lumii.
Și ea, care este aici și care nu este.
Din cercul percepțiilor diminuate,
O văd ca și cum ar fi la mii de ani
lumină depărtare. Și asta provoacă
un nod dureros în fundul gurii,
o sufocare catifelată…
Am fost o dată…
Am fost o dată ca niciodată un băiat
în pantaloni albaștri de doc și o cămașă albă,
de parcă grec m-aș fi trezit de la bun început –
dar mai singur ca astăzi și perfect izolat
nu cred să fi fost nici atunci, nici altădată.
Dacă las la o parte insula mea zdrențuită,
Înfiptă ca un topor în carnea acestei mări primitoare…
O lungă plimbare de seară, de noapte
pe bulevardul central, cu întoarcerea
pe aglomerata faleză – sute, mii de ființe
în taverne și pe terase flecărind
în toate limbile pămîntului, explodînd
la marcarea unui gol pe ecranele uriașe.
Lumini prea puternice, stroboscoape,
ecrane mișcînd colorate și de undeva
foșnetul estompat al mării dintîi…
Apoi, într-un colț ascuns al portului,
cu sticla de vin roșu și aspru alături,
cu țigara lipită etanș de buze…
Însoțit, dar atît de perfect singur.
De ieri, de două zile, de acum patru mii de ani,
Dintotdeauna.
Exilul și insula
De după coamele munților aspri,
se ridică altă dimineață purpurie,
forfota își exhibă primele semne –
mi-o pot imagina sub cîmpia de bumbac,
alungînd umbrele grele ale somnului.
Azi, e ziua comemorării – mîine
o pasăre de metal ne va duce în Nord,
departe de casă. Va începe
lungul exil al fiecărui an…
Și dintre toate, ziua aceasta va bîntui
prin mințile noastre, prin trupuri.
Detest plecările, despărțirile,
detest plecarea de aici, de pe insulă.
Va fi o zi lungă și plină, să ne bîntuie
memoria cale de un an nesfîrșit.
Detest cu putere exilul!
24 august – 7 septembrie 2015, Hersonissos, Heraklion, Sissi
***
Mariana CODRUȚ
în rest, totul e bine
câteodată, scot mâna pe fereastră
ca de sub iarbă,
semne să fac spre trenul
în chiote trecând călare pe orizont.
la răstimpuri, cuvinte simple
mi se desprind din gât
şi doar plasa lor roşie,
placenta asta maternă
mă apără de cădere…
în rest, totul e bine – chiar dacă,
strângându-mi tâmplele-n palme,
simt sângele rostogolind în viteză
prin puzderia drumurilor de sub piele
un cap cu doi ochi plini de dispreţ.
arc voltaic
ştiu bine: în România
mersul contra curentului
şi însingurarea voită sunt
doi poli ai morţii sociale.
printre ei ţâşneşte însă
libertatea mea –
scânteietor arc voltaic.
cum curge ploaia
ascult darabana ploii pe blocuri, francheţea ei pură. francheţea ei absurdă într-o ţară unde până şi moartea e un politician: nu-i pasă de aparenţe, nici de ce se ascunde sub ele, un singur ţel pompându-i sângele-n inimă – să învingă.
cum curge ploaia într-o ţară de politicieni, un teatru în care personajelor de prim-plan le-au luat locul maimuţele cu funduri roşii… că-i iarnă, că-i vară, fug maimuţele de lumină: jos, în cuibul şobolanilor. sus, în podul cu molii drogate de aburi de făină. dar teamă n-au: steaguri ale dezastrului, pe acoperişuri flutură pieile nobile puse pe beţe.
juni români,
care au de partea lor teoremele învăţate în şcoli regale în timp ce părinţii lor le-au învăţat în frig, pe întuneric şi cu vărguţa peste degete; care au de partea lor jocurile iubirii deprinse pe plajele lumii, în timp ce părinţii le-au învăţat sub pături, pe furiş, să nu le audă partidul chiotul orgasmului; care au de partea lor toate personajele, goale-goluţe, în timp ce părinţii le-au smuls pe ascuns dintre croşete; care au de partea lor bărbile şi mustăţile à la Beatles, fără teama ca tovarăşul responsabil cu decenţa să le radă cum li se întâmpla părinţilor; care au de partea lor libertatea de a da cu căciula în câini, de a şuiera în biserică, de a spune nu, în timp ce părinţii trebuiau să spună mereu da, ştergându-şi scuipatul de pe faţă,
ăşti juni români, frumoşi, deştepţi şi liberi, au nostalgii după vremea părinţilor lor.
libertatea noastră aurie
libertatea noastră postrevoluţionară e aurie. şi duhneşte ca lada cu mălai uitată-n pod în care şobolanca fată mulţi pui. libertatea noastră aurie ne iubeşte mult. nu contează că iubirea ei reneagă tot ce o poate exila din pământurile romantice şi ignoră tot ce o poate coborî din cerurile abstracte – noi suntem fericiţi.
***
Monica ROHAN
Călătorind
În cașeta de melasă
tău adânc ochiu-și desface
se deschide, adumbrită
pleoapa lumilor, vorace,
să ne-nghită.
Nu te teme! Iezeru-i iluzia unde mă scufund
și respir vocalele laolaltă cu ploaia
din raiul duminicii
merg mai adânc peste șinele încinse
de dogoarea
tălpilor mele
carne vie răzuită în colții
cuvintelor călătoare
În căsuța de melasă gara mică își smulge inima
și șuieră de dor
și scrijelește dulci cântări
peste pereții umbrei, tremurători
Tu nu lua seama la bocetul inimii sale
sapă-nainte, tu nu ești prada ispitei,
taie precis o copcă rotundă
în gheața sângerândă
forează gang înțelept în muntele acestor nelămurite plecări.
Real
Am privit, prin golul cuvintelor,
orbitele desfundate ale orașului meu subteran
unde forfotesc larvele, bulbii zambilelor bleumarin,
crinii și pietrișul Timișului
Prin lanul de sârmă ghimpată
am zburat, cu sufletul visător subțiat
Fâșii din realitatea poeziilor mele
fumegă
agățate de vânt –
Prin sârma ghimpată a memoriei
trece dimineața cu picioare de rouă
până la genunchi verde
și aproape imponderabilă
în transparența cuvintelor luminoase
topite în dreptul adevărului cu sâmburi de foc
Trandafirul din creștet se rotește azvârlind
mii și mii de petale
miliarde de lacrimi luminiscente
pe câmpul netulburat al vederii dintâi
Și din nou am privit, cu luare-aminte,
lumea „reală” surpată în golul dintre cuvinte.
Ademeniri
Ca un scai negru zgârie încheieturile mele
și se agață de tivul fiecărei zile
cheagul sângelui înnegrit e o ancoră cu miriapode cârlige
așa se arată omniprezenta
în cina surâsului apus, și-n sarea dimineții
ea se tânguie dulceag și grețos
dulce îngrețoșat este bocetul ei
care unge obloanele și odăile se deschid
înaintea nopții eterne
așa se arată Moartea, numele ei nu mă
cutremură, nici odihnește
globul păpădiei cât botoșeii pisoiului
peste pământul reavăn
și peste pielea albastră a cerului
îmi este la fel de aproape
lovește egal, în aceeași inimă
umple cu sânge călduț jumătatea voioasă,
afluentul de mătase al fluviului înghețat…
Armură
În pielea ta m-am învelit,
armură din pielea ta mi-am croit,
adăpostitu-m-am în tine, moarte,
de nu mă mai recunoști
dar să știi: nu mi-e bine
oboseala mea surpă înlăuntrul sticlos
oboseala sapă galerii prin ruine
mă trezesc, iar și iar,
într-un tunel nesfârșit de oglinzi
unde nu-i chip de ieșire-n afară
neostenito, oare nu ațipești vreodată
măcar cât să-mi pot lepăda haina ta?
ZIC / ZAC
Zic că zac
drept zic
zac în odaia
cu priveliști
zilele nopțile
toate-s la fel
plantele susură
cresc susurând
zilnic și noptic retez
șușotelile verzi
seva lor luminoasă
se-ncheagă la loc
Drept zac
prin tălpi urcă spre creștet
frunzișul din care
cântătoarele zburătoare-or zbura
în desmărginită priveliște
Zic din nou:
zac în spirala unei cochilii
unde clipocind marea
lovește ușor din palmele-i răcoroase
tic tac… zig zag…
ceasul cosmic regenerează
zic zac… tic tac…
Arca
Într-o liniște mare începuse lentoarea
fulgii orașului se cojeau de pe trupul păsării uriașe
se desprindeau agale din privirile dansatorilor osteniți
apele cerului scăldau duminici tihnite
asemeni zeppelinelor
împăcate plutind
printre norișori muzicali,
plauri înfloriți,
nuferi din care se va scutura luminoasă ploaia.
Sosise ziua aceea fără nume
ca o fereastră goală în calendar
și ne-am adunat toți cei rămași
în dreptul ferestrei
și ne-am aruncat sufletele prin rana ei
uimindu-ne de atâta blândețe
și calmă înțelepciune în plutirea lor deplin fericită.
Într-o pace fără de margini
începuse dimineața
soarele nou era ochiul ei răcoros
revărsat peste slava cetății…
Înnămoliri
Iată-i! Stăruitori, genunchii însângerați ai binelui
ca o casă de pâine rămasă-n privirea cerului
dospind parfumul primilor zori.
Pe aici am trecut cu inima sălbăticită și vie
mușcând smoc de aer crud.
Acum iarba mucegăiește și stă în calea
convoaielor de vorbe scrâșnite,
verdele fraged cândva
se-ntinde păstos înspre mlaștina democratică.
Teamă mi-e deseori când zăresc galeș lucind
viclenia aceluia zornăitor, în colan diafan
atârnat la gâtul adolescenților visători.
Discursul curge gros și neșovăielnic
sporind albia de smoală
unde nu se vor mai scălda conceptele limpezi, unde
pentru vecie va putrezi rădăcina iubirii.
(Nuferi de păcură înspre cer s-ar aprinde cerându-și iertare?)
Genunchii arși ai binelui
stăruie vrednici
în lumina de-odinioară.
Rugăciune imperativă (Să nu…!)
Să nu-mi piară auzul întâi
prin stufărișul unde pândește țiuind
respirația cu bronhii labirintice,
aspiratoare de var
în metropola crinilor.
Deschid sertarele și se revarsă muzici
precum aș atinge nervii unui pian
cu terminațiile în fibra sensibilă
din țeasta universului.
Să nu-mi rănească văzul auzului
de atâta arsură
să nu întunece închipuirea lucidă
în care dansul sunetului pur
zămislește fără-de-moartea…
***
Igor URSENCO
„poɘtic incorəct”
(ciclu de poeme)
Poem scris după Auschwitz1
Doar rubricile de cancan scrise direct
în esperanto vor îndrăzni să relateze
în acea vreme cum Brigitte Bardot a ajuns
să adopte finalmente
un animăluț sintetic Nauga2. Fața sa
elastică și necoșuroasă precum petele
enigmatice de pe lună, în caz
de nefericire3 îți va spune
o poveste de dragoste
neîmpărtășită sau va ascunde o crimă
ratată: un crîmpei plauzibil
dintr-o viitoare Istorie
a Extratereștrilor. La moartea
mea un Monstru Sacru
Nauga Uriaș va fi găsit înghețat bocnă
cu globul pămîntesc nedigerat
în stomacul său insațiabil
din policlorură de vinil
E.ON Gaz4 vs Akademia lui Platon5
aștept
de multă vreme ca producătorii de materiale
de construcție să facă un clip
de publicitate cu singura replică posibil
imaginabilă: „Pentru o Soartă
cu final fericit, lui Icar și Dedalus le-a lipsit
exact adezivul nostru
marca X”! Ba chiar „Comunică
sau mori” nu e deloc o exagerare
de piar modernă. Cine să-i mai explice cititorului
din antichitate și consumatorului
de artă nesatisfăcut de azi
cruzimea
neîntemeiată față de site-urile
culturale lăsate în paragină și conturile
de autor în viață
abandonate pe rețelele de socializare
publică. Mi-e frică
de instalația artistică unde vizitatorii sunt
șpreiați gratis cu gazele rămase nefolosite
la Auschwitz, așa cum știe cel mai bine
să se răzbune
un Fan Club profesionist
pe Eroul său idolatrizat înainte de vreme
Poșta Română
Nu poți lăsa toate cele
cinci „Scrisori” ale poetului
Eminescu pe mîna curierilor
privați zonali. Văzîndu-i înarmați
pînă în dinți cu pachete ambalate suspect
de grijuliu și dubițe
performante cît să poată declanșa războaie
regionale fulger, sunt sigur
că nici măcar pictorul Victor Brauner6 nu le-ar fi
încredințat transportarea ochiului
personal pierdut definitiv într-o încăierare
suprarealistă. De lingurița
de argint primită de la prietenul
său de cataramă Samuel
Beckett nu mai zic. La acest gen
de transport nu au trecere nici măcar
telegramele scurte în așteptarea
lui Godot. Cultura personală se decantează
mai dureros decît un ciclu
gonadic cu voie de la Primărie. E mult
mai înțelept să te încrezi agentului
coloanei a cincea7 ca unui sol
psihopomp8 ideal. Recunosc în bătrînul
factor poștal pe inginerul sufletelor
moarte pe care tot nu reușea
să le găsească detectivul Gogol, pămîntean
autodidact și el
United Collors Of Benettton
Doar cerneala neagră îmbibată pînă la sînge
pe amprente e singura mărturie incriminatorie
a legăturilor dintre poeți și condamnații
de drept comun. Ea leagă cu un fir
de catgut transparent părțile rușinoase
ale naturii necucerite decît prin forța
minții. Poetul, chiar și în postmodernitate, se
clasicizează imediat ce e declarat mort
de-a binelea: avuția sa e dată
de suflet celor săraci
cu duhul. Interlopului nu îi rămîne
decît să fie vizionarul care prevăzător ia cu sine
în sicriul de aur dotat cu aer
condiționat neapărat un celular touchscreen
cu sim triplu și conexiune
omniwireless. Speranța tehnologiilor de ultimă oră
se menține constant în marja intangibilă
a Trinității. Toți poeții
basarabeni9 care au refuzat să iasă
din „Mantaua” lui Nicolai Gogol10 și
din „Cămășile” lui Grigore Vieru11,
au trebuit să își plătească propria
cezariană în avans, folosind
spațiul și timpul rămas
exact cît le-ar fi luat robilor eleni să curețe
unica pelerină a lui Epaminondas12
_________________
1 „Se mai poate scrie poezie după Auschwitz”? Întrebare retorică avansată în contextul holocaustului european de către flozoful culturii Theodor Adorno, care lansează critici dure în adresa idealismului hegelian și a existențialismului francez, considerate a fi matrici ale „culturii industriale” alienatoare
2 Brand de piele artificială în industria americană a capitonării (compozit din stofă de tricot acoperit cu clorură de polivinil, PVC). Campania de marketing din anii 1960 a transformat păpușile Nauga™ într-un fetiș al mitologiei urbane
3 Numele omonim al filmului „En cas de malheur”, avînd-o ca protagonistă pe Brigitte Bardot, fostă actriță, cîntăreață și model playboy, actualmente unul dintre activiștii cei mai vocali pentru protecția animalelor, intervenind inclusiv financiar în disputa națională privind soarta cîinilor vagabonzi din București (2013)
4 Companie monopolistă de distribuție a gazului pe teritoriul României
5 Școală filozofică înființată de idealistul Platon; ◊ (slang interlop) cazier de recidivist
6 Legenda spune că, imediat după faimoasa serie picturală pe tema mutilărilor oculare, acesta și-ar fi pierdut propriul ochi într-o cafenea pariziană
7Titulatura agenturii (în perioada războiului civil spaniol, preluată alternativ de toate regimurile politice) pentru a califica spionii, teroriștii, diversioniștii, sabotorii, provocatorii și agenții de influență
8Creatură (ființă, spirit ori animal) care ghidează în condiții de siguranță sufletele morților sau ale nou-născuților; ◊ (în psihologia jungiană) intermediari între conștient și inconștient
9Basarabia e, simultan, spațiu cultural bilingval (româno-rus), heterotopie fanariotă, insulă a latinității în spațiul slav, cap de pod ideologic între Vest și Est și, nu în ultimul rînd, avanpost geostrategic pentru vectorul transatlantic
10 Scriitorul Fiodor Dostoievski despre „anxietatea influenței” (Harold Bloom) exercitată de înaintașul său literar asupra generațiilor tinere rusofone
11 Referindu-se la textul omonim reprezentativ al poetului șaicezist, criticul Eugen Lungu strămută metafora dostoievskiană pe tărîm cultural basarabean
12 Spartanul Epaminondas (circa 418-362 a. Chr.) a rămas în memoria comunității tebane ca filosof ce a propovăduit ascetismul colectiv; ◊ Prototip al frățiilor informale moderne (inclusiv animatori sociali, cluburi de weekend, cenacluri poetice, grupări interlope etc.)
***
Teo CABEL
Dialog despre ea
Printre umbre fără aripi, aprinse din cer,
Dincolo de fereastra deschisă,
Caută cu privirea
În frunzele dimineții.
Zidul zilei se ridica peste noapte.
Un vârf de suliță, rupt din alte vremuri,
Rătăcit în pașii timpului,
Îl împunge în tâmplă, în respirație, în ochi
Flămând de scara lui Iacov.
În zidul zilei apar primele ferestre, ochii ei.
Prin ferestre, marea, ea.
Țărmul mării tot ea.
La masa rotundă, față în față,
El și cuvintele.
Insomnie
Eu Adam, tu Evă
Fără niciun șarpe?
Soare într-o rână, cu picioarele în copaci,
Noapte, cu luni bete de mirosul teilor,
Negăsindu-și locul pe orbită.
Culoare lungi fără culoare,
Torent zgomotos,
Scările se derulează ca un mosor
Nu se-nfundă în nicio ușă
În niciun hău.
Filmul se rupe: am adormit!
Am adormit? Deci nu dorm
Atunci se deschide gura monstrului
Pe una din măsele, resturi de univers.
Deschid un ochi
Să mă agăț de malul prezentului.
Mișc un deget de la picior
Aha, zic.
Închid ochiul, un punct
Se rostogolește pe scări interminabile
Devine ochi.
NU!
Nu sună ceasul!
Mă dau jos și îl opresc,
Să doarmă liniștit în tic-tac-ul său.
O rază lovește ochiul ca o daltă
Tablouri căzute, secundele, pe scări,
Nu se suprapun peste niciun petec de prezent.
În prezentul acesta nu sunt Adam, nu ești Eva
Cădem mereu din rostogolirea nopților
În cascada zorilor.
La gura sobei
Poeziile iernii
Viscol topit
În flacăra sobei,
Mângâieri suspinate
Între pulpele nopții,
O ie de săruturi
Cămașa de noapte a sânilor.
Taina este între mine și tine,
Celelalte ard
În propriul lor viscol.
Aniversare
Draga mea, și azi
Mânușile albe, de dantelă, ale ochilor tăi
Îmi aranjează papionul privirii,
Îmbrăcate în smoking.
Isaia dănțuiește lângă noi
Aurind inelarele.
Ai construit, în tăcere,
Din ochii tăi până în ochii mei
Un pod
Ca Apollodor din Damasc.
Pe urmă ai trimis un zâmbet…
Stare
Dinții strălucesc de pofta luminii
Debarcată din fereastră
Ochii gata să muște din carnea zilei
Ca dintr-o piersică zemoasă
Papilele înebunesc când dau de gustul dimineții
În paharul palmei curge
Mângâierea coaptă în pulpa nopții,
În sânul tăcerii.
Țipăt de lebădă
Pe oglinda ochilor tăi
Face din zâmbet un mers elegant de felină
Bună dimineața!
Savurezi o amintire de acum zece ani
Eu plantez un pui de amintire pentru următorii
Zece ani.
Îmi ascut creionul de mers pe jos
Cordul măsoară ritmul zilei
Până unde apune soarele
După ultima literă a sfântului de azi.
( în calendar Maria Magdalena)
Dinții strălucesc de pofta lunii.
O felie de lămâie
La ceaiul de vârstă încă verde;
Îl beau cu înghițituri mici înainte de
Noapte bună!
Nu știu cum este în Rai
De Iad mă spăl în fiecare zi.
Mioritică
Câinele s-a pus de-a lătratul, în poartă.
Nicio stea nu a rămas nenumită
De ochii lui
Ce se loveau între urechi
De sclipirile lor efemere.
Nici zorii nu l-au mângâiat.
Poarta se mărise
Ca o intrare în cer și el
Tot mai lătra la stele, de parcă
Le băga pe ultimele în țarcul zilei.
Cafea cu aromă de toamnă
Frunzele salciei,
Un vals imperfect,
Peste ceașca de cafea.
Doar umbrele lor
Se afundă în aburul, albastru,
Înserării reci.
Se aude, chitară dezacordată,
Un greier,
Norii, pudra plumbuită, fond de ten,
Lui septembrie
Și
Uitarea
În vânt.
Ultima gură
S-a răcit.
Umbrele frunzelor
Ard într-un cer unde
Ochiul nu pătrunde.
Toate zilele trecute
Sunt semințe
Nu frunze.
Dulcineea
Nici nu știa aceasta creionul său,
Nărăvașa lance, coif de Don Quijote,
Când căuta înfrigurat castelul,
Rătăcind în cartierul de rulote.
Nici nu știa că vânează, între
Coperte cartonate, morile de vânt,
Alerga pe câmpia paginii,
Ritmul verde, iarba, din visul său tânt.
O, Dulcineea, imagine de voal!
Umbră furișată candid în lumină.
Sancho Panza, dezertat ca înger,
Caută în plumb aripa de-albină.
(din volumul în pregătire „Labirintul clipei”)
[Vatra, nr. 10-11/2015]
