Liviu ANTONESEI – Educaţia umanistă, educaţia globală şi societatea (2). Reforme fără frontiere!

Antonesei (1)

A doua „crimă fondatoare” – finanţarea pe student. Educaţia devine marfă

Dacă prima „crimă fondatoare” – explozia necontrolată a învăţămîntului universitar prin înfiinţarea de universităţi de stat în toate orăşelele mai răsărite datorită presiunilor politrucilor locali şi ciupercăria rezultată din înfiinţarea universităţilor private prin Legea 15/ 1990, a SRL-urilor – procese nereglementate vreme de zece ani! -, au fost mai degrabă factori favorizanţi ai dezastrului, schimbarea sistemului de finanţare a pus cireaşa pe tort. Trecerea de la finanţare pe post la „finanţarea pe cap de vită furajată academic”, cum glumeau amar profesorii, operă a ministeriatului reformist Andrei Marga, ministru, Panaite Nica, secretar de stat, din anii 1997-2000, a declanşat o puzderie de efecte perverse. Citește în continuare →

Vatra-dialog cu Liviu ANTONESEI: „A ieșit un fel de ciclotimie benignă, cu treceri bruște de la entuziasm la depresie”

antonesei

– Domnule Liviu Antonesei sunteţi licenţiat în Psihologie-Sociologie şi, în prezent, profesor universitar doctor la facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Faptul că aţi studiat psihologia a adus cu sine o altfel de cunoaștere a lumii, a oamenilor şi asta v-a modelat într-un anume fel scrisul? Au avut aceste studii o contribuție în devenirea dumneavoastră literară?

– Am studiat psihologia – și sociologia – printr-o întîmplare fericită. Pe parcursul liceului, pe rînd, am vrut să studiez istoria, ca să mă fac arheolog, din pricina citirii cărții despre descoperirea Troiei, apoi medicina, probabil din pricina mediului familial, iar prin clasa a XI-a, am ajuns la psihologie, din pricina primei mele iubiri adevărate! Prietena mea de atunci se hotărîse pentru asemenea studii și m-am contaminat în mod fericit. De bună seamă că aceste studii mi-au fost de folos, mai întîi pentru că efectiv m-au ajutat să mă cunosc ceva mai bine decît aș fi reușit fără ele, apoi pentru că, pe acest fundament, am izbutit, cred eu, să iau unele măsuri „împotriva” firii mele nu tocmai comode pe atunci, nici pentru mine, nici pentru cei din jur. Este vorba despre trăsăturile temperamentale, deci structurale. După școala hipocratic-pavlovistă, aș fi un fel de coleric cu pronunțate nuanțe melancolice, iar după cea caracterologică un sentimental, caracterizat prin emotivitate, non-activitate și secundaritate. Citește în continuare →

Liviu ANTONESEI – Educația umanistă, educația globală și societatea (1). Un diagnostic

Nota red.: Continuăm dezbaterea începută în numărul anterior al revistei noastre și consacrată soartei învățămîntului umanist din universități (și nu numai) cu această primă parte din intervenția d-lui profesor universitar dr. Liviu Antonesei. Îi invităm la dezbatere pe toți cei interesați, ale căror contribuții le așteptăm pe adresa redacției: revista.vatra@gmail.com.

antonesei

0. La ieșirea din vechiul regim, învățămîntul umanist din România era într-un fel de moarte clinică – psihologia și sociologia dispăruseră din nou din 1977, fără a mai fi declarate științe burgheze, ca în 1948, filosofia se ideologizase tot mai mult, limbile străine primeau locuri la admiterea în universități o dată la doi, trei sau chiar patru ani. Facultățile de filosofie-istorie, văduvite de specializări, aveau să se unească cu cele de educație fizică, probabil ca să respecte îndemnul antic mens sana in corpore sano. Sînt rezultatele „filosofiei educației” lansată la începutul anilor ’70, clădită pe două slogane repetate obsedant – „politehnizarea învățămîntului” și „triada învățămînt – cercetare – producție”. Interesant este că acel sistem de educație era aberant, dar era pe deplin coerent, sinergic – asta ca să cităm un clasic marxist încă în viață, șef al ideologiei PCR în epocă, cu sistemul social care-l conținea, care parcurgea în aceeași perioadă a doua vîrstă a industrializării forțate și, pe cale de consecință, a urbanizării la fel de forțate. Populația marilor orașe nu era majoritar urbană, ci rur-urbană, cum nici cea rurală, prin fenomenul navetist, nu mai era pe deplin rurală. Tăranul epocii este foarte bine surprins în ciclul Georgicele din volumul de debut al lui Mircea Cărtărescu. O cultură propriu-zis urbană mai exista cumva insular în marile orașe universitare, iar una rurală doar în sate isolate de munte, care scăpaseră de cooperativizare în anii ’50… În ciuda declarațiilor sale demagogice privind „societatea socialistă multilateral dezvoltată” și „omul nou”, nu mai puțin multilateral dezvoltat, vechiul regim a produs o societate cenușie, ternă, uniformizată și un om unilateral dezvoltat, în sensul unui homo faber și acela prost înțeles, în sensul unui executant docil, fără spirit critic, fără imaginație, lipsit de orizont. Excepțiile cîte au fost – și au fost! – sînt mai degrabă meritul exuberanței naturale a ființei umane și a eforturilor personale de dezvoltare decît al regimului și al sistemului său de educație.

Citește în continuare →

Liviu ANTONESEI – Max în toate stările sale

antonesei

Mă gîndesc de ce folos mi-ar fi fost Max, cu vreun an, poate doi?, mai întîi cînd m-am lovit de un mic mister cretan, mai degrabă turistic, poate, însă devenit cretan prin locul întîmplării, că mai degrabă locurile decît timpul botează întîmplările vieţii noastre. Deşi oricum avem şi o nostalgie difuză în privinţa trecutului şi curiozităţi legate de viitor, în vreme ce prezentul tinde să ne scape printre degete curgînd ca nisipul în clepsidră. În ziua aceea, mă trezisem, ca de obicei aici, dis-de-dimineaţă, ca să prind soarele cel blînd, care durează vreo două ore de la sosirea zorilor, doar că, în ziua cu pricina, după o altă zi, lungă şi obositoare şi o noapte scurtată de trecerea prin singura tavernă de stil vechi care mai supravieţuia în oraş. Ziua fusese lungă şi obositoare din pricina călătoriei în capitala insulei în scopul, dinainte stabilit, de a revizita mormîntul lui Kazantzakis, scop atins, dar şi depăşit de revizitarea şi a celorlalte cîteva locuri demne de a fi revăzute. Mă trezisem deci cu noaptea în cap, băusem două nessuri cu lapte, unul după altul, însoţite de cîteva ţigări, luasem o portocală, pe care am curăţat-o în vreme ce coboram scările hotelului, cu geanta de pînză cu cele necesare plajei agăţată de un cot, deci un prosop, o carte, un caiet, un pix, loţiune de soare, cea de după soare, apă plată, ciocolată şi cîteva portocale. Ţigările, bricheta şi şpiţul cu filtre de silicon le ţineam în buzunarul profund al amplei cămăşi, parcă special cusută pentru asemenea împrejurări. Pînă am ieşit pe uşa hotelului, portocala era gata mîncată, aşa că am aprins şi ţigara pentru drum şi am pornit pe capătul străduţei dinspre bulevardul principal, în fapt singurul, care servea şi de şosea naţională, paralelă cu autostrada de la capătul de sus, dinspre munţi, a orăşelului. În cîteva clipe, eram la bulevard şi, cu mintea încă nu de tot trezită, încercam să mă decid dacă traversez exact pe acolo, prin locul în care străduţa mea lovea în unghi drept bulevardul, sau să mai fac nişte zeci de metri pe „malul ăsta” al celui din urmă. Cum circulaţia era destul de rarefiată, m-am hotărît să traversez pe acolo. Altfel, povestea, de bună seamă, nu s-ar fi născut în veci şi de-a pururi! Cum depinde totul de cele mai neînsemnate amănunte, de detaliile acelea care, nişte automatisme fiind îndeobşte, îţi scapă adesea, trec neobservate! Deci, am traversat bulevardul şi am luat-o în sus, spre Est de fapt, pentru că înclinaţia planului oraşului pe direcţia Est-Vest e atît de mică încît trebuie să fii foarte atent şi chiar abil ca să percepi un sus şi un jos, pentru a ajunge la una dintre străduţele mele preferate ce conduc înspre plajă…

Ieri, mă trezisem tot cu noaptea în cap, chiar mai devreme, dar nu pentru a merge la plajă, ci pentru a prinde primul autobuz spre Heraklion. Voiam, deci, să revăd oraşul, dar mai ales să revizitez mormîntul lui Kazantzakis în care acesta a fost repatriat la cîteva decenii de la plecarea sa într-o lume mai bună. Lumea vechilor zei, a lui Hristos, a lui Buddha? Nici măcar el n-ar putea răspunde fără un răgaz de gîndire. Dar de bună seamă că nu lumea lui Lenin, care îl obsedase pînă a ajuns în Rusia! Am prins autobuzul şi, după ceva mai mult de o jumătate de oră pe autostrada săpată în piatra insulei, am coborît la autogară, în partea de jos a oraşului, la cîteva zeci de metri de portul veneţian şi de portul nou, lipit de fapt de cel vechi. Am plecat prin soarele care deja dogorea spre capătul de sus al oraşului, unde se afla mormîntul. Dar nu grăbit, ci oprindu-mă din loc în loc, fotografiind ba bisericile din drum, ba superba Loggia veneţiană, ba casele mai cochete ori pe cele decrepite, unele în reparaţie, altele parcă părăsite. Pe o străduţă am dat peste un bar care se chema Jameson şi, în amintirea Londrei, m-am fotografiat cu firma deasupra capului. Din păcate, era închis, aşa că n-am putut să-l văd pe dinăuntru. M-am oprit însă la o cafenea de lîngă bazar, am mîncat o pizza şi am băut o cafea şi apoi, traversînd bazarul cu aparatul foto mereu în funcţiune, folosindu-mă de hartă şi întrebînd doi trecători şi un taximetrist, mă tot apropiam, prin soarele de-acum al aproape amiezii, de mormînt. Ca şi prima oară, am fost tulburat de amestecul de măreţie şi de modestie al lăcaşului. Interiorul de piatră al vechiului fort veneţian umplut cu pămînt, ca un mic munte terminat cu un platou. Scările de piatră ce te conduc acolo. Pe platou, iarbă deasă şi moale, aproape elastică, iar înspre vechile ziduri, o „bordură” amplă din toate florile, arbuştii şi arborii Cretei. În centru, un postament de cîteva zeci de metri pătraţi din piatră albă, pe care e aşezat mormîntul din blocuri de piatră neagră. O piatră tombală din calcar, pe care nu e scris nici măcar numele, ci doar un citat din marele scriitor pe avers şi, pe revers, pe o placă din metal, cuvîntul „pace” cioplit în cîteva limbi, de la greacă şi ebraică la engleză. O cruce simplă, alcătuită din două lemne de catarg legate între ele cu sfoară marinărească. Nu am văzut niciodată un mormînt mai potrivit unui mare scriitor, deşi am vizitat ceva cimitire în viaţa asta, de la Eternitatea din Iaşi la Bellu, Pére Lachaise şi cîteva cimitire londoneze. În stînga mormîntului, puţin mai în faţă, odihneşte, din 2004, Elena, ultima lui soţie, într-un lăcaş de veci mai mic şi la fel de sobru. De pe marginea platoului, peste întinderea oraşului, se vede marea cea mare. De aici, de lîngă mormînt, se aude murmurul său neîncetat… Odihneşte în pace, Neînfricatule… am şoptit în vreme ce mă îndreptam spre scările ce mă conduceau în afară. Anul acesta, dispăruse frînghia cu care erau legate braţele crucii, fiind înlocuite cu nişte piroane deja atacate de rugină.

 

Mergeam pe trotuar cu gîndul la vizita din ziua precedentă, iţindu-se în imagini destul de neclare din mintea încă ameţită de somnul insuficient. Soarele începuse deja să încălzească şi căutam umbra lăsată nu atît de copaci, cît de copertinele ce se întindeau deasupra fiecărui magazin, a fiecărei terase. Din trotuarele proaspăt stropite se ridica un fel de răcoare, iar lumea se agita deja deschizînd prăvăliile de tot felul. Oraşul se trezea la o nouă zi. Era trecerea, tranziţia de la linişte la marea agitaţie care avea să înceteze seara, noaptea tîrziu. Dar încă se mai păstrau cîteva fuioare din liniştea de peste noapte. Mergeam agale, percepînd ca printr-un fel de ceaţă această metamorfoză cînd, deodată, m-am oprit brusc, aproape cu gura căscată. Pe terasa din faţa unui hotel, în rest goală, la o masă lipită aproape de peretele de sticlă, am văzut un cuplu într-o scenă cu totul ciudată. Am simţit cum mă trezesc brusc, cum se duc şi ultimii aburi adunaţi în seara precedentă în singura tavernă de stil vechi din capătul dinspre Vest al oraşului. El stătea pe unul din scaunele de trestie, dar răsucit cu spatele înspre măsuţa de sticlă cu cadrul şi picioarele tot din trestie, ea stătea ghemuită cumva în faţa lui, aproape în genunchi şi îi ţinea mîna dreaptă în mîinile sale. Din cînd în cînd, îşi apropia buzele şi îi săruta mîna. El vorbea liniştit, ei îi curgeau lacrimile şi nu spunea nimic. Bărbatul putea să aibă spre şaizeci de ani, ea cu vreo cincisprezece-douăzeci mai puţin, amîndoi frumoşi, păstrînd încă bine urmele frumuseţii din tinereţe. Blonzi, tipul nordic, el aproape albit, dar, ţinînd seama de caracterele scenei în care i-am surprins, mi-am spus automat că trebuie să fie ruşi, oricum slavi, nu prea vezi la alte naţii femei sărutînd mîna bărbaţilor. Mă uitam cumva hipnotizat la ei, prin minte îmi foşgăiau tot felul de ipoteze şi nu-mi era deloc teamă că-i deranjez, că-mi vor sesiza indiscreţia. Ce zic indiscreţia, eram cu ochii holbaţi de-a binelea! Eram, de altfel, convins că ei nu văd nimic în jurul lor, că sînt prinşi cu totul în drama aceea pe care, nu ştiu de ce, încercam s-o înţeleg, să mi-o explic. Încercam, dar nu reuşeam. Cum nu reuşesc nici acum, deşi am şi distanţa timpului la dispoziţie şi mintea mult mai limpede decît în acea dimineaţă de vară. Pot doar presupune că e o chestiune de dragoste sau de moarte, chiar de dragoste şi de moarte laolaltă, dar mai mult de atît nu cred că pot spune. Dacă aş fi unul din acei scriitori din secolul al XIX-lea, omniscienţi, după cum îi numesc naratologii, care ştiu totul despre personajele lor, de la amănuntele de stare civilă la gîndurile lor cele mai intime, ar fi simplu, doar că nu sînt un asemenea scriitor. Ar fi la fel de simplu şi dacă aş fi un scriitor de romane detective, pentru că aş da cinci euro omului de la recepţie şi aş afla datele de bază ale personajelor, aş pune apoi un microfon undeva la masa lor şi le-aş asculta conversaţia, dar cum nu sînt nici autor de romane poliţiste, cade şi această posibilitate. Iar cum un adevărat romantic nu mai sînt de multă vreme, nu mă pot apuca nici de frumoase, rafinate şi cutremurătoare speculaţii şi analize psihologice de sfîrşit de secol al XVIII-lea. Las prin urmare povestea în indecizie, o indecizie reală, nu una jucată, şi îmi reiau drumul spre plajă. Simt cum ceaţa, cum aburii, denşi ca o vată, datoraţi şedinţei culinare şi bahice de cu seară mi se aşează înapoi în minte…

Poate că după ziua aceea lungă şi obositoare n-ar fi fost cazul să fac popasul la singura tavernă de stil vechi din Hersonissos sau măcar să nu fi profitat chiar aşa de mult de ospitalitatea gazdelor. Dar trecînd cu autobuzul prin faţa ei, pentru prima dată am văzut-o mai puţin aglomerată ca de obicei cînd îmi făceam drum pe acolo. Doar la două mese alăturate erau vreo cinci persoane, localnici după aparenţe, destul de prinşi de chef, iar la intrare un cuplu de turişti ce păreau să-şi isprăvească sucurile de portocale. Aşa că, la staţia imediat următoare am coborît şi am luat-o spre tavernă. Am intrat şi am comandat raki, dacă tot intri într-o cîrciumă tradiţională, măcar să comanzi ceva tradiţional. Nu ştiu ce s-o fi întîmplat. Ori pentru că folosisem cîteva cuvinte greceşti din puţinele pe care le ştiu, ori pentru că pusesem pe masă un manual de neogreacă, ori pentru că făcusem comanda de raki, dar după cîteva minute, cîrciumarul, pe care îl văzusem vorbind cu cei de la masa localnicilor, a sosit cu un platou cu bucăţi de friptură de miel şi felii de pizza şi cu încă un rînd de raki. La masa grecilor erau patru mai vîrstnici şi relativ rablagiţi şi unul în jur de cincizeci de ani, cu plete negre şi o barbă frumoasă, la fel de neagră. Părea mai înalt decît marea majoritate a insularilor şi era mult mai elegant îmbrăcat decît comesenii săi. De la cîrciumar am înţeles cum am înţeles că masa şi rachiul sînt un dar de la grupul cu pricina. M-am uitat înspre ei şi cum cel care părea şeful privea către mine, am ridicat paharul în semn de noroc şi am salutat – sau mulţumit? – înclinînd capul. Mi-a răspuns la fel, după care şi-a continuat discuţiile cu colegii săi de masă. Părea un fel de şef între ei. Sau, poate, era patronul. Nu ştiu. Nu m-am lămurit. În vreme ce mîncam, mă uitam la mobilierul vechi, la pereţii daţi cu ruloul, ca şi la noi pe vremuri, la obiectele decorative vechi, unele foarte vechi, icoane, hărţi, tablouri, un ceas de aramă şi altele pe care nu mi le mai amintesc. Doar televizorul, o plasmă uriaşă, aşezat în stînga barului, la care se vedeau scene dintr-un meci de fotbal, şi ustensilele specifice de bucătărie şi bar contrastau, prin noutate şi modernism, cu restul mobilierului. Pe cînd mîncam, bărbatul brunet şi înalt s-a ridicat de la masă, a trecut pe lîngă masa mea, m-a salutat dînd din cap şi a ieşit. Pe rînd, în vreo cîteva minute, au plecat şi ceilalţi. Turiştii plecaseră fără să-i fi observat. Mă simţeam bine, gata să fac o plimbare pe jos spre hotel. Am chemat cîrciumarul să-i plătesc, dar n-a vrut să-mi ia nici un ban, nici măcar pentru primul rînd de raki pe care îl comandasem eu. Am încercat să mă lămuresc cu el în amestecul meu inimitabil de greacă, engleză şi franceză, dar n-a fost chip. Atunci, am mai comandat un raki şi o cafea, dar nu espresso, ci una grecească, la nisip, pe care în Turcia trebuie s-o rebotezi ca fiind turcească, dacă n-ai chef de discuţii! Am băut rachiul scurt şi cafeaua pe îndelete, fumînd vreo două ţigări una după alta. Măcar comanda asta am reuşit s-o plătesc, rotunjind puţin să iasă şi un bacşiş corespunzător. M-am despărţit de cîrciumar făcîndu-ne reciproc temenele, ca să nu vorbesc de funie în casa spînzuratului spunînd salamalecuri, dar abia după ce mi-am terminat şi activitatea de fotograf prinzîndu-l într-un portret şi un fel de peisaj, cu peretele cel mai încărcat decorativ drept fundal. Am luat-o spre hotel, cu senzaţia clară că ultimul rachiu fusese cumva peste normă… Mai băusem şi un pahar de vin la masa din Heraklion şi o sticluţă mică de uzo la mormîntul lui Kazantzakis. Şi vremea a fost foarte caldă, era şi aseară, cînd mergem spre hotel.

 

I-am lăsat pe slavii mei în drama lor misterioasă şi am plecat spre plajă. La vreo cincizeci de metri de locul în care-i întîlnisem, am cotit la stînga şi am şi văzut marea de la distanţă. Am trecut printr-o terasă, apoi printr-o porţiune din plaja privată cu piscină a unui hotel şi am ajuns la plaja cea mare şi publică, şi mai bogată în piatră decît în nisip. Am luat-o la dreapta spre insula mea de piatră, despărţită de insula cea mare de circa un metru de apă. Privirea a început să-mi devină mai clară şi mi-am scos ochelarii, agăţîndu-i de buzunarul cămăşii ample de culoarea nisipului. De cum mi-am ridicat privirea, am observat că pe insula mea erau doi intruşi, un tînăr şi o tînără. Coabitare? Insuliţa e destul de mare, de vreo douăzeci şi ceva de metri lungime, cu o lăţime medie de 3-4 metri. Dar nu toată suprafaţa este la fel de netedă, locurile pe care te poţi aşeza cît de cît comod sînt destul de puţine. Atunci, mai degrabă conflict? Dar eu nu sînt de felul meu conflictual, iar cu trecerea anilor potenţialul conflictual s-a tot diminuat. Să-mi schimb locul? Nu, aşa ceva nu fac, aşa ceva nu se face. E, totuşi, prima dată de mai bine de zece zile, de cîtă vreme vin aici de două ori pe zi, cînd mi se întîmplă aşa ceva. Mereu am găsit insuliţa mea pustie, de asta am şi desemnat-o ca fiind a mea. Poate e mai bine să mă reîntorc la hotel şi să-mi completez somnul insuficient…

Asta şi făcusem, am ieşit tîrziu după-amiaza din nou la plajă şi am regăsit insuliţa mea liberă. Acum, însă mergeam în stînga lui Max şi rememoram întîmplarea aceea ciudată din dimineaţa zilei. Am ajuns la terasa ascunsă, ne-am aşezat şi Max a scos din buzunar un pachet de Muratti Amabasador, ţigări care nu se găseau aici şi le primea de la fiică-sa, medic stomatolog în Italia, cîteva cartuşe pe lună. Mi-am scos şi eu pachetul de parfumate, mai aveam, că revenisem acasă mai devreme. Max mi-a făcut semn să mă servesc cu ţigările lui, ca şi cum ar fi vrut să le plătească la troc pe cele fumate la mine, dar ştiam că nu e asta, ci pur şi simplu un gest de curtoazie, aşa cum fumatul ţigărilor mele fusese unul de comoditate. Fără să fi comandat, chelnerul a venit cu două sticle aburinde de bere, Heineken pentru Max, Dab Diät, pentru mine, singura pe care o pot găsi şi aici, dar numai la un supermarket, nu la localuri, terase, baruri. Max ştia, îl servisem şi pe el o dată, la o vizită, chelnerul nu avea de unde să ştie. M-am gîndit că poate Max e patronul acestei foarte plăcute terase, dar n-am întrebat, în fond, nu era treaba mea. I-am rezumat întîmplarea. Dar o ştiu, mi-a spus înainte de a termina, mi-ai mai povestit asta. Nu, nu ţi-am povestit-o, ai citit-o în cartea aceea de povestiri pe care ţi-am dat-o acum vreo jumătate de an, era o versiune acolo. Semnul bun este că o ţii minte. Nu e chiar proastă! A nu, acum îmi amintesc că am citit-o, nu auzit-o, dar să ştii că mi-a plăcut cartea cu totul, toate cele zece sau unsprezece povestiri. Ai gusturi bune, Max, le-a plăcut şi englezilor, peste vreo două-trei luni, apare o ediţie englezească, la Londra. Să fie într-un ceas bun, maître. Să fie, dar nu despre asta este vorba, vreau să apelez la talentele tale de detectiv. Ca să ce, maître, la ce-ar putea fi acestea de folos, cîte or fi fiind aceste calităţi? Vreau să-mi spui ce crezi că se întîmpla, de fapt, între cei doi, care era sensul scenei aceleia? Maître, cred că ai o părere exagerată prea bună părere despre calităţile mele de detectiv?! Ce naiba aş putea spune despre o întîmplare la care nu am fost martor, doar am citit-o o dată şi am ascultat-o puţin mai înainte?! Nu, n-ai înţeles, dă-mi prima explicaţie care îţi trece prin minte… Max se uita la mine cam ca viţelul la poarta nouă. Şi-a aprins o nouă ţigară, a sorbit două gîturi de bere, a mai tras cîteva fumuri… Bun, ce să-ţi spun? A mai rămas pe gînduri vreme de cîteva fumuri, eu tăceam în speranţa că aşteptarea mea îl va încuraja să-mi răspundă. Şi-a dres vocea şi mi-a spus oarecum sacadat, dar dintr-o suflare: păi, ori au aflat că el are un diagnostic fără speranţă, ori sînt un cuplu incognito care şi-a terminat sejurul împreună… Plauzibile amîndouă… Bun, dar tu spre care tinzi, pe care o crezi mai aproape de adevăr? Pe ambele, pe niciuna, la cît de puţine elemente mi-ai dat şi fără să fi avut o experienţă directă a întîmplării, e mare lucru că am spus şi cît am spus. Nu-mi mai da probe din astea! Nu sînt Mafalda, nici măcar retrospectiv şi nici nu înţeleg de ce te interesează asta acum. Ai scris povestirea, aceasta a plecat în lume, ai lăsat-o cu final indecis, ce mai contează? Are mare importanţă Max, importanţă decisivă. Eu sînt un scriitor realist, toată literatura e realistă, ştii asta dacă ai citit şi prefaţa la cealaltă culegere de povestiri pe care ţi-am dat-o. Bun, eşti scriitor realist, acolo spuneai că şi autobiografic, sau cum naiba spuneai, dar ce mai contează asta acum, cînd porumbelul zboară prin lume? Max, eşti unul din puţinii oameni inteligenţi pe care îi cunosc, de asta îmi şi face plăcere să stăm de vorbă. Uneori apelez la tine pentru că am într-adevăr nevoie de talentele tale de investigator, dar de multe ori o fac pentru a-mi oferi mie ocazia să mai stăm de vorbă. Poate şi ţie, am văzut că te amuză să vorbim. Nu, nu mă amuză mereu, dar mă interesează tot timpul! Bine, Max, hai să o luăm altfel. Tu mă cunoşti cu multă vreme înainte de a te cunoaşte, m-ai urmărit, mi-ai făcut dosare, m-ai fotografiat în situaţii compromiţătoare şi toate celelalte, este prin urmare imposibil să nu fi observat că sînt un scriitor realist, dar care minte de stinge, îşi minte cititorii chiar şi cînd povesteşte despre sine lucruri pe care le ştie toată lumea. Sigur că am văzut, dar mi s-a părut normal ca un scriitor să nu apeleze numai la amintiri, că el îşi foloseşte şi imaginaţia, că deformează faptele, sau le spune aşa cum le vede el, nu aparatul foto sau de filmat… Parcă scriai acolo că operezi cu un concept de realitate şi unul de biografie neclasice, mult mai bogate decît cele ale oamenilor obişnuiţi. Că în biografie intră nu doar faptele, ci şi amintirile trunchiate, imaginate, fantasmele şi aşa mai departe, că n-am învăţat pe de rost înalta ta gîndire despre artă şi realitate! Corect, Max, ai rezumat foarte bine. Dar nu vrei să faci un efort de gîndire în plus? De ce am nevoie de adevărul faptelor, dacă oricum în final ajung să fabulez în jurul lor? Ştiu, maître, dar mi se părea evident, ca să ştii cît anume îi minţi pe cititori. Aşa este. Cum trebuie să fie minciuna care ajunge pe hîrtie? Da, ştiu, plauzibilă… Da, Max, plauzibilă, sau cum spun teoreticienii literaturii, verosimilă. Asta e foarte important Max, mai ales pentru eventualii mei cititori, dar nu e singurul lucru important, pentru că mereu sînt şi eu în joc… Am lăsat fraza neterminată şi îl priveam curios pe Max. Se uita şi el la mine, dar nu spunea nimic, numai se uita, la fel de curios ca şi mine. Bine, am reluat după vreo două minute de tăcere în comun, am nevoie de faptele ca atare, de adevăr, dacă vrei, deşi cuvîntul e pretenţios, adevărul e al lui Dumnezeu, nu al oamenilor, nici măcar dacă îşi pun toate micile lor adevăruri la un loc, deci, Max, am nevoie de adevăr ca să pot şti cît anume am minţit. Asta e important şi pentru verosimilitate, dar ţi-am spus că este şi pentru mine ca autor, ca scriitor. Dacă nu ştiu adevărul, după ce mă orientez, cum mă mişc în lumea asta de minciuni? Aş putea să-mi pierd minţile… Ei, bine, abia acum Max a izbucnit într-una din celebrele sale crize de rîs! De obicei, era reţinut, îşi ţinea ascunse, mascate trăirile afective, disimula cu mult talent, nu era numai o chestiune de exerciţiu. Acum, rîdea din toată fiinţa şi părea să nu se poată opri. Într-un tîrziu, rîsul a încetat şi a spus: maître, cu asta m-ai dat gata, voi, scriitorii nu puteţi înnebuni, pentru că descărcaţi toată mîzga, toate tensiunile, toate neîmplinirile care se adună în voi! De fapt, nici nu apucă să se adune, că le expulzaţi imediat pe hîrtie, mă rog, în computer. Mai degrabă aş putea înnebuni eu, oricît de antrenat sînt în păstrarea secretelor despre mine, despre alţii, crede-mă! Am dat numai din cap, vag aprobator. Au mai venit două sticle aburinde de bere, dar le-am băut discutînd fleacuri, cred că eram goliţi amîndoi de nişte lucruri prea serioase, prea grave, pentru un sfîrşit de vacanţă.

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2016]

Poeme de Liviu Antonesei, Mariana Codruț, Monica Rohan, Igor Ursenco și Teo Cabel

Liviu ANTONESEI

Antonesei (1)

Din „Povești filosofice cretane din A. D. 2015”

 

 

 Insula mea

M-a primit ca o iubită nărăvașă, cu soarele-n flăcări

ieșind de sub norii plumburii, împinși

de vîntul dimineții dinspre vîrfurile munților

înspre marea în trufașa ei răscoală –

valuri înspumate izbind ca un bici stîncile multicolore…

Începe lungul drum al îmblînzirii scorpiei –

și la capătul său, altă plecare, altă despărțire.

Violentă, cumplită, dar poate mai calmă.

E un mare noroc să nu călătorești neînsoțit!

E o ca o pavăză de azbest, ca o armură invizibilă.

Ridicați matrozi mîndrele noastre flamuri!

 

Un poet liber

Un poet liber pe insula lui liberă,

cu flamura alb-albastră fluturînd

precum în cer, așa și pre pămînt,

pe tricoul lui ce va pătrunde dincolo de piele,

dincolo de lumea aceasta dantelărită

în piatră de apa nebună de la începuturi –

dincolo de toate lumile posibile.

Un poet liber nu e întrutotul liber

cîtă vreme e dependent de atenție,

fie și numai de atenția ei!

Cameristele ciripesc dincolo de ușa balconului

mai gureșe decît vrăbiile locului.

 

Scena balconului. O fabulă

Din pragul dimineții, poate de dinaintea trezirii,

scena obsesivă, scena obsedantă a balconului –

dar nu cea cunoscută de toți!

Una proapătă, de ieri, din amurgul de foc –

fulgerătoare și plină de sens ca un act de donație

către celălalt sine. Mereu și mereu, celălalt

este un efect al sinelui nostru. Sau este și asta!

De undeva din memorie, un cimitir de la Nord

și parfumul unei magnolii uriașe, dar de aici,

de undeva din stînga – sau dreapta? – hotelului.

Memoria e uneori generoasă, reunește ceea ce e

departe în spațiu și timp, imagini, extaze,

în minunatul sentiment al abandonului.

Și soarele a urcat la trei sulițe pe cer!

 

Klaus Elsberg

Zburător fără voie cale de nouă etaje,

o pată enormă de sînge pe asfalt.

Așa cum mai tîrziu, roșcovanul Rolf,

de bună voie și nesilit de nimeni

a plecat în eterna sa logodnă…

Zi după zi, Cercul Poeților Dispăruți

sporește. Ca și cel al călăilor –

cu voie sau fără voie, de o cruzime

nemăsurată sau blînzi ca niște căprioare

văzute cîndva la intrarea în podișul de aici…

De ce acum, de ce aici, pe aceste calme

și aspre tărîmuri, acest gînd? Cînd soarele

nici măcar nu se arată. E o dimineață

născîndă, o zi în auroră, poate e vremea

propice unui asemenea gînd…

Și mai departe, gîndul că poezia nu arde,

nu e combustibilă și cel simetric, al

călătoriei călăilor spre desăvîrșita uitare

Dinspre munți, despre sărata mare,

se anunță un nou răsărit.

 

Autism…

O stare de absență, de distanțare,

aici pe insula mea pentru stările bune –

un fel de autism în granița normalului –

obiecte de care mă lovesc fără voie,

închis ca într-o carapace. Comunic

doar prin priviri leneșe și gesturi ușoare,

ca și cum cuvintele ar presupune

un efort peste puterile mele…

Și totul din jur ajunge la mine

ca printr-un perete gros de sticlă,

o sticlă limpede și moale

care estompează sunetele lumii.

Și ea, care este aici și care nu este.

Din cercul percepțiilor diminuate,

O văd ca și cum ar fi la mii de ani

lumină depărtare. Și asta provoacă

un nod dureros în fundul gurii,

o sufocare catifelată…

 

Am fost o dată…

Am fost o dată ca niciodată un băiat

în pantaloni albaștri de doc și o cămașă albă,

de parcă grec m-aș fi trezit de la bun început –

dar mai singur ca astăzi și perfect izolat

nu cred să fi fost nici atunci, nici altădată.

Dacă las la o parte insula mea zdrențuită,

Înfiptă ca un topor în carnea acestei mări primitoare…

O lungă plimbare de seară, de noapte

pe bulevardul central, cu întoarcerea

pe aglomerata faleză – sute, mii de ființe

în taverne și pe terase flecărind

în toate limbile pămîntului, explodînd

la marcarea unui gol pe ecranele uriașe.

Lumini prea puternice, stroboscoape,

ecrane mișcînd colorate și de undeva

foșnetul estompat al mării dintîi…

Apoi, într-un colț ascuns al portului,

cu sticla de vin roșu și aspru alături,

cu țigara lipită etanș de buze…

Însoțit, dar atît de perfect singur.

De ieri, de două zile, de acum patru mii de ani,

Dintotdeauna.

 

 

 

Exilul și insula

De după coamele munților aspri,

se ridică altă dimineață purpurie,

forfota își exhibă primele semne –

mi-o pot imagina sub cîmpia de bumbac,

alungînd umbrele grele ale somnului.

Azi, e ziua comemorării – mîine

o pasăre de metal ne va duce în Nord,

departe de casă. Va începe

lungul exil al fiecărui an…

Și dintre toate, ziua aceasta va bîntui

prin mințile noastre, prin trupuri.

Detest plecările, despărțirile,

detest plecarea de aici, de pe insulă.

Va fi o zi lungă și plină, să ne bîntuie

memoria cale de un an nesfîrșit.

Detest cu putere exilul!

24 august – 7 septembrie 2015, Hersonissos, Heraklion, Sissi

***

Mariana CODRUȚ

SANYO DIGITAL CAMERA

 

în rest, totul e bine

câteodată, scot mâna pe fereastră

ca de sub iarbă,

semne să fac spre trenul

în chiote trecând călare pe orizont.

la răstimpuri, cuvinte simple

mi se desprind din gât

şi doar plasa lor roşie,

placenta asta maternă

mă apără de cădere…

în rest, totul e bine – chiar dacă,

strângându-mi tâmplele-n palme,

simt sângele rostogolind în viteză

prin puzderia drumurilor de sub piele

un cap cu doi ochi plini de dispreţ.

arc voltaic

 

ştiu bine: în România

mersul contra curentului

şi însingurarea voită sunt

doi poli ai morţii sociale.

printre ei ţâşneşte însă

libertatea mea –

scânteietor arc voltaic.

 

cum curge ploaia

ascult darabana ploii pe blocuri, francheţea ei pură. francheţea ei absurdă într-o ţară unde până şi moartea e un politician: nu-i pasă de aparenţe, nici de ce se ascunde sub ele, un singur ţel pompându-i sângele-n inimă – să învingă.

cum curge ploaia într-o ţară de politicieni, un teatru în care personajelor de prim-plan le-au luat locul maimuţele cu funduri roşii… că-i iarnă, că-i vară, fug maimuţele de lumină: jos, în cuibul şobolanilor. sus, în podul cu molii drogate de aburi de făină. dar teamă n-au: steaguri ale dezastrului, pe acoperişuri flutură pieile nobile puse pe beţe.

juni români,

care au de partea lor teoremele învăţate în şcoli regale în timp ce părinţii lor le-au învăţat în frig, pe întuneric şi cu vărguţa peste degete; care au de partea lor jocurile iubirii deprinse pe plajele lumii, în timp ce părinţii le-au învăţat sub pături, pe furiş, să nu le audă partidul chiotul orgasmului; care au de partea lor toate personajele, goale-goluţe, în timp ce părinţii le-au smuls pe ascuns dintre croşete; care au de partea lor bărbile şi mustăţile à la Beatles, fără teama ca tovarăşul responsabil cu decenţa să le radă cum li se întâmpla părinţilor; care au de partea lor libertatea de a da cu căciula în câini, de a şuiera în biserică, de a spune nu, în timp ce părinţii trebuiau să spună mereu da, ştergându-şi scuipatul de pe faţă,

ăşti juni români, frumoşi, deştepţi şi liberi, au nostalgii după vremea părinţilor lor.

libertatea noastră aurie

libertatea noastră postrevoluţionară e aurie. şi duhneşte ca lada cu mălai uitată-n pod în care şobolanca fată mulţi pui. libertatea noastră aurie ne iubeşte mult. nu contează că iubirea ei reneagă tot ce o poate exila din pământurile romantice şi ignoră tot ce o poate coborî din cerurile abstracte – noi suntem fericiţi.

***

Monica ROHAN

????????????????????????????????????

 

Călătorind

În cașeta de melasă

tău adânc ochiu-și desface

se deschide, adumbrită

pleoapa lumilor, vorace,

              să ne-nghită.

Nu te teme! Iezeru-i iluzia unde mă scufund

și respir vocalele laolaltă cu ploaia

              din raiul duminicii

merg mai adânc peste șinele încinse

                           de dogoarea

                           tălpilor mele

           carne vie răzuită în colții

                           cuvintelor călătoare

În căsuța de melasă gara mică își smulge inima

     și șuieră de dor

     și scrijelește dulci cântări

peste pereții umbrei, tremurători

Tu nu lua seama la bocetul inimii sale

sapă-nainte, tu nu ești prada ispitei,

         taie precis o copcă rotundă

         în gheața sângerândă

forează gang înțelept în muntele acestor nelămurite plecări.

 

Real                    

 

Am privit, prin golul cuvintelor,

        orbitele desfundate ale orașului meu subteran

unde forfotesc larvele, bulbii zambilelor bleumarin,

crinii și pietrișul Timișului

Prin lanul de sârmă ghimpată

        am zburat, cu sufletul visător subțiat

Fâșii din realitatea poeziilor mele

                fumegă

           agățate de vânt –

Prin sârma ghimpată a memoriei

trece dimineața cu picioare de rouă

         până la genunchi verde

         și aproape imponderabilă

în transparența cuvintelor luminoase

topite în dreptul  adevărului cu sâmburi de foc

Trandafirul din creștet se rotește azvârlind

                    mii și mii de petale

miliarde de lacrimi luminiscente

pe câmpul netulburat al vederii dintâi

Și din nou am privit, cu luare-aminte,

lumea „reală” surpată în golul dintre cuvinte.

 

            Ademeniri

 

Ca un scai negru zgârie încheieturile mele

                  și se agață de tivul fiecărei zile

cheagul sângelui înnegrit e o ancoră cu miriapode cârlige

așa se arată omniprezenta

      în cina surâsului apus, și-n sarea dimineții

ea se tânguie dulceag și grețos

         dulce îngrețoșat este bocetul ei

care unge obloanele și odăile se deschid

                  înaintea nopții eterne

așa se arată Moartea, numele ei nu mă

                   cutremură, nici odihnește

globul păpădiei cât botoșeii pisoiului

           peste pământul reavăn

           și peste pielea albastră a cerului

îmi este la fel de aproape

lovește egal, în aceeași inimă

umple cu sânge călduț jumătatea voioasă,

afluentul de mătase al fluviului înghețat…

 

            Armură

 

În pielea ta m-am învelit,

armură din pielea ta mi-am croit,

adăpostitu-m-am în tine, moarte,

de nu mă mai recunoști

dar să știi: nu mi-e bine

oboseala mea surpă înlăuntrul sticlos

oboseala sapă galerii prin ruine

mă trezesc, iar și iar,

într-un tunel nesfârșit de oglinzi

unde nu-i chip de ieșire-n afară

neostenito, oare nu ațipești vreodată

măcar cât să-mi pot lepăda haina ta?

 

               ZIC / ZAC

 

Zic că zac

drept zic

zac în odaia

cu priveliști

zilele nopțile

toate-s la fel

plantele susură

cresc susurând

zilnic și noptic retez

șușotelile verzi

seva lor luminoasă

se-ncheagă la loc

Drept zac

prin tălpi urcă spre creștet

frunzișul din care

cântătoarele zburătoare-or zbura

în desmărginită priveliște

Zic din nou:

zac în spirala unei cochilii

unde clipocind marea

lovește ușor din palmele-i răcoroase

tic tac… zig zag…

ceasul cosmic regenerează

zic zac… tic tac…

 

              Arca

 

Într-o liniște mare începuse lentoarea

fulgii orașului se cojeau de pe trupul păsării uriașe

se desprindeau agale din privirile dansatorilor osteniți

apele cerului scăldau duminici tihnite

                      asemeni zeppelinelor

                      împăcate plutind

           printre norișori muzicali,

           plauri înfloriți,

nuferi din care se va scutura luminoasă ploaia.

Sosise ziua aceea fără nume

           ca o fereastră goală în calendar

și ne-am adunat toți cei rămași

               în dreptul ferestrei

și ne-am aruncat sufletele prin rana ei

uimindu-ne de atâta blândețe

și calmă înțelepciune în plutirea lor deplin fericită.

Într-o pace fără de margini

          începuse dimineața

soarele nou era ochiul ei răcoros

revărsat peste slava cetății…

 

Înnămoliri

 

Iată-i! Stăruitori, genunchii însângerați ai binelui

ca o casă de pâine rămasă-n privirea cerului

dospind parfumul primilor zori.

Pe aici am trecut cu inima sălbăticită și vie

mușcând smoc de aer crud.

Acum iarba mucegăiește și stă în calea

convoaielor de vorbe scrâșnite,

verdele fraged cândva

se-ntinde păstos înspre mlaștina democratică.

Teamă mi-e deseori când zăresc galeș lucind

viclenia aceluia zornăitor, în colan diafan

atârnat la gâtul adolescenților visători.

Discursul curge gros și neșovăielnic

sporind albia de smoală

unde nu se vor mai scălda conceptele limpezi, unde

pentru vecie va putrezi rădăcina iubirii.

(Nuferi de păcură înspre cer s-ar aprinde cerându-și iertare?)

Genunchii arși ai binelui

stăruie vrednici

în lumina de-odinioară.

 

            Rugăciune imperativă      (Să nu…!)

Să nu-mi piară auzul întâi

prin stufărișul unde pândește țiuind

respirația cu bronhii labirintice,

                aspiratoare de var

                în metropola crinilor.

Deschid sertarele și se revarsă muzici

precum aș atinge nervii unui pian

cu terminațiile în fibra sensibilă

     din țeasta universului.

Să nu-mi rănească văzul auzului

                de atâta arsură

     să nu întunece închipuirea lucidă

     în care dansul sunetului pur

zămislește fără-de-moartea…

 

 

***

Igor URSENCO

igor-ursenco

 

 „poɘtic incorəct”

(ciclu de poeme)

 

Poem scris după Auschwitz1

Doar rubricile de cancan scrise direct

în esperanto vor îndrăzni să relateze

în acea vreme cum Brigitte Bardot a ajuns

să adopte finalmente

un animăluț sintetic Nauga2. Fața sa

elastică și necoșuroasă precum petele

enigmatice de pe lună, în caz

de nefericire3 îți va spune

o poveste de dragoste

neîmpărtășită sau va ascunde o crimă

ratată: un crîmpei plauzibil

dintr-o viitoare Istorie

a Extratereștrilor. La moartea

mea un Monstru Sacru

Nauga Uriaș va fi găsit înghețat bocnă

cu globul pămîntesc nedigerat

în stomacul său insațiabil

din policlorură de vinil

E.ON Gaz4 vs Akademia lui Platon5

aștept

de multă vreme ca producătorii de materiale

de construcție să facă un clip

de publicitate cu singura replică posibil

imaginabilă: „Pentru o Soartă

cu final fericit, lui Icar și Dedalus le-a lipsit

exact adezivul nostru

marca X”! Ba chiar „Comunică

sau mori” nu e deloc o exagerare

de piar modernă. Cine să-i mai explice cititorului

din antichitate și consumatorului

de artă nesatisfăcut de azi

cruzimea

neîntemeiată față de site-urile

culturale lăsate în paragină și conturile

de autor în viață

abandonate pe rețelele de socializare

publică. Mi-e frică

de instalația artistică unde vizitatorii sunt

șpreiați gratis cu gazele rămase nefolosite

la Auschwitz, așa cum știe cel mai bine

să se răzbune

un Fan Club profesionist

pe Eroul său idolatrizat înainte de vreme

Poșta Română

Nu poți lăsa toate cele

cinci „Scrisori” ale poetului

Eminescu pe mîna curierilor

privați zonali. Văzîndu-i înarmați

pînă în dinți cu pachete ambalate suspect

de grijuliu și dubițe

performante cît să poată declanșa războaie

regionale fulger, sunt sigur

că nici măcar pictorul Victor Brauner6 nu le-ar fi

încredințat transportarea ochiului

personal pierdut definitiv într-o încăierare

suprarealistă. De lingurița

de argint primită de la prietenul

său de cataramă Samuel

Beckett nu mai zic. La acest gen

de transport nu au trecere nici măcar

telegramele scurte în așteptarea

lui Godot. Cultura personală se decantează

mai dureros decît un ciclu

gonadic cu voie de la Primărie. E mult

mai înțelept să te încrezi agentului

coloanei a cincea7 ca unui sol

psihopomp8 ideal. Recunosc în bătrînul

factor poștal pe inginerul sufletelor

moarte pe care tot nu reușea

să le găsească detectivul Gogol, pămîntean

autodidact și el

 

 

United Collors Of Benettton

Doar cerneala neagră îmbibată pînă la sînge

pe amprente e singura mărturie incriminatorie

a legăturilor dintre poeți și condamnații

de drept comun. Ea leagă cu un fir

de catgut transparent părțile rușinoase

ale naturii necucerite decît prin forța

minții. Poetul, chiar și în postmodernitate, se

clasicizează imediat ce e declarat mort

de-a binelea: avuția sa e dată

de suflet celor săraci

cu duhul. Interlopului nu îi rămîne

decît să fie vizionarul care prevăzător ia cu sine

în sicriul de aur dotat cu aer

condiționat neapărat un celular touchscreen

cu sim triplu și conexiune

omniwireless. Speranța tehnologiilor de ultimă oră

se menține constant în marja intangibilă

a Trinității. Toți poeții

basarabeni9 care au refuzat să iasă

din „Mantaua” lui Nicolai Gogol10 și

din „Cămășile” lui Grigore Vieru11,

au trebuit să își plătească propria

cezariană în avans, folosind

spațiul și timpul rămas

exact cît le-ar fi luat robilor eleni să curețe

unica pelerină a lui Epaminondas12

_________________

1 „Se mai poate scrie poezie după Auschwitz”? Întrebare retorică avansată în contextul holocaustului european de către flozoful culturii Theodor Adorno, care lansează critici dure în adresa idealismului hegelian și a existențialismului francez, considerate a fi matrici ale „culturii industriale” alienatoare

 

2 Brand de piele artificială în industria americană a capitonării (compozit din stofă de tricot acoperit cu clorură de polivinil, PVC). Campania de marketing din anii 1960 a transformat păpușile Nauga™ într-un fetiș al mitologiei urbane

 

3 Numele omonim al filmului „En cas de malheur”, avînd-o ca protagonistă pe Brigitte Bardot, fostă actriță, cîntăreață și model playboy, actualmente unul dintre activiștii cei mai vocali pentru protecția animalelor, intervenind inclusiv financiar în disputa națională privind soarta cîinilor vagabonzi din București (2013)

 

4 Companie monopolistă de distribuție a gazului pe teritoriul României

 

5 Școală filozofică înființată de idealistul Platon; ◊ (slang interlop) cazier de recidivist

 

6 Legenda spune că, imediat după faimoasa serie picturală pe tema mutilărilor oculare, acesta și-ar fi pierdut propriul ochi într-o cafenea pariziană

 

7Titulatura agenturii (în perioada războiului civil spaniol, preluată alternativ de toate regimurile politice) pentru a califica spionii, teroriștii, diversioniștii, sabotorii, provocatorii și agenții de influență

 

8Creatură (ființă, spirit ori animal) care ghidează în condiții de siguranță sufletele morților  sau ale nou-născuților; ◊ (în psihologia jungiană) intermediari între conștient și inconștient

 

9Basarabia e, simultan, spațiu cultural bilingval (româno-rus), heterotopie fanariotă, insulă a latinității în spațiul slav, cap de pod ideologic între Vest și Est și, nu în ultimul rînd, avanpost geostrategic pentru vectorul transatlantic

 

10 Scriitorul Fiodor Dostoievski despre „anxietatea influenței” (Harold Bloom) exercitată de înaintașul său literar asupra generațiilor tinere rusofone

 

11 Referindu-se la textul omonim reprezentativ al poetului șaicezist, criticul Eugen Lungu strămută metafora dostoievskiană pe tărîm cultural basarabean

 

12 Spartanul Epaminondas (circa 418-362 a. Chr.) a rămas în memoria comunității tebane ca filosof ce a propovăduit ascetismul colectiv; ◊ Prototip al frățiilor informale moderne (inclusiv animatori sociali, cluburi de weekend, cenacluri poetice, grupări interlope etc.)

 

 

***

 

Teo CABEL

teo cabel foto

 

Dialog despre  ea

Printre umbre fără aripi, aprinse din cer,

Dincolo de fereastra deschisă,

Caută cu privirea

În frunzele dimineții.

Zidul zilei se ridica peste noapte.

Un vârf de suliță, rupt din alte vremuri,

Rătăcit în pașii timpului,

Îl  împunge în tâmplă, în  respirație, în ochi

Flămând de scara lui Iacov.

În zidul zilei apar primele ferestre, ochii ei.

Prin ferestre, marea, ea.

Țărmul mării tot ea.

La masa rotundă, față în față,

El și cuvintele.

Insomnie

Eu Adam, tu Evă

Fără niciun șarpe?

Soare într-o rână, cu picioarele în copaci,

Noapte, cu luni bete de  mirosul teilor,

Negăsindu-și locul pe orbită.

Culoare lungi fără culoare,

Torent zgomotos,

Scările se derulează ca un mosor

Nu se-nfundă în nicio ușă

În niciun hău.

Filmul se rupe: am adormit!

Am adormit? Deci nu dorm

Atunci se deschide gura monstrului

Pe una din măsele, resturi de univers.

Deschid un ochi

Să mă agăț de malul prezentului.

Mișc un deget de la picior

Aha, zic.

Închid ochiul, un punct

Se rostogolește pe scări interminabile

Devine ochi.

NU!

Nu sună ceasul!

Mă dau jos și îl opresc,

Să doarmă liniștit în tic-tac-ul său.

O rază lovește ochiul ca o daltă

Tablouri căzute, secundele, pe scări,

Nu se suprapun peste niciun petec de prezent.

În prezentul acesta nu sunt Adam, nu ești Eva

Cădem mereu din rostogolirea nopților

În cascada zorilor.

La gura sobei

 

Poeziile iernii

Viscol topit

În flacăra sobei,

Mângâieri suspinate

Între pulpele nopții,

O ie de săruturi

Cămașa de noapte a sânilor.

Taina este între mine și tine,

Celelalte ard

În propriul lor viscol.

Aniversare

Draga mea, și azi

Mânușile albe, de dantelă,  ale ochilor tăi

Îmi aranjează papionul privirii,

Îmbrăcate în smoking.

Isaia dănțuiește lângă noi

Aurind  inelarele.

Ai construit, în tăcere,

Din ochii tăi până în ochii mei

Un pod

Ca Apollodor din Damasc.

Pe urmă ai trimis un zâmbet…

 

Stare

Dinții strălucesc de pofta luminii

Debarcată din fereastră

Ochii gata să muște din carnea zilei

Ca dintr-o piersică  zemoasă

Papilele înebunesc când dau de gustul dimineții

În paharul palmei curge

Mângâierea coaptă în pulpa nopții,

În sânul tăcerii.

Țipăt de lebădă

Pe oglinda ochilor tăi

Face din zâmbet un mers elegant de felină

Bună dimineața!

Savurezi o amintire de acum zece ani

Eu plantez un pui de amintire pentru următorii

                                                            Zece ani.

Îmi ascut creionul de mers pe jos

Cordul măsoară ritmul zilei

Până unde apune soarele

După ultima literă a sfântului de azi.

( în calendar Maria Magdalena)

Dinții strălucesc de pofta lunii.

O felie de lămâie

La ceaiul de vârstă încă verde;

Îl beau cu înghițituri mici înainte de

                                       Noapte bună!

Nu știu cum este în Rai

De Iad mă spăl în fiecare zi.

Mioritică

Câinele s-a pus de-a lătratul, în poartă.

Nicio stea nu a rămas nenumită

De ochii lui

Ce se loveau între urechi

De sclipirile lor efemere.

Nici zorii nu l-au mângâiat.

Poarta se mărise

Ca o intrare în cer și el

Tot mai lătra la stele, de parcă

Le băga pe ultimele în țarcul zilei.

Cafea cu aromă de toamnă

Frunzele salciei,

Un vals imperfect,

Peste ceașca de cafea.

Doar umbrele lor

Se afundă în aburul, albastru,

Înserării reci.

Se aude, chitară dezacordată,

Un greier,

Norii, pudra plumbuită, fond de ten,

Lui septembrie

Și

Uitarea

În vânt.

Ultima gură

S-a răcit.

Umbrele frunzelor

Ard într-un cer unde

Ochiul nu pătrunde.

Toate zilele trecute

Sunt semințe

Nu frunze.

Dulcineea

Nici nu știa aceasta creionul său,

Nărăvașa lance, coif de Don Quijote,

Când căuta înfrigurat castelul,

Rătăcind în cartierul de rulote.

Nici nu știa că vânează, între

Coperte cartonate, morile de vânt,

Alerga pe câmpia paginii,

Ritmul  verde, iarba, din visul său tânt.

O, Dulcineea, imagine de voal!

Umbră furișată candid în lumină.

Sancho Panza, dezertat ca înger,

Caută în plumb aripa de-albină.

(din volumul în pregătire „Labirintul clipei”)

 

 

[Vatra, nr. 10-11/2015]

Cvintetul lunii martie

LIVIU ANTONESEI

 antonesei

Singura dragoste adevărată, adevărată pînă la Dumnezeu,

este cea a părinţilor pentru copiii lor –

celelalte sînt pasiuni intense şi fulgurante

ca nişte focuri de artificii  explodînd

în întunericul şi răceala acestei lumi,

ca să îmbraci singurătatea în ceva fierbinte,

să topeşti gheaţa care te sufocă.

Citește în continuare →