Poeme de Medeea IANCU, Livia LUCAN-ARJOCA, Ofelia PRODAN, Lia FAUR, Adrian SUCIU

 

Medeea IANCU

***

FLUTURELE  îşi taie glasul.
Noapte, corăbioara mea—
Tu şovăi.

 

Alb întinat în tremur.
Îndrăgostitul e
Molipsit de
Cearcăn.

TULBURE

Şi mut:

 

Zidului îi vorbesc,

Stinsei raze.

 

Clipiri,

Urmate de

Inimă, suflul

 

Care te-a condus în

Ochiul

Cuvîntului

 

Meu—

 

ASEMĂNĂTOR ÎN OCHI CITEŞTE:

Frîng eu uşor o piatră şi alunec din mine,

Cu zborul pe spate, scufundată-n foc ca-ntr-o

Apă.

 

NORI ALBI  sunt şi întunecime

Şi dragostea, dintre toate,

Cea mai tare este.

 

 

Un cuvînt spui—el

Văl rămîne şi la floare învie—

Ca macul el palma îmi face şi

Glasul mi-l ia şi inimii pe nume nu-i

Un cuvînt spui şi o inimă-n

Pupilă trezeşti de cu zori.

 

Apei tremurul i-l dai

Şi în piept îi desfaci fluturi.

 

Un cuvînt spui şi nimeni nu vede şi

Nimeni nu ţese—

Gîndul din mîini ca pe-o pasăre-arunci,

Eu, cuvînt cu

Cuvînt pe mine mă scriu şi

 

Norii sunt albi şi noaptea-i o

Albie—

 

Ca frunza pieptul tu mi l-ai văzut—

Un ghimpe adie,

În cine s-a-nfipt ?

 

O mierlă rochie îmi face,

Cu negru pleoapa-mi vopseşte şi

 

Un cuvînt spui: cu nori şi

Întunecime şi pază,

Plin ca ulciorul, ca frunza

Înăuntru-i rămîn şi plutesc.

CA O pasăre care-a rătăcit drumul sunt lacrimile mele.

Paznici buimaci sunt mîinile mele peste ochi acum.

Rece sunt ca o peşteră sub soare. O floare de cîmp este

 

Ca o pasăre care-a rătăcit drumul sunt lacrimile mele.

Un copac tăiat sunt cuvintele mele.

Sunt pustie, crin al dimineţii!

 

O haită de lupi îmi intră în vis. Gurile lor sunt chiparoşi înfloriţi.

Gurile lor stau de pază, pîlpîind pînă la ziuă.

Dimineaţa aceasta mă poartă ca-ntr-un coşciug.

 

Soarele este un

Coşciug. Lumină am mîncat,

Întuneric am

Băut,

 

O, pasăre cîntă-ţi cîntecul fără grai!

O rouă vine în vis, lipită de obrajii mei călăreşte.

O rouă vine în vis— gura-i o iarbă a

O rouă vine în vis,  împotrivă-mi stă şi

Între mii, ea este cea mai frumoasă.

 

O rouă vine în vis şi-o inimă-şi leapădă.

Lumină am mîncat,

Întuneric am

Băut—

 

O, anotimp,

Scutură-mi floarea!

 

Un snop de grîu legat cu tămîioare-mi este trupul.

O crăpătură-n stîncă sunt cuvintele mele.

 

O, purpură, fă-te floare!

 

Lumină am mîncat,

Întuneric am

Băut—

 

NARCISE culegeţi! Cojite de

Rouă, îţi ştiu numele: în

Limba îngerilor îţi

Vorbesc. Părul meu este

Un fruct de sicomor. Pieptul meu

Îngînă ciocîrlia. Noaptea aceasta

Atîrnă pe ciorchinele viei mele.

 

O culeg îngerii în

Coşurile înaripate. Şi sîmburii lor mi-aşază la gît.

Gura mea mai roşie este ca stelele arse în

Atelierul fierarului.

 

Frunzele copacilor sunt verzi ca untdelemnul.

Mîinile mele sunt mai repezi ca ploaia care umple fîntînile.

Mîinile mele sunt mai răcoroase ca umbra măslinului.

Mîinile mele răsună în iarba văii chemînd turmele de iezi.

Rochia mea este o coadă de păun. Casa ta este mai curată ca

Aşternutul înălbit în

Rîu. Cuvintele tale cresc puieţii de crin.

Cuvintele tale vin către mine ca iezii sătui după-amiaza.

Cuvintele tale ca vulpile se-apropie, noapte de noapte,

Tot mai aproape de

Casa mea umblă. Cu firele de tămîioare în bot adulmecă,

Cu botul însîngerat îndepărtează spinii.

 

Zăbrele la fereastrra mea sunt cuvintele tale.

Închizători aurite pentru lănţisoarele gîtului meu.

Pietre bătute pe inelele mîinilor mele.

Pietre rostogolite în geamul nopţii. Mă trezesc.

Desculţă ies. Turme de căprioare sunt picioarele mele.

Roiuri de fluturi suflul meu.

O rochie a nopţii, de brumă mă îmbracă.

Un sicomor în pustiu este inima mea.

 

În limba îngerilor îţi vorbesc.

Pielea mea arde, strălucitoare ca lemnul în camera casei tale.

Mîna mea ca un fugar se strecoară sub haina ta, îmbrăţişîndu-te.

Pînă dimineaţa, în limba îngerilor îţi vorbesc, şi

Soarele şi luna şi steaua de

Cleştar, toate, înaripate creşteau şi mişcau

Fructele de sicomor.

 

(fragmente din vol. ”Cîntarea care a biruit toate cîntările”)

***

Livia LUCAN-ARJOCA

 

         Poeme

***

Toţi avem o problemă

o mare dragoste care

nu va mai fi egalată

dar

povestim

ca şi când am fi nişte aleşi

pentru că uite

noi am iubit

am suferit

şi am pierdut dragostea

suntem toţi

ca o masină la mâna a doua

care a suferit câteva accidente

caroseria îndreptată

vopseaua strălucitoare

totul perfect la prima vedere

dar preţul nostru e undeva la jumate

***

Aici ar putea începe

iadul

sau raiul

Fix aici te aştept

Ca un câmp de floarea soarelui

prima rază a dimineţii

***

Înţelege ce-ţi spun

Aveam potenţial de tzunami

şi chiar mă puteam lupta cu o dragoste mare

istovitoare

Dar

aici

niciodată nu a locuit o femeie

cu care,

într-un duel onest,

să schimb

bărbăteşte

focuri de armă

doar o cremă hidratantă

care a dispărut în tăcere,

doar  fire roşcate

biruite la a doua curăţenie

de părul meu lung

grăbit

să te iubească haotic

prin toate ungherele casei

De fapt

Întelegi ce îţi spun?

Sunt doar un premiant

într-o clasă teribil de slabă

 

Mă relaxasem cu adevărat

în spatele centurii de siguranţă

priveam în oglinda retrovizoare

cum E 85 umedă şi lucioasă

ca blana unui animal marin

se lungeşte în spate

Îmi ziceam

e frumoasă România asta

după ce respirasem lenea

răspândită de

mersul cirezilor

ce-şi leagănă pasiv

coapsele mari

osoase

paralizând pe la şapte

mai multe şosele naţionale

E frumoasă România

asta îmi ziceam relaxată

în spatele centurii de siguranţă

când parbrizul a intrat cu zgomot surd

direct într-o bătaie cu perne

şi fulgii albi

ridicaţi de curenţii de aer

uşori ca prima ninsoare

cădeau peste gâturile lungi

însângerate

ce se zbăteau

aproape graţios pe şosea

 

 

Frumuseţea poate

da fiori reci

ca umbra unui nor negru

peste câmpul cu maci

dar o vreme am crezut

şi am văzut

puterea ei contagioasă

cum se ia de la unul la altul

şi chiar dacă

îşi diluează din forţă

se poate întoarce oricând

răzbunătoare

în cea mai liniştită noapte

ca lumina fulgerului

să-ţi spintece camera

 

Aniversările nu mai contează

suntem ca un ţărm erodat

şi plaja noastră se îngustează

fără ca noi să simţim

cât de puţin mai avem

până ajungem sub ape

şi

între timp

corpurile se pot închide

corpurile pot fi morminte

timpul însuşi

e un pistol încărcat

pe care-l ţinem la tâmplă

 

Întotdeauna la fel

când pleacă din ţară

culc bebeluşul

îi las lumina de veghe

apoi îl culc pe Andrei

deschid o sticlă cu vin

şi citesc în neştire

cu uşa deschisă

şi

toate luminile casei aprinse

Îngrozită că

aş putea să adorm

deşi

de nimic concret nu mi-e frică

Te-aştept

ca un copil să-l iei de la grădi

 

Şi uite

mi-e clar

că doze mici de anxietate

intoxică celula nervoasă

o fac dependentă

similar unui drog

Şi cum să opresc ce se-ntâmplă

când orice frică măruntă

antrenează

aceleaşi circuite din creier

le aprinde superb

ca pe un brad de Crăciun

***

O ceartă imposibilă

Plămânii mei ca de astmatic refuzau

aerul

Ce mai puteam face?

Doar să mă-ncalţ

Picioarele bâjbâiau prin

droaia de pantofi

Prin uşa deschisă

vocea-i zâmbea

„Ştii ce, nu pleca,

nu în pantofii

care te strâng”

(N-ar fi important

dar eu am o mulţime de pantofi

şi-mi plac în egală măsură toţi

cei uitaţi în cutii

cei încălţaţi doar o dată

cei special cumpăraţi

pentru purtat în locuri în care

n-am mai ajuns

şi doar o pereche

care mă strâng)

Iată-mă

dintr-odată

animalul de companie preferat de stăpân

Dator şi fericit

să primească orice alint

 

Încă nu ştiu, dar pot

Şi pentru că pot

Iată copilul meu cu nevoi speciale

Creierul lui un puzzle

cu piese

asamblate haotic

Destructurăm

şi punem la loc

Pentru asta, Andrei, să mă ierţi!

***

Ofelia PRODAN

domo arigato, mr. roboto

 

în metrou

apăs butonul uşile cu senzori se deschid lent

oamenii se îmbulzesc mă răzgândesc

nu mai cobor din metrou acum e spaţiu pentru „manevre”

mă aşez din nou pe un scaun şi privesc o hartă

 

privirea mi se înceţoşează închid ochii

„staţia următoare armata poporului”

vizualizez milioane de soldaţi androizi

îmbrăcaţi în salopete albastre

cu mitraliere de plastic în poziţie de tragere

„eu sunt oana cea mică, tu cine eşti?”

deschid ochii o fetiţă cu un fes roz barbie cu un rucsac barbie

îmi întinde o mână mică zâmbesc fără să vreau

 

fetiţa zâmbeşte şi ea metroul se opreşte

la armata poporului apăs butonul uşile se deschid

cobor încet întorc o secundă capul

fetiţa îmi face cu mâna cu ochii ei rotunzi fixându-mă trist

metroul intră în tunel imaginea persistă pe retină

până se dezintegrează printre oamenii forfotind haotic

 

 

 

domo arigato, mr. roboto

 

eşti pe banda rulantă printre alte chipuri translucide

îţi aduci aminte de privirea aceea arogantă

care te scanează la rece observând şi cel mai mic defect

mâinile te trădează un uşor tremur nervos

unghiile roase până la sânge

vocea robotizată îţi comunică tot ce ai de făcut

nimic nu-ţi mai distrage acum atenţia

eşti rotiţa fără de care mecanismul societăţii perfecte

se poate bloca

 

aştepţi spre sfârşitul zilei să dispari

în lumina fosforescentă a unei cafenele obscure

te scufunzi în amorţeală telecomanda te mişcă

înainte şi înapoi înainte şi înapoi ca pe o maşinuţă de jucărie

încapi cu uşurinţă într-o cutie de carton

înăuntru e cald şi e bine după un timp

o să te scoată afară o să te aşeze printre alte fleacuri

 

oameni ai echilibrului

suntem singuri şi ne dorim să fim singuri

apropierea e doar un joc al seducţiei

dacă vrem ceva ştim şi cum să obţinem

 

în curând un soare reîncărcat ne va lumina cald

o uzină ultrasofisticată va recicla fără oprire

deşeurile noastre enzimele şi hormonii în exces

o uzină bună şi atotputernică ne va transforma

pe fiecare în oameni ai echilibrului

 

blocaj

în intersecţie blocaj claxoane stridente

mâna mea dreaptă alunecă pe geamul autobuzului

acoperă priveliştea mâna mea desenează

un craniu apoi un brad fără scorbură şi un cerc

creierul dă sens întotdeauna dă un sens

eu numesc asta blocaj sau situaţie fără ieşire

amfetaminele cresc adrenalina dilată pupilele

valurile de căldură şi mii de cercuri

de lumină acidă în jurul capului

intru înăuntrul meu intru lent şi văd

oameni apatici prinşi într-o reţea electromagnetică

ies din mine şi scot din rucsac o carte

citesc şi din obişnuinţă fac

noi combinaţii între cuvinte mă amuz

autobuzul porneşte după 100 de metri pune frână

nervozitatea creşte agitaţia creşte

vocile sunt pe frecvenţă înaltă eu mă amuz

citesc : « un şoarece gravid hibernează în acvariu »

pun semn privesc oamenii văd oamenii

îmi dau seama că nu-mi pasă absolut deloc

de problemele lor sunt egoistă adică mă protejez

cobor la prima staţie reduceri 70% cumpăraţi

cu încredere produsele noastre urăsc societatea consumistă

„e totul ok, domnişoară ?” mă întreabă un domn în vârstă

îi zâmbesc cât pot de politicos mă detest

în următorul moment grăbesc pasul intru în bloc

intru în lift ajung în sfârşit acasă în sfârşit acasă la mine

mă arunc în pat cu capul sub pernă şi urlu

 

cântec de ură

eu vin direct din canal la tine

port haine murdare şi nu mă spăl niciodată

beau bere la pet fumez chiştoace

şi sunt slăbănog ca un evreu de la Auschwitz

eu vin direct din canal la tine

şi tu mă priveşti ca pe un monstru

eşti o domnişoară fină te îmbraci în rochii vaporoase

miroşi întotdeauna a trandafiri

stai zilnic la terasă picior peste picior

fumezi ţigări slim şi bei whiskey

când mă vezi întorci capul

atunci eu las capul în jos văd gura de canal

şi parcă te aud spunându-mi

întoarce-te monstrule de unde ai venit

tu nu ai ce căuta printre noi oamenii cumsecade

eleganţi frumos mirositori şi cu bani mulţi

eu vin direct din canal la tine

îţi sfâşii cu mâinile mele jegoase rochia vaporoasă

te sărut pe gură cu gura mea infectă

îţi desfac brutal picioarele

şi facem dragoste sălbatic în văzul lumii

 

eu vin direct din canal la tine

şi te iubesc aşa cum un şobolan iubeşte otrava

eu vin direct din canal la tine

te violez fără teamă în văzul lumii

apoi te omor fără milă ca pe o căţea turbată

 

spun moarte

spun moarte şi asta nu înseamnă nimic

spun linişte şi se aude urletul celui căruia i s-a refuzat totul

spun moarte din nou şi intru în camerele de gazare

fotografiez ororile şi ororile se lasă fotografiate

inventez o limbă nouă aseptică

vorbesc numai în această limbă şi nimeni nu mă înţelege

învăţ să tac învăţ să fotografiez oameni fericiţi

cu zâmbetul acela destins oameni

care îşi dau mâna se îmbrăţişează călduros

şi în momentul următor se înjunghie pe la spate

 

 

la plimbare

lângă cimitir este pâlcul de mesteceni

după un mesteacăn apare o faţă zâmbitoare

soarele intră după nori

faţa dispare îmi scot aparatul foto

şi fac poze la întâmplare

în spatele meu aud un râs rece batjocoritor

mă întorc cu aparatul foto în mână

un simplu click şi râsul este perfect imortalizat

o iau la fugă până la mesteceni

faţa zâmbitoare îmi apare din nou după alt mesteacăn

un simplu click şi e a mea

deasupra ciorile croncănesc sumbru

un bărbat înalt cu geacă maro de piele şi cizme de cauciuc

trage cu o puşcă de vânătoare

câteva cad celelalte devin şi mai gălăgioase

mă întind pe jos cu faţa în sus şi le fotografiez

mii de pete negre neregulate într-un iureş nebun

printre crengi desfrunzite de mesteceni

şi nori albi pufoşi

semănând cu nişte pui de urs polar

din serile reci de iarnă când urmăream

ca într-un străvechi ritual Teleenciclopedia

 

datorii către stat

înaintez cu greu stau la o coadă interminabilă

în căldura sufocantă să-mi plătesc impozitul către stat

o femeie devine isterică ţipă şi ameninţă

că-şi ucide pruncul „doamnă, calmaţi-vă!” încearcă cineva

„toţi suntem în aceeaşi situaţie” dar femeia

se isterizează şi mai tare pruncul s-a trezit ţipă şi el

se stă aproape apatic la coadă oamenii

se declară înfrânţi de birocraţie tinerii se deconectează

cu căştile la urechi eu ascult tot

ce se vorbeşte la coadă orice se spune

capătă o importanţă specială

ca şi cum ai deveni brusc mai sincer mai înţelegător

sau mai nervos şi mai brutal depinde

funcţionara de la ghişeu închide cu mişcări precise

pune în geam o hârtie pe care scrie

„mă întorc în 10 minute” oamenii se agită

cele 10 minute trec şi funcţionara încă n-a apărut

mai trec încă 10 minute şi funcţionara apare

cu un aer indignat femeia isterică

leşină cu pruncul în braţe chemăm salvarea

se pare că e cardiacă se încearcă resuscitarea degeaba

femeia este transportată urgent la morgă

paramedicul va lăsa pruncul la un centru de asistenţă socială

câţiva se oferă să-l infieze dar mai mult formal

ne risipim comentând fără urmă de milă fără nicio tresărire

până la urmă e un fapt banal se întâmplă zilnic

 

 

societate

suntem asemeni celulelor dintr-o tumoră

malignă cu tendinţe programate de autodistrugere

zi de zi ne contaminăm şi ne înmulţim

exponenţial în curând vom fi oameni-mutanţi

în loc de hrană vom ingurgita pastile

soarele e nociv apa aerul sunt nocive totul este nociv

nu există soluţii ci doar probleme

îmi creez în minte un loc paradisiac

unde mă bucur cu adevărat îmi fac prieteni

primitivi care locuiesc în colibe

ne jucăm râdem plângem ne iubim ne tachinăm

suntem noi exact aşa cum ar trebui să fim

suntem liberi total refuzăm din start

orice reclamă impertinentă la pământul făgăduinţei

mă întorc în lumea reală

mă învârt în cerc desenez un cerc de lumină albă

în jurul capului cu degetul prin aer

azi sunt un sfânt necunoscut

mă plimb printre oameni şi împart fericire

cu un zâmbet serafic pe buze

după care cerşesc la colţul străzii

bani pentru ţigări alcool şi înjurături pline de ură

***

Lia FAUR

 

înfăşurat în ierburi

să te ascunzi într-o grădină a nimănui

şi să adormi până la sfârşit

întins într-un sicriu imaginar la umbra unui copac

am obosit cum obosesc toate femeile care

nasc mereu şi mereu bărbaţi înalţi ce le distrug uterul

cu unghiile de la picioare

bărbaţi cu părul aspru care îmbătrânesc în ele

şi intră în putrefacţie înainte de răsăritul soarelui

să te ascunzi într-o grădină a nimănui

şi să te înghită pământul în locul unde cârtiţele îşi sapă muşuroaie

iar tu să îţi târăşti trupul pe sub pământ

alături de şoareci şi alte vieţuitoare

mut şi orb

să trăieşti deodată viaţa copacului şi a ierbii de deasupra ta

viaţa ta întinsă ca rădăcina care nu vrea să se desprindă

nici în ruptul capului

să te ascunzi de tine într-o grădină a nimănui

unde doar paşii rămân în urma ta

adânciţi în pământul moale şi umed

 

femei Matrioşka

în rest plantele sunt fireşti

au momentele lor când încep să crească

să se îngroaşe să se întindă

înghit insecte şi înfloresc pe marginea patului

ne cuprind atunci lacom

şi noi nu avem nicio putere

trec primăveri peste cămaşa ta pe care o îmbrac mereu

în ea e mirosul pielii bărbatului care doarme la gura sobei

ne cuprind păsări sticloase în cioc şi ne ridică la cer

rochiile mele se întind de la un capăt la altul al lumii

înşirate pe-o sârmă de telegraf

vezi cum se îmbracă femeile în ele

şi e ciudat cum seamănă cu păpuşile Matrioşka

 

 

amintiri din rai

noaptea visez aleea ce duce spre rai

s-a umplut de iarbă şi lămâiţă

iar acum răspândeşte parfumul ca pe un s.o.s.

nu e timp pentru moarte chiar dacă sunt cai peste tot albi argintii şi roşii

venele stau să explodeze de atâta sânge

le strâng cum pot mai bine cu pielea mea albă

în timp de dragoste

cheamă-mă când ţi-e dor cheamă-mă

vai mie mi-e frică să nu mă spulber într-o după-amiază de toamnă

şi să mă risipesc ca o păpădie de organe într-un lan de porumb

cheamă-mă tu cheamă-mă

doar glasul tău îmi găureşte timpanul şi-mi aminteşte de paradis

poezia ce ţi-o strecor în ureche nu e poezie

e singura dovadă a materiei ce-am fost

şi care se va risipi la cea mai mică atingere precum respiraţia universală

de câte ori nu ai visat să ţii în mâini un glob prin care să vezi clar

să simţi că stăpâneşti lumea

să priveşti în miezul lucrurilor şi să afli că nimic nu este inutil

că totul trebuie măsurat şi topit ca aurul

închizi ochii şi vezi ce ai fi vrut mereu să ţi se întâmple

departe pe aceeaşi banală insulă pustie unde ai fi luat ce

îmi trec prin minte poeţi şi poete

tineri candizi îndrăgostiţi înşelaţi trişti furioşi beţi şi confuzi

caii albi pe care îi visez când adorm singură

pe timp de dragoste

şi tu cel sau cea care acum mă ţine ca într-o mângâiere tacită cu vârful degetelor

numele celor pe care i-am cunoscut şi i-am iubit

(cititorule –  nici nu ştii cât de pentru tine este acest poem)

 

numele meu

 

mă cuprinde tristeţea

mergând prin ploaie spre Piaţa romană

e un frig ca între două borcane goale

nu mai am nicio rudă

toate s-au dus una câte una

prin cimitire împădurite

prin grădini pline de iarbă

nimeni nu le mai smulge buruienile

oamenii s-au dus să moară ca mieii la tăiere

crezând că eu voi purta mai departe numele lor

dar şi aşa mi-e greu zi de zi prin ploaie

spre Piaţa romană

când maşinile mă stropesc la marginea trotuarului

oricât de cuminte aş păşi

iar câinii mă muşcă fără motiv

numele lor este tot ce mi-a mai rămas

toată tinereţea şi mirosurile copilăriei

toate gândurile dinaintea morţii

se regăsesc în pelerina lui de ploaie

transparentă ca o gelatină

pe ea o apăr cu umbrela mea ponosită

cu dragostea mea închisă în cutia de nasturi

pedalând cu bicicleta printre jaloane

ca un înger în căutare de aripi

 

poem pentru şoldul tău

 

e mai bine aşa decât altfel

când ne vom întâlni

va fi o bucurie fără margini

între noi vor pluti cuvintele pline de must

acum stau lângă şoldul tău cu capul lipit

tu respiri epidermic ca nuferii

îţi simt sângele cum izbucneşte în vase

cum îmi arde tâmpla înduioşată de tine

trag de ore ascultându-te

aprob şi aş vrea să dilat timpul

să reinventez pe loc o teorie a neantului

care să ne înghită

pe tine citind

pe mine dormind lângă şoldul tău

*

că uneori mi-e mai dor de tine decât durerea

nu ai să simţi

decât atunci când ai să strigi

singur pe stradă cu pieptul dezgolit

în cămaşa ta neagră roşie sau albă de bărbat

alăptat la sânul unei femei

că uneori mi-e mai dor de tine decât durerea

nu vei ştii până când

nu te vei lipi în zgomotul străzii de un perete

igrasios

tânjind după starea placentară

dinăuntrul meu de femeie

***

Adrian SUCIU

Fotografii de la sfârşitul lumii

Nimic nu se naşte în carne,

chiar dacă ochii slabi văd altfel. Cel care

va plânge se va bucura de plânsul lui

şi se va face îmblânzitor de păsări. Iar acela care

râde nu se va folosi de râsul lui, căci nimic

nu se naşte din bucurie, chiar dacă cei mici

o fugăresc toată ziua!

Nimic nu se mişcă în carne. Nici viermele orb

nu mişcă în carne, chiar dacă ochii slabi

văd altfel.

Noi nu suntem în carne. Dacă am fi în carne,

dragostea de Domnul ne-ar mistui ca un foc vesel

de vreascuri şi n-ar rămâne nimic

şi dragostea de Domnul ar rătăci singură pe străzi

ca o sete mistuitoare căutând pe cineva!

Nici sfârşitul lumii nu vine în carne, chiar dacă

ochii slabi văd gunoieri cum deşartă

pe străzi tomberoane de narcise mirosind

a ţărână. Mulţi nu ştiu asta, dar

sfârşitul lumii a fost deja de câteva ori.

Eu am mai multe fotografii cu el.

 

 

Sufletul, ca un şir de cartofi împlîntaţi în pămînt

Puţini sînt cei care au fost deja la propria lor înmormîntare.

Şi mai puţini vorbesc despre asta, pentru că e puţin de vorbit.

Amintirea picioarelor ţepene în pantofi inutili

nu e de povestit. Cu atît mai puţin cepul din şira

spinării prin care sufletul ca un şir de cartofi

împlîntaţi în pămînt de o mînă aspră se scurge.

Cînd ţi-ai cunoscut mama şi-ai descoperit gustul

sfîrcului şi mirosul ei de iarbă şi vînt sub regresie hipnotică,

după patruzeci de ani de viaţă fără ea, cînd ţi-a plesnit

inima de dorul ei de mai multe ori şi numai soarta

necunoscută a fiilor tăi te-a ţinut, te aşezi şi te rogi:

Inimă, stai! Toate mamele au fost îngropate şi nu mai avem

ce jeli. Unde mergem noi, nu e întristare

şi nu ne-aşteaptă nimeni. Ţesălăm zi şi noapte caii

dar vom merge acolo pe jos. Pingelim încălţări dar

vom merge acolo pe jos şi desculţi.

De-ar putea vreunul să scrie poezia propriei înmormîntări,

ea ar fi atît de vie încît pămîntul ar scuipa afară toate mamele

din lume şi-am răstigni cearcăne pe umerii lor!

 

 

Amnezia

Mă mut în amneziile tale. Acolo e cald ca

la mama acasă şi se ţin cursuri de balet. E o

planetă întreagă acolo şi sînt tribune pustii

pe care îţi poţi rupe genunchii cerşind lapte

şi milă. Înăuntru se vinde sîngele meu

la tutungerii, îl fumează femei purtînd

cordeluţe roşii în păr şi vor să se lase. Intru

trîntind uşile în amneziile tale unde furia

spală podelele şi n-are nimic de zis.

E posibil să mănînci un covrig

păstrîndu-i gaura intactă. În

amneziile tale, orice femeie lepădată şi neiubită

îl poartă în pîntece pe Mesia.

În amneziile tale, se ţin

petreceri la care mesenii scuipă în lumînări.

Mă mut în amneziile tale. Acolo,

gramatica limbii române are statui peste tot

şi oamenii atît se iubesc încît e plină

ţara de ţuică.

 

N-am scris nimic

N-am scris nimic. Am aşezat pe hîrtie o mie

de generaţii de fum de ţigară şi căruţele copilăriei.

Am mîzgălit oameni îngenuncheaţi din vreo pricină.

Am lăsat urme adînci pe hîrtie cărînd cadavre

de la un cimitir la altul.

Pîinea mea se teme de mine şi fuge.

Înger, îngeraşul meu, dă-mi mie cuvîntul care ucide

şi învie! Îl voi scrijeli cu unghiile pe ziduri

şi nu-l va vedea nimeni. Îl voi aşeza în pîntecele

femeilor mele şi ele nu vor şti. Îl voi lăsa

în intersecţii aglomerate şi va zîmbi prafului.

N-am scris nimic. Am fotografiat porţi pe care

n-am intrat niciodată şi războaie care n-au fost.

Rareori, o scînteie scapără-n beznă,

dar numai ca s-o facă mai neagră.

N-am scris nimic. Numai Dumnezeu ştie să scrie

şi a scris o singură dată.

 

Pune mîna!

Pune mîna pe bărbatul tău, femeie! Pune mîna

pe bărbatul tău, să-i ştii fiecare muşchi

şi fiecare cută e pielii! Căci, la vremea lui,

se va topi şi se va împuţina iar tu va trebui să-i

strîmtezi hainele noaptea din memoria degetelor,

să nu-i strici somnul. Se va trezi bărbatul tău,

va îmbrăca hainele strîmtate peste noapte

şi nu va şti că se topeşte şi se împuţinează!

Şi vei pieptăna, mai la urmă, un bărbat îmbrăcat

în haine de păpuşă, care-ţi va zîmbi cu zîmbetul

de copil veşnic.

Şi nu va fi întristare şi zăpezile vor veni

la vremea lor.

 

Femeia din oraşul de jos

Am cunoscut o femeie care miroase a lapte

şi are gust de zmeură. I-am dat bineţe

şi-am mai cunoscut o femeie care miroase a ploaie

şi are gust de sirop de arţar.

Sfatul înţelepţilor m-a lăudat pentru femeile

pe care le-am cunoscut, m-a numit

Amuşinatorul şi mi-a dat o panglică vişinie

să o port pe piept. Degustătorul mi-au spus

şi m-au trimis bibliotecar în oraşul de jos.

Aici am o poză cu mama, o lăcustă împăiată

şi o piele de viţel.

Pe aici nu trece decît femeia

care miroase a tăciune şi are gust de cenuşă.

[Vatra, nr. 4-5/2014]