De la tropice

Andreea POP

aurel

Potenţialul lector care ar căuta să găsească în recent lansatul volum de proză al lui Aurel Pantea (Blanca. Fragmente din însemnările unui resentimentar)* o nouă paradigmă, care să se distanţeze faţă de tot ceea ce a spus până acum poezia, va constata că sub mâneca „epică” se ascunde, în bună măsură, acelaşi „braţ de cenuşă”. Pentru că, dincolo de opţiunea formală, Blanca se revendică, aşa cum o fac, bunăoară, poemele din Persoana de după-amiază (1983), Negru pe negru (1993) sau Nimicitorul (2012), de la aceeaşi poetică a consecventului „nu”.

Sigur, cel puţin prima parte a pretinsului jurnal pare să infirme o anumită continuitate, măcar la nivel tematic, dacă nu şi de altă natură, cu volumele mai sus-amintite, prin cartografierea „hăurilor senzualităţii”, a disecţiei spectacolului erotic, în ce are el mai caracteristic. În mare parte, însă, discursul à la Henry Miller nu alunecă prea mult spre panta trivialităţii, prin explorarea limitelor limbajului „de dormitor” (deşi exemplificările, în acest sens, sunt grăitoare şi, uneori, colorate „local”), căci, dincolo de modulaţiile aventurii amoroase, se poate ghici o încercare de înţelegere a psihismului feminin marcant vulnerabil, de tip adlerian, cum precizează la un moment dat însuşi naratorul: „Întregul ei comportament din ultimele luni de dinaintea despărţirii noastre şi în timpul decăderii mele conţinea frustrări ale acelei copilării, când locul ei de prinţesă alintată fusese luat de sora ei abia născută. Îi place enorm să se joace. Chiar erotismele, mai mult decât pentru alte femei, au pentru ea o doză ludică exacerbată. Însă, a se reţine, ea propune forma jocului şi tot ea îi stabileşte limitele şi regulile, până la stadiul acela, când cei doi nu se mai joacă, ci dispar în freamătul aprig al instinctelor. Ea, cea care se joacă şi vorbeşte trivial, când este pătrunsă, încearcă disperată să regăsească, prin joc şi furia instinctelor, prinţesa ce a fost mai demult dată la o parte.” O asemenea intuiţie îndreptăţeşte mai încolo o generalizare şi o proiectare în universalitate a tipului feminin surprins („Fascinaţia povestirii, deh, oglinda, una din oglinzile în care le place femeilor să se recunoască, iar Blanca se privea, şi se va privi până va muri, în toate oglinzile, dar Blanca nu va muri niciodată; vreau să spun că bărbaţii vor recunoaşte, în toate vremurile, o feminitate ce iubeşte, se teme, distruge şi se bucură lacom şi inconştient de prezenţa unui bărbat pe care îl înşeală… din iubire.”), însă astfel de plonjări în subteranele erotice servesc doar pe post de „aperitiv” în planul general al cărţii.

Ca şi în Tropicele lui Miller, stratul de suprafaţă scandalos, cu potenţialul de a tulbura spiritele pudibonde, ascunde un fond mult mai grav, maschează o criză identitară şi articulează modulaţiile unui spirit ostil şi autodistrugător. Consemnarea diaristică a virilităţii vârstei a doua şi a capriciilor nimfei funcţionează cel mai eficient ca pretext pentru agonia (auto)nihilistă a celui care face din ură planul zilnic de bătaie, se neagă şi se goleşte de sine, până la atingerea gradului maxim de distilaţie: „Urăsc. Mă umplu de o energie urâtă. Mi-este drag de mine. Catran pur. Neg totul, mă neg pe mine, îmi neg limbajul, mă dispreţuiesc şi pentru faptul că scriu ceea ce scriu. Mă urăsc până la stadiul acela în care ura desfiinţează orice din mine ce ar putea să pută. Singurul ce nu pute este nimicul pur.” De bună seamă, însă, că prozatorul păşeşte braţ la braţ cu poetul pe acest drum spre purgatoriu, căci mutul dintr-o poezie ca „Un apus de soare la treizeci de ani” îşi vâră capul în hăul cotidian şi în Blanca, dedublare care anunţă un spirit extrem de lucid şi interogativ şi radiografiază în detaliu nevăzutul lucrurilor, nuanţele fine, subtilităţile de moment. De altfel, la un moment dat, tocmai în cadrul unui asemenea proces de autoanaliză tăioasă, naratorul îşi denunţă procedeele, împingând tabloul de măşti pe care le „asortează” fiecărei situaţii în tuşe de-a dreptul groteşti şi absurde: „Când mă gândesc că trebuie să întâlnesc pe cineva, că trebuie să-i vorbesc, că este necesar să-l privesc, să fac gesturi, să stau încremenit sau altceva, îmi proiectez mental o întreagă gamă de atitudini pentru fiecare din situaţiile în care aş putea fi pus şi cu greu pot alege vreuna, pentru că toate mi se înfăţişează în argumente plauzibile. De aceea, în compania amicilor, a femeilor ori chiar în prezenţa celor ce-mi sunt indiferenţi, în fiinţa mea, o sumă de personaje roiesc în grimase dureroase, după cum voinţa sau întâmplarea le ridică la expresie, astfel încât privirea mea, muşchii faciali rezistă cu dificultate asaltului, nervii mi se îngroaşă, se îndesesc precum lintiţa, iar eu nu mai privesc afară.”

Locul în care asemenea doze de luciditate se văd cel mai bine este în plan tematic, însă, iar aici Pantea reia o serie de problematizări anterioare, din volumele de poezie – acel „timp ce a privit frica în gură / şi a văzut reciful” pe care îl anunţau poemele din Negru pe Negru, memoria, ca tehnică de filtrare şi multifaţetare, totodată, a acestuia şi, pornind de la felul în care se poate construi o identitate din multiplele „timpuri pe care le purtăm în noi”, ceea ce se va configura ca arhitema volumului de faţă, şi anume supravieţuirea prin poveste, scrisul ca redută ultimă în faţa mlaştinii zilnice de semnificaţii. De bună seamă că o mare parte din „ţinutele” resentimentare pe care naratorul le probează sunt susţinute şi de o permanentă raportare a sinelui la un sistem temporal arbitrar („simt cum se freacă timpul de mine”), care îl striveşte mereu cu uşa, încurajând nesfârşite războaie personale din care cea mai accesibilă soluţie apare adesea sub forma unei ranchiuni care îl trece prin toate iadurile până ajunge la lumină: „Unele secvenţe din viaţa mea cu Blanca risipesc lirice stări nostalgice, altele mă umplu de reci şi severe melancolii, iar câteodată, prezenţa ei în mine mă face pradă celor mai agresive mânii şi revolte. O urăsc până la capătul urii, până când orice urmă de ranchiună din mine se face scrum, până când ura se epuizează şi, în mine şi în lume, se face lumină.” S-ar părea că, la capătul unei asemenea metamorfoze răbdătoare, există o şansă bună de scăpare.

Godot însă nu mai apare,de vindecare completă nu poate fi vorba, iar „puilor de bestie” li se aruncă din când în când câte o halcă, pentru a-i mai îmblânzi. Se configurează, totuşi, în acest punct, un demers de supravieţuire în şi prin scris, o terapie inconştientă prin poveste, ceea ce contrazice proiectul iniţial al naratorului care, la începutul volumului, îşi anunţa inaderenţa la tagma scribilor, mărturisind o motivaţie pur pleziristă în spatele demersului său (de-altfel, de acest statut se va mai dezice măcar odată de-a lungul textului). Până la urmă, însuşi actul scrierii devine o formă de construcţie personală, putere samsoniană conştientizată şi exploatată în consecinţă, nu fără unele riscuri, aşa cum se va vedea: „Acum, când scriu, văd că mă construiesc, scriind. Scriind, ştiu, pe de altă parte, că ceea ce spun despre mine şi despre ceilalţi e o simplă variantă, un simplu joc al limbajului. Reluând experienţele memoriei, sînt sigur că altceva trebuia spus, că, de fapt, trebuia să spun că altceva s-a întâmplat, că altfel erau chipurile. Dar evenimentul teribil şi chiar terifiant pe care l-am trăit e că, acum, sînt sigur că există zone în noi ce nu pot fi exprimate prin nici un limbaj. Cred că acele regiuni ale fiinţei noastre nu sunt deloc interesate să se exprime aici şi acum, în modurile prin care noi, cei întocmiţi astfel, le-am putea exprima.” Întreg conţinutul volumului stă prins, prin urmare, sub tentaculele unei metaficţiuni în direcţia căreia alunecă cele mai multe din firele textului: proiectarea autorului într-un soi de demiurgie a martorului căruia nu îi scapă nimic, problematizarea, în raport cu acesta, a statutului de personaj, ca tip inferior, victimă povestită („Şi tu eşti personaj, nu te iluziona”, îi spune la un moment dat Caius, ucenicul neascultător), numeroasele referinţe livreşti, în care se pot bănui cel puţin câţiva „mentori” (Sartre, Strindberg, Camus, Mann), structura fragmentară a discursului per ansamblu, care îmbină traseul ficţional propriu-zis cu pasaje în care naratorul se deconspiră pe sine în economia textului (uneori cu inflexiuni autoironice), „decorat” mai apoi, în final, cu poemele Constantinei, ori scriitura ca rod al exorcizării inconfortabilului („Răul trebuie să trăiască hipnozele limbajului, ale unuia organizat de un estet sangvin.”).

Dacă în Nimicitorul, însă, limbajul ca o problemă de interes central apărea surprins în plină criză („Am vorbit, Doamne, şi am scris, până m-am înnegrit/ cu totul, am crescut, Doamne, în vorbele mele, iar vorbele/mele au crescut în mine şi mi-au pus trupul în hău/stau în trupul meu ca într-un abis, fiecare cuvânt îl adânceşte/ că văd mişcând timpul şi moartea, mâinile mele sunt întunecate,/ Doamne, de vorbărie, îmi port trupul ca şi cum propria-mi groapă/ aş purta-o, în el, limbajul se întâlneşte cu sine şi înnebuneşte”), de data aceasta, în Blanca, el stă sub semnul unei nevoi disperate de găsi o continuare prin poveste, aşa cum va intui în fragmentul de scrisoare inserat în finalul volumului, poetul Măhara, încurajând, astfel, o nouă verigă în lanţul autofictiv: „O poveste nu se termină niciodată. Se epuizează doar un anume fel de a recupera o identitate trecută. Povestind fără întrerupere, nu permitem morţii să se instaureze. […] În memoria ta, timpurile nemântuite expun feţe neterminate, cerând impetuos un povestitor. A povesti înseamnă pentru tine a înlătura un văl de pe chipuri şi întâmplări, înainte de a se transforma în giulgiu pe faţa unor morţi. Mai ai multe de povestit.” O carte a neliniştirii, scrisă de un Bernardo Soares care rămâne tributar cu o continuare.

[Vatra, nr. 4-5/2014]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.