Laura DAN

 

 

Dacă întrebi ce e liniştea

dacă întrebi

ţi-aş spune că e acel moment în care

el îşi trece mâna prin părul meu

dacă întrebi

bunica îţi va arăta florile din grădină

va lua din bibliotecă

albumul cu pozele de familie

va scoate din buzunar pachetul preferat de ţigări

şi îl va aşeza cât mai aproape de tine

dacă întrebi

bunicul ţi-o va arăta pe bunica

apoi ţi-ar spune că liniştea

e bătrâna aceea care hrăneşte porumbeii

nu şi-au vorbit niciodată

dar ţi-ar putea desena casa pe care ea şi-o doreşte

vecinul ţi-ar vorbi despre plimbările prin pădure

şi despre păsările ce se aşează pe umărul lui

iar dacă l-ai întreba pe el, ţi-ar spune:

eu privesc părul ei.

Început de septembrie

acelaşi vis la nesfârşit
cuiburi pline cu apă
deasupra lor păsări rotindu-se

desfac aripile
zbor deasupra unui oraş care nu e acolo

mă mişc haotic
asta ştiu să fac cel mai bine
dar lucrurile pe care le facem cel mai bine
ne sperie

dimineaţa în gând îţi povestesc visul

‘atât de multă apă atât de aproape de casă’

nu ai cum să-nţelegi
în visele tale nu apar niciodată:
spaima

păsările
singurătatea

eu sunt în locul în care

lucrurile se ridică în aer

apoi cad pe podea cu mine.

atât de singură atât de aproape de casă.

 

 

Reconfigurare

ia o foaie

desenează un arbore

pe crengile lui fă nişte cercuri mici

aşează-ţi în ele părinţii

bunicii

fraţii şi surorile

acum îndepărtează foaia şi priveşte

trecutul e un vânător nerăbdător

‘orice ascunzătoare e o mărturisire’

traversează pădurea

desenează alt arbore

ţine minte ceva din ce ai citit

ceva ce îţi va fi de folos.

Universuri paralele.

Colţurile gurii îi erau ridicate

perfect simetric

îmi spunea că îl fac să râdă

ceea ce auzeam

semăna cu sunetele

maşinii de spălat.

Cu puţină tandreţe

doar aşa vei ieşi din liniştea asta apăsătoare

la început, mişcările tale vor fi nesigure

va fi nevoie de încercări repetate

noaptea, visele îţi vor aminti:

erai singură

alergai pe un deal

nişte bărbaţi ţi-au ieşit furioşi în cale

te-ai ascuns după un copac

în momentul următor a început să plouă

te trezeşti, simţi umezeala pe piele

dar nu-ţi fie frică, scufundă-te înapoi în somn

pentru că, ştii deja asta,

în timp ce dormi

lucrurile capătă alte sensuri.

şi, iată, dimineaţa ţi se aduc haine curate

la geam ţi se aşează perdele

şi ţi se lasă pantofi noi la intrare

răzbate până la tine muzica unui patefon

în cămaşă de noapte te ridici din pat şi dansezi

deschizi larg uşa

simţi razele soarelui pe chip

îţi închipui că razele acestea
sunt mâinile unui bărbat îndrăgostit care
îţi mângâie faţa

cu puţină tandreţe

doar aşa ziua asta nu se va termina niciodată.

surâzi. ai ochii în lacrimi.

poate aşa arată

bucuria copiilor surdo-muţi care

descoperă pentru prima oară

conversaţia prin semne.

***

 

Medeea IANCU

 

 

Două poeme

STELE SOLZOASE-n gura mea.

Îngaimă, îngaimă

Sîngerînd.

Atîta uitare, atîta

Uitare, o ia-nainte,

Te-neacă, oxidabilă fire!

Ca fumul de toamnă

Ard, înflorită, veştedă,

Veştedă, înflorită–

Şi mintea, cu sperietorile ei

Cereşti, gîfîie deasupra

Acestui trup, zeama de crini a unui

Sfînt–

Înflorită, veştedă,

Veştedă, înflorită ard

Cu mintea-mi destrămată, ponosită

Flanelă.

* * *

ŢARA mea este biopsia de pe gîtul

Meu. O artă furişată-n scorbura ochilor

Mei. Zarva vreascurilor, lîna-ndesată sub

Piele, umbrişul care sunt, răcorind, răcorind,

Despart limbajul de ţară.

A atinge, vulnerabilitate condamnată!

A vorbi, crimă abominabilă!

A fi, rădăcină spurcată!

Împresurînd mintea, creneluri ghimpate,

– care mînă se-ntinde, care mînă e

Curată?

Să ai răbdare, să ai răbdare,

Şuruburile te vor odihni,

Şuruburile te vor odihni–

Cineva va pune răul drept artă,

Cineva va pune mereu răul drept

Artă–

MÎNA ARE CONŞTIINŢĂ,

Mîna are conştiinţă.

 

***

 

Elena DULGHERU

 

 

Tînărul salahor

Între dealurile însorite, fabrica asta e singura care mai lucrează.

E pauza de masă, ora la care ies muncitorii.

Eşti în cantina cu geamuri mari, sprijinită de o fereastră. Aştepţi.

Şi iată-i cum ies din hală, în salopetele lor albastre, în lumina fosforescentă a sălii de mese.

Te fixează de departe cu privirea: foarte tînăr, blond-spălăcit, puţin roşcat

şi are o salopetă albastră, la fel ca toţi ceilalţi.

Şi tu îl priveşti cu aceiaşi ochi mari

şi aproape nu observi că are un defect la picior,

ba chiar şchiopătează.

E atît de tînăr! Se-ndreaptă spre tine prin sala aglomerată.

Pupilele ţi se dilată puţin, dar nu apucaţi să vă vorbiţi,

că pauza se termină şi toţi muncitorii reintră în schimb.

Uşa metalică a halei se închide, greoaie, în urma lor.

Nu-ţi rămîne decît să aştepţi în cantina de-acum pustie, luminată de soarele după-amiezii.

Îţi îndrepţi rochia albă cu flori, evazată − un model şaizecist,

din cele pe care încă le mai poartă fetele din valea asta a Dîmboviţei

la prima întîlnire. Orele trec.

Iată şi ultimele raze ale după-amiezii.

Un pătrat alb, vertical, ca o faţă de masă, ţi se strecoară în inimă.

Aerul auriu, venit de la frunzele copacilor din jur, inundă cantina. Şi înţelegi că-l iubeşti.

Sună, în sfîrşit, de ieşirea din schimb.

Şi iată-i cum ies, muncitorii, şi iarăşi se face forfotă

şi în forfotă el, şchiopătînd.

E atît de alb şi de proaspăt aerul

pe care îl poartă pe piept!

Te ia de mînă şi, iată, ieşiţi. Soarele v-a aşteptat,

e încă sfîrşit de după-amiază.

Un pătrat alb, vertical, cu un alt pătrat alb, vertical, ca două mari feţe de masă,

ţinîndu-se de mînă. Iubeşti!

Trenul-mocăniţă vă aşteaptă, cu vagoane colorate, ca de copii,

să vă poarte printre dealuri, în poienile toamnei.

Acolo urmează să vă spuneţi, aşternute pe două mari feţe de masă,

acele cuvinte.

 

Un sîn prearotund

Uite-o pe fata asta care, de supărare şi prea mult plîns,

a cerut luna de pe cer

şi Tu i-ai dat-o.

Uite-o cum umblă acum de colo-colo cu luna în braţe,

ca o tigaie galbenă, neştiind ce să facă cu ea.

Şi Tu transformi atunci luna într-o piersică mare

şi i-o aşezi între sîni, ca s-o mîngîie şi s-o încălzească.

Nemărginit de blîndă, piersica se face şi mai mare şi iar mai mare şi mai transparentă

Şi îi cuprinde fetei plămînii şi umerii şi gîtul, ca s-o mîngîie şi s-o încălzească.

Şi tot mai mare şi mai transparentă se face,

ca un balon pufos de săpun, ca un sîn suspendat, stratosferic,

ce o cuprinde cu totul,

într-un aer al mirării depline,

Cînd lacrimile toate s-au uscat

şi uiţi ce-a fost şi doar spui că-ţi e bine.

Între cer şi pămînt suspendată, în sînul luminii depline,

ce-i mai cald decît luna cerească şi mult mai rotund,

Fata mirată întreabă tăcerea:

„Doamne, atît de mare să-Ţi fie iubirea?”

Labiile se întreabă

– Alb peste alb −

Labiile se arcuiesc ca două sprîncene,

întrebîndu-se: Cum?

Vîntul iconic poartă sărutul

între două ape

În cetatea asta de jad

Înalţă-Te Tu!

Lumina verde irigă

Cea mai întunecată grădină

Fosforescenţele nopţii îşi pierd greutatea

şi orice gust de pămînt

Acum şi aici şi oricînd.

Labiile se întreabă grăbite

asupra vîntului serii

Cetatea se înalţă pe-al lumii zenit

Şi pier, unduite în flăcări

Ale ei începuturi

Cînd Tu scrijeleşti peste inimi

Crochiul acestui sărut

De lume-nnoită pe piepturi de dor

Fecioara ivită în pragu-nserării

Deprinde verbele verii

Acum; tot mai mult.

Şi scrumul dispare.

O floare

ivită în drum

Rosteşte-ntrebarea: „Rabi!”

Şi scrumul dispare

Acum; tot mai mult

Peste ape

Sărutu-i aproape

Labiile mici, încruntînd din sprîncene,

se-ntreabă

acum

şi Rabi

Şi alb peste alb

O lume întreagă

Cu noul catarg

Porneşte la drum.

 

 

Liftierul

Bătrînul liftier − îl vezi mai mult cu spatele

Trebăluind în atelierul său larg din subsol, care-i serveşte

şi drept locuinţă.

Aici coboară zilnic toate lifturile.

Degetele-i sînt, probabil, încă mînjite de ulei de maşină, dar nu le vezi.

Părul alb, spălăcit, la fel ca fularul cu care-şi înfăşoară strîns şalele,

cam reumatice, peste treningul ieftin.

Te strecori în camera lui, uşor întunecată

– în timpul zilei nu stă nimeni aici,

nici cele două neveste de vîrstă mijlocie,

cu părul colorat cu vopsea roşcată ieftină, pe jumătate ştearsă,

aflate mereu pe fugă. Eşti una din ele.

Te-ntinzi pe patul conjugal să te odihneşti în camera goală,

Cînd cealaltă nevastă te înveleşte, grijulie, cu o veche pătură albastră, uşoară şi moale,

ce te acoperă pînă la gît.

Dar iată, eşti din nou în picioare şi trebuie să pleci.

Aghiotantul liftierului drege pentru tine cabina ruginită de lift:

Ea te va duce la suprafaţă

Din mina asta veche de sare.

Dai roată cu privirea în jur

Şi abia acum observi printre cotloane

podeaua veche de mozaic, ruptă pe alocuri,

Sub care se văd urme de lanuri în soare şi ruinele vii,

forfotind de tineri şi tinere, ale unei ţări scufundate:

– Luminile Daciei, renăscînd de sub ape.

Şi Dacia

Pas cu pas, frumuseţe cu frumuseţe

Iat-o cum creşte această fecioară

Iată şi mirii de lîngă ea

– mirii Tăi

cu inimi blînde şi trupuri voievodale,

Înconjurînd nisipul solar

spre a-şi aşterne frunţile în faţa Ta

şi apoi, îmbrăţişarea frăţească

A inimilor mari, voievodale –

Frumuseţe de frumuseţe,

Spic după spic

şi pas după pas

– Iat-o cum acoperă această ţară

Cu dorul Tău

În frumuseţe de frumuseţe

şi-n dor după dor,

Aşteptîndu-Te.

            Bărbatul acesta

Uitaţi-vă la bărbatul acesta care plînge

Cu cele mai erogene lacrimi din lume!

Pielea măslinie, trasă în sus,

Cu dealuri line şi văi în reflexe albastre

Nu emite vreun sunet şi totuşi…

Aerul vibrant din jurul lui

Plînge în reflexe domoale

În timp ce bătrînii şi tinerii trec pe lîngă el încoace şi-ncolo.

Doar femeile îl observă… femeile.

Fluiere tăcute de bambus

Se înalţă în jurul lui, ca lungi şuvoaie de lacrimi

Sprijinite de cealaltă parte a lumii

Şi femeile…, ah, femeile:

doar ele aleargă pînă de cealaltă parte a lumii,

sărind toate zidurile cu picioarele lor ascuţite,

– chiar şi Marele Zid Chinezesc,

cu înţelepciunea-i gîndită

să ţină pînă la finele lumii −

spre a vedea şi a auzi şi a pipăi

plînsul luminii

al celei mai erogene lumini

de dincolo de capătul lumii:

Lumina plîngînd bărbatul,

Obrazul bărbatului plîngînd lumina

în oftaturi uşoare,

radiate lunar din creştetul lunii şi pînă la tine

şi tu…

şi sărutul…

şi plînsul acesta care întinereşte orice oglindă, aruncînd-o în foc

şi lacrimile ce ne inundă gurile, şi apoi se unesc

cald şi spasmodic

în cea mai contopită strîngere de braţe.

„Cucurrucucú paloma, cucurrucucú no llores.

Las piedras jamás, paloma,

¿qué van a saber de amores?”

Pergamentul rotund

Mireasa asta care are între coapsele ei

ascunsă o întreagă bibliotecă.

Mirele ia o carte şi o deschide

Şi filele ei singure încep să vorbească

Despre Facerea Lumii, şi Tu…

Şi Mirii ascultă tăcuţi, descoperind

toată liniştea şi vîrtejurile începutului.

Şi Mireasa mai cere o carte

şi Domnul o deschide

şi cartea se face sul circular, îmbrăţişînd

în sînul ei Mirii, ca să o poată citi şi gusta,

în rotunjimea filelor ei, în taina aceleiaşi îmbrăţişări.

Numai să auzi vuietul literelor

Dintr-o tîmplă într-alta

şi dintr-un cer în alt cer,

rostogolindu-se pe caldarîmul sărutului!

Ascultă vuietul literei

Şi lasă-te purtat de potop

Pînă cînd litera se transformă în undă

– că doar atunci te poţi uni cu ea

pentru a deveni şi tu literă, şi ea om,

în dulceaţa unirii,

Desfoliindu-vă unul pe celălalt,

rupînd labirintul celei mai tainice ieroglife

Şi numai atunci, după ce o vei lăsa să se răcească

şi cînd potopul se va opri,

O poţi privi

Ca pe tine însuţi

În tihna liniştii minţii

şi a labirintului despecetluit.

Şi iată, Eşti Tu!

Şi Şeherezada tăcu, închizîndu-şi veşmintele.

Un ε / 2 de surîs (Taina inimii)

Ca un sărut preadeplin

Taina inimii, respirînd în lumină:

Atriul şi ventriculul stîng

cu atriul şi ventriculul drept

îmbrăţişat preadeplin,

mereu ritmic

în cea mai erotică stampă din Kama Sutra.

Sutrele inimii

şi sutra iubirii

Împroşcînd obrajii miraţi ai pămîntului

Cu cea mai stabilă silabă „Sînt”.

„Fiat”-ul inimii, îmbrăţişarea.

Atriul şi ventriculul stîng

Cu atriul şi ventriculul drept

Mereu împreună

şi mereu la un pas despărţite,

Mereu împreună

şi mereu la un pas despărţite

în cea mai erotică îmbrăţişare.

Topite-n eter şi iar ridicîndu-se

Topite-n eter şi iar ridicîndu-se

Şi amînînd, mereu amînînd

– asemenea mării de dimineaţă

fatidicul orgasm

– inima Tatălui.

Sinusoida iubirii

Pulsînd reciproc

în cea mai umilă fiinţă.

Ritmul inimii −

Valea venelor cave

Cu cerul marii aorte

iubindu-se.

Niciodată rotund,

ci două rotunduri nedepline unindu-se, ca doi sori în două treimi de eclipsă

Despărţiţi de un ε / 2 de surîs.

1 + 1 = 3, mereu 3, ca în icoana Treimii, ca în orice sărut

− Aceasta e regula perfecţiunii. Nu poţi omorî un sărut!

Inima continuă să bată

ca în icoana Treimii

Pe mesele chirurgilor miraţi, cînd mănuşile li se contractă de stupoare,

Căci nu poţi omorî un sărut!

Dragele mele artere,

Difuzînd capilar în toate tainele inimii,

Ce-i deschisă în palma-mi.

[Fragment din volumul „Erotico-Apocaliptica. Poeme Din Templul Tatălui”, în curs de apariţie la Editura OPT. ]

***

Ofelia PRODAN

 

Notă:

 

Am fost invitată, în 2013, pentru prima dată (şi ultima, până în prezent) într-o tabără de poezie, la Telciu. Un fel de 40238 Tescani, pentru cine a prins-o. Cu optzecişti, nouăzecişti, douămiişti şi chiar post-douămiişti, doar că n-a existat un profesor-coordonator (ca Mircea Cărtărescu), ne-am făcut de cap cum am vrut. Am stat mai mult în camera mea, dar ştiam tot ce se întâmplă. Am fost, atunci, „reporterul în absenţă” al taberei, cum m-a numit Şerban Axinte. Ca orice reporter care se respectă, public astăzi, într-o revistă, acel reportaj din 2013.

 

 

cuibul de viespi

 

(poemele de la Telciu)

 

Riders in the storm

Nea Toderiş dă o biciuşcă în stânga lui Puiu.
Puiu execută graţios o piruetă spre dreapta.
Nea Toderiş dă o biciuşcă în dreapta lui Dinu.
Dinu execută graţios o piruetă spre stânga.
Căruţa oscilează, trepidează şi se desface în două.
Într-o parte stau ciorchine: Tzone, Iova, Doina şi Anca,
în cealaltă Radu, Soviany şi eu.
Ne ţinem straşnic cu mâinile şi picioarele
de marginile de lemn ale jumătăţilor de căruţă.
Tzone strigă extaziat: Vine, vine, Vinea, faceţi loc!
Iova, subversiv: La cuvinte umblaţi şi habar n-aveţi!
Doina, calm: Lasă teoria!
Iar Anca şopteşte sfios: Vă doresc multă împăcare şi lumină!
Jumătatea de căruţă se prăbuşeşte în gol.
Toţi plutesc până în paturile călduroase
din vila lui Vlaşin. De sus, Vlaşin face o poză.
Mai face una. Apoi încă una şi încă una.
Vlaşin e demn şi ceremonios. El face poze demne
şi ceremonioase. Cealaltă jumătate
a căruţei urcă dealul accelerat propulsată numai de Dinu,
calul putere. Radu e calm, senin. Cu pletele în vânt
trage un fum. Soviany îi zice: Dacă ai fi fost,
măi, Radule, cu mine in Arcadia! Radu mai trage un fum,
palmează ţigara şi zâmbeşte. Eu mă aplec
spre Soviany şi tremurând de frig şi de frică silabisesc:
Et in Arcadia ego!

cuibul de viespi

pe masă, în foişor, se lăfăiesc păhărelele
cu vişinată şi afinată. noi roim printre păhărele.
viespile roiesc printre noi. o viespe
se aşază pe un păhărel şi Soviany îi spune
frust: eşti o nenorocită, te dai la mine şi la licoarea mea!
Vlaşin elaborează. după, citeşte. încuviinţăm.
pisica Draculina ne ascultă din Dilecta. se amuză:
sunteţi mici copii, eu l-am văzut pe dracul gol,
voi habar n-aveţi ce-i pielea împieliţatului!
Vlaşin zâmbeşte senin. cu chitara la gât, apare
Şerban. Ioana îl întâmpină. Şerban e pus pe fapte
patriotice. el este entuziasmat, dar entuziasmul
îi scade pe măsură ce ne vede. sorbim din păhărele
şi ne entuziasmăm din nou cu toţii. ne aşteaptă
cina festivă. ne dăm pieile jos şi ne privim.
Draculina râde: măi copii, repede aţi crescut, acum
pot să adorm liniştită, acum sunt pe mâini bune,
sunt în mijlocul cuibului de viespi!

 

scary movie

văcuţa e smucită. se zbânţuie în lanţ, noi
emitem unde paşnice către văcuţă
care rupe lanţul şi cu coarnele înainte se repede
spre noi. suntem extrem de paşnici, apatici.
am putea fi la fel de paşnici şi în faţa
unei turme de bizoni. văcuţa sare
pe măsuţa din foişor, se scutură bine
şi sub ochii noştri se transformă în striperiţă.
noi, paşnici, apatici. striperiţa îşi face numărul
spectaculos. Şerban întinde mâna instinctiv
şi îi strecoară bani în sutien. striperiţa
strâmbă din nas, se scutură bine
şi se transformă în Tzone. noi, paşnici, apatici.
Tzone se strofocă, îşi execută numărul,
noi aplaudăm cu patos, Tzone
în culmea fericirii, se pregăteşte pentru numărul
următor în care noi vedem cum se transformă
în văcuţă şi ne dă lapte proaspăt direct din ugerele
umflate de emoţii transpersonale.

Camera

Noaptea, în mansarda cu poezie

ne prefacem în fluturi cap-de-mort.

Cărţile de poezie se deschid singure

şi între file noi ne aşezăm cuminţi,

cu aripile întinse perfect.

Vlaşin, în stadiul de larvă, se strecoară

şi abia mijeşte ochii. Cărţile se închid

cu zgomot şi ne presează

între file. Vlaşin evoluează rapid

la stadiul de nimfă, apoi devine un imens

fluture cap-de-mort

depresiv şi insomniac căutându-şi cu disperare

cartea potrivită de poezie.

Aripile lui acoperă mansarda

de la un capăt la celălalt.

Ochii lui fosforescenţi întrezăresc

cum de sub pat îşi iţeşte colţul îndoit

antologia Camera. Vlaşin intră subit

în atac de panică şi devorează

cu mandibula lui necruţătoare fiecare vers.

Scooby-doo

Patul meu din mansardă e de fapt un şezlong.

Şezlongul e de fapt un cuib de cuci.

Mă ghemuiesc şi încerc să adorm,

dar chitara lui Şerban mă bruiază.

Râsetele mă bruiază. Mă învelesc cu pătura

şi cobor scările înguste ţinându-mă

cu ambele mâini de balustradă.

Ies tiptil din vilă. Pătura flutură pe umerii mei.

Scooby-doo mă vede şi mă latră. Îl întreb de ce.

Scooby-doo mă latră şi mai înverşunat.

Ceva nu e în regulă. În foişor

s-au strâns cu toţii, beau şi cântă şi râd.

Mă apropii. O clipă de linişte

şi imediat un hohot dezlănţuit de râs.

Toţi râd. Încerc să vorbesc. Dar abia deschid gura

că pătura îmi cade de pe umeri şi eu mă micşorez

în hohotele de râs ale tuturor până

ajung un biet purice care se înfige straşnic

în blana lui Scooby-doo.

 

 

Ceasul Rău

Se apropie Ceasul Rău.
Soviany şi Ţeposu merg în patru labe.
Şurubul lui Şerban se potriveşte
perfect în piuliţa Ioanei.
Radu se agită după un cui.
Krista stă în genunchi la capul lui Radu.

Tzone e departe şi regretă şi e perfect
convins că nu regretă.
Iova se detextualizează, Doina îl retextualizează.
Vlaşin e doar ubicuu.
Anca numără manierat orele.
Ceasul Rău se apropie.
Limbile indică mereu aceeaşi oră.
Matei nu crede, Matei va fi Toma şi, în curând,
va pipăi cu mâinile lui Ceasul Rău.

Eu cred şi Ceasul Rău
se materializează pe masa din foişor.
Nu e nici rotund, nici pătrat,
nici pentagonal, nici măcar hexagonal,
e doar foarte-foarte târziu
şi noi ne entuziasmăm atât de tare
încât urlăm şi sărim cu toţii pe el

de-l facem ţăndări-ţăndări.

 

maria, jos pălăria

pantera roz o înghite pe maria
şi merge pe bicicletă. în spate, microbuzul
se străduieşte să ajungă bicicleta.
pantera roz accelerează năucitor, bicicleta
se desprinde de sol. maria scoate capul
prin gura panterei roz,
apoi scoate limbuţa roz şi se hlizeşte la noi.

***

Mihók Tamás

 

[în iad toate literele sunt chirilice]

mi-am prins visul umbla

cu cioara vopsită prin iad

s-au blocat reflectoarele apoi s-au ars

un mare dulap de fontă se clătina cu putere

toate din încercarea de a suprapune

două localuri peste două poveşti. când

experimentul a eşuat definitiv am urcat

într-un metrou suspendat

primul

un fel de tiroliană a infernului

unde zeul suprem era în vizită &

îmi şoptea binedispus

abia astăzi *bis retoric: abia astăzi*

iadul a depăşit india în mode şi nevoi

se muta din umbră-n umbră cu mişcări lente

(frivol supracontrol al departamentului

de mecanică) m-a luat la unşpe metri

că nu mai scap de delicateţe doar

dacă-mi recunosc părinţii

apo’ au la greşeeeli ascultă-mă tu pune mâna pe ei

şi vei începe să vezi fiinţe cu adevărat mari

p-alea dincolo de-ai tăi apoi ţc!

m-a tăiat de sub frânghii

cădeam în gol jos nişte manifestanţi

mărşăluiau pentru reîncarnarea iminentă

a celor avortaţi un iureş de feromoni mă sufoca

ei arborau steguleţe cu texte chirilice

în iad toate literele sunt chirilice

îmi scuturam degetele în semn de pace şi dubiu

cearşaful nostru cădea în urma mea zeul suprem

trăgea de manivele ciugulind din tărâţe

cearşaful îmi era spoiler

l-am apucat de-un colţ

păstra câteva pete albe şi roşii

de azi-viaţă

uscate

la fel de uscate ca tărâţele

ciudat

în iad

legenda petelor albe şi roşii

o cunoşteau şi proştii

echilibru

 

sistemul tău nervos, al zeului

ca o fabrică împânzită de japonezi

gesturi tăiate la jumate furnale

tăiate la jumate puse la fiert

hrănind milioane de hikikomori

demarăm tăieţei cu bucăţi de soia

privirea ta centripetă numără bancnote

şi un patent roz hello kitty

ne ciupeşti zilnic din creier

încet-încet piere şi absenţa

greierul ţârâind după arcă

ai doar brichetă şi timp

cadavre nu (e pauză) ne adunăm

la fumoar să pufnim în isme

pântecele ne huruie printre microcipuri

a cascadă de lapte condensat

privim cerul dintr-un unghi mort

ne spui boa-lă şi dăm din umeri

pă-cat şi zâmbim tâmp într-o zi

ne vom împacheta benzile

furnalele şi ne vom

absorbi cerul

ca pe-un

supozitor.

amintiri din viaţa în care dumnezeu a luat

premiul nobel pentru tăcere: astupuş

conducta oraşului era vena lui dumnezeu

se mai desprindeau de pe ea bucăţi de cârpă izolatoare

se înălţau la cer grămadă ca nilte funigei de sezon

de ţâşnit nu ţâşnea nimic. noi, de teamă şi cu bună credinţă

ne aşezam plăpând capetele peste plăgile de metal

astfel tupeam cu rândul până în ziua când

nu ni s-au mai deschis ochii defel.

 

[Vatra, nr. 9/2015]