De ce ne sunt simpatici nebunii oraşului?

Alexandru VLAD

alexandruvlad2

Adică de ce avem simpatie pentru unii nebuni, cei la vedere, cei care bântuie prin oraş şi se întâmplă să dăm nas în nas cu ei în lumina zilei, pe stradă. Cei pe care-i întâlnim în locuri publice, care se amestecă între oameni şi chiar de-a dreptul se afişează. Uneori, dacă se întâmplă cumva să nu-i observi de la bun început, ţin să-şi facă remarcată prezenţa, să ne surprindă o clipă, apoi îşi văd iar de treaba lor, adică se îndreaptă spre altcineva şi aplică aceeaşi tehnică. Parcă se joacă. După un moment de perplexitate, pur şi simplu zâmbeşti. Te uiţi în jur şi te întrebi cum se face de te-or fi ales tocmai pe tine. La un moment dat, o femeie destul de bine îmbrăcată s-a oprit în faţa mea, pe stradă, şi a executat câţiva paşi de dans. Era bătrână, avea fuste lungi şi largi, poşeta în bandulieră şi ţinea în mână o ţigară care scotea fum. În jurul ochilor albaştri avea o ţesătură fină de riduri, care le dădea ceva stelar. Nu ştiu ce m-a apucat şi am executat şi eu câţiva paşi de dans. M-a privit uimită, apoi amuzată şi până la urmă a izbucnit în hohote de râs, de parcă m-ar fi supus unui test şi constatase că eu aş fi fost nebunul. Şi s-a depărtat râzând. Cei care ne-au văzut au schimbat priviri indulgente. Într-o proză mai scurtă Doris Lessing spune despre un personaj din această categorie:  „Îi lipsea o doagă şi pe acolo intra soarele” .

Câte unul e bine garnisit cu un număr impresionant de insigne. Poartă un palton de care nu se desparte nici vara. Sunt mari amatori de libertate, internarea în aziluri nu le face prea mult bine: hainele curate şi mesele la ore fixe nu-i interesează. Au alte treburi şi nu poţi să nu remarci diferenţa între aceştia şi nebunii de la ergoterapie, care se apropie de vizitatori cu acea curiozitate tâmpă a peştilor subacvatici.

Constatăm că acestor excentrici, să-i numim deocamdată aşa, li se recunoaşte tacit un statut aparte, sunt oarecum echivalentul vechilor clovni în zilele noastre, evoluând în libertate –  bucurându-se, ca în unele consemnări istorice sau în piesele lui Shakespeare, de vechiul lor statut privilegiat. Acela de-a spune adevăruri interzise. Şi le invidiem chiar, undeva într-un colţişor al minţii noastre, tocmai această libertate şi faptul că ei s-au debarasat de obligaţia convenţiilor sociale. Sunt cumva o alternativă. Nu plătesc impozite, nu e sigur că au acte, dăruiesc străzii ceva carnavalesc şi libertatea este terapeutica lor. Ce-am putea invidia la un om atât de sărac cu duhul, lipsit de statut social şi de cine ştie câte altele? Aşa cum la omul cu bani îi invidiem numai banii şi nu şi modul cum i-a făcut, nebunului îi invidiem doar (libertatea), nu şi circumstanţele care i-o determină. Sănătatea noastră mentală se verifică şi prin capacitatea de-a accepta constrângerile sociale de care aceştia par absolviţi, având cu realitatea o relaţie mult mai personală şi mai liberă ca noi.

Spun adevăruri evitate de oficialităţi, umblă în ploaie de parcă n-ar avea aceleaşi relaţii cu fenomenele naturii ca noi toţi. Se roagă  în biserică în momentul în care primesc parcă un semnal de undeva şi au o relaţie privilegiată cu Dumnezeu. Nu ştiu cum văd ei lumea, cum ne văd ei pe noi, pentru că nu par a ne lua foarte în serios, nu mai mult decât îi luăm noi pe ei. Normalitatea noastră nu-i intimidează, nu-i complexează în nici un fel. Şi toate comunităţile au nebunii lor, oraşele mai mulţi, satele măcar câte unul. Nebunul satului, în copilăria mea, era hrănit şi îmbrăcat de comunitate. Recunoşteai pe el hainele altora. Vechi uniforme militare, sau vestonul fostului miliţian,  uneori insignele şi însemnele de grad, la care noul purtător ţinea foarte mult. Comunismul, lipsit total de humor, a internat unii nebuni mai vorbăreţi, care sictireau lumea la nesfârşitele cozi în faţa magazinelor alimentare. Viaţa părea să aibă ironia ei şi ţinea să şi-o exprime prin aceşti jesters. Par a ne ridiculiza ei pe noi. Parcă suntem vinovaţi de normalitatea noastră.

Chiar şi placida Elveţie, după cum aveam să constat, are nebunii ei protejaţi de bunăvoinţa publică. Mi-l amintesc pe unul care sufla din ţignal în faţa poştei din Basel. În înghesuiala aceea am crezut la început că-i vorba de vreun agent de circulaţie, dar era un individ învesmântat într-o uniformă albastră, probabil cea a căilor ferate, şi suna din ţignal la intervale regulate. Apoi nota ceva în carneţel, şi sufla din nou. De ce tocmai în faţa poştei cantonale? Am înţeles că îl convinseseră cumva să nu facă asta la gară, unde ar fi produs multă confuzie. Oricum, poşta era în centrul oraşului, permanent gemea în jurul ei de lume şi avea o arcadă înaltă care amplifica sunetul, pe când gara între două trenuri rămânea cu totul pustie. Şi astfel poşta se transforma în gară, trotuarele în peroane şi pietonii în călători.

Nu după multă vreme, am observat că mai aveau unul, un veteran al legiunii franceze, care frecventa terasa unei cafenele, într-o cu totul altă zonă a oraşului. Nu frecventau aceeaşi zonă, pentru că nu se agreează, nu se împrietenesc între ei. Când m-am postat pe terasă la o bere el era deja acolo, singur la o masă. Înalt şi subţire, în uniformă de cavalerist francez, aşa cum mai pot fi văzuţi în filmele despre Algeria. Un veteran. Cizme maronii din piele, înalte până la genunchi şi prevăzute cu pinteni. Avea taşcă şi un binoclu atârnat la gât, plosca pentru apă în învelişul ei de pâslă. Sabia într-o teacă lungă şi subţire, cu vârf de metal.  Avea faţa reconstituită prin chirurgie plastică Vorbea permanent şi dacă îţi prindea privirile îţi vorbea ţie. Nu ştiu ce spunea, limba îmi era străină şi-mi comunica probabil lucruri pe care mai bine că nu le cunoscusem.

Clujul îl avea pe Lulu cel ubicuu, nici unui clujean nu trebuie să-i explici nici astăzi despre cine-i vorba. Cu figura lui de orangutan simpatic a rămas şi astăzi în folclorul urban, pe seama lui se mai produc anecdote din care tocmai cei care se cred normali şi deştepţi nu ies prea bine. Eu însumi am primit prin el un fel de  avertisment. Eram în cafeneaua în care îmi duceam veacul, în care îmi scriam textele care veneau intempestiv şi nu sufereau amânare – credeam eu. Fără slujbă şi fără bani pierdeam vremea în cafenele când l-am văzut în uniformă de licean, cu petecul roşu pe braţ, semn al fostului meu liceu, pe care era brodat cu galben numărul matricol. Numărul meu. Am fost mai mult decât tulburat, până când, ajuns acasă peste câteva săptămâni, mama mi-a spus că i-a dăruit haina de care eu nu mai aveam nevoie (nu-i aşa?).

Nu întrupează nici un rău, nici măcar acela care se instaurează treptat în noi după anumite experienţe cu semenii.  Au o funcţie cathartică pentru noi, ne fac să ne bucurăm de precara noastră normalitate. Dumnezeu a fost binevoitor cu noi. De parcă ar fi beneficiat de o libertate pe care noi am pierdut-o, de parcă ar fi păstrat din copilărie ceva ce noi nu am avut curajul să păstrăm.Tulbură realitatea noastră conformistă cu reacţii insolite, cu expresii a căror elocvenţă ne tulbură. Asta fac şi poeţii.

Dacă nu ne-am fi asumat convenţiile vieţii, n-am fi fost oare ca ei?

Nu ne deranjează nebunia evidentă, chiar afişată, cât ne sperie nebunia care reuşeşte să se ascundă sub masca normalităţii, sub epoleţi sau funcţii. Despre nebunia aceasta vorbeşte mai degrabă Erasmus în Elogiul nebuniei, tratat la care, în modesta noastră încercare, nu mai avem nimic de adăugat.

 

 

[Vatra, nr. 6-7/2014]

 

 

 

2 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.