ANDREI ZANCA

 

DOAR ATÂT

                                                               lui al. daniel s.

la marginea unei ape stau, câtă vreme

trezindu-mă dintr-un somn fără de vise

 

sunt un  altul, fiind doar atunci

o lumină-n lumină, unde

 

doar ce-i străin de timp e mereu prezent

deşi nu-l poţi închide într-un nume.

 

abia, când vei înţelege că trupul tău e în tine

că tu eşti ninsoarea, tocmai pornindu-se

 

nu vei mai reveni aici , unde orice copil

se mai poate încă identifica cu un fulg

 

înainte de încolonarea lui în valea aceasta

unde cruzimea se contopeşte-n splendoare

 

unde de groaza celei mai mărunte schimbări

se tărăgănează de milenii totul, unde zac

 

târându-şi cu ei beciul plin de gunoaie

în plasa deplângerii, străduindu-se

din răsputeri să ajungă bătrâni.

 

atât am vrut să-ţi spun. doar atât. şi e târziu.

iar pe mal zac adormite lebedele, aproape de apa

curgând. neostenită, curgând

 

 

ZIDUL DE STICLĂ

 

în vorbitorul unei închisori

în care vizitatori şi întemniţaţi

erau despărţiţi printr-un zid de sticlă

am văzut într-o după-amiază târzie

o femei şi un câine

 

şi dincolo de perete un bărbat palid, neras

cu palmele sprijinite de sticla rece.

nu puteau vorbi.

 

se priveau doar intens prin peretele de sticlă

şi deodată câinele s-a ridicat în două labe

sprijinindu-se de acest zid într-o încercare

sfâşietoare de a atinge trupul bărbatului

abia acum recunoscut

 

gemând de neputinţă, cu tandreţea de odinioară

orice ar fi făcut, oricât de vinovat ori nevinovat

ar fi fost acest bărbat de dincolo de zidul de sticlă.

 

poate aici se află răspunsul definitiv, am murmurat

ieşind pe câmpul rece al toamnei peste care

            se lăsa încet înserarea

 

REÎNTOARCERE ACASĂ

 

de câte ori mă reîntorceam în zori sleit

de pe insulă, descuiam uşa în bezna din jur

şi bâjbâind cu o mână după comutator

îi simţeam deîndată botul umed pe dosul palmei

 

scâncetul de bucurie

când se ridica pe labele dinapoi

sprijinindu-se de picioarele mele.

 

m-a aşteptat în ultima zi până în zori.

n-a vrut să se ducă înainte de-a nu mă reîntoarce.

 

apoi, când răzbit de oboseală am adormit

cu o mână în coşul în care zăcea

cu labele împreunate aţintindu-mă

 

s-a stins uşor în somnul meu.

 

azi, când nu mai e, nu mai caut în beznă

comutatorul. mă strecor pe uşă

mă aşez încet pe canapea

şi-i simt din nou botul pe mână.

 

îi văd din nou privirea.

ochii aceia în care era o lumină

atât de lină, atât de curată

încât trecându-mi mâna peste capul catifelat

îmi părea mereu că îl mângâi pe dumnezeu

 

EŞARFA TIBETANĂ

de ce să-mi propun depărtări

când abisul e în mine

 

umblam noapte de noapte

şi doar insomnia ferestrelor

mă însoţea, inima

 

fluturând ca o eşarfă tibetană de rugă, durerea

mereu o călăuză trezindu-mă reamintindu-mi

 

drumul acasă. ascultam cum se zbate zăpada

printre trunchiuri. apoi, doar tăcerea

în alb-negru ca o reculegere.

 

acum, e martie şi plouă uşor

şi-n cuibul lor puii îşi înalţă ciocul.

 

adânc în bezna abisului mă uit

lent inundat de o lumină în faţa căreia

toate cuvintele sunt ninsoare peste ape.

 

cândva îmi voi întoarce ochii spre nord

ca toţi cei care-şi cunosc dinainte ceasul.

 

e lesne să crezi în ceea ce poţi zări:

sub fluturele care se lasă peste ea

mâna mea se mistuie

în siaj de lebădă

 

 

 

[Vatra, nr. 6-7/2014]