august 23, 2021 de VATRA

Poeme de Viorel Mureșan, Andrei Zanca, Liviu Antonesei, Dan Dănilă și Alexandru Ovidiu Vintilă

Viorel MUREȘAN

Arhiva păianjenului

astăzi trebuie să-mi arunc în cuptor

mâinile

s-ar cădea să le cert

că în lipsa mea acolo departe

aprindeau chibrituri în sloiurile de gheață

păreau că mătură podul bisericii

Citește în continuare →

septembrie 4, 2019 de VATRA

Poeme de Ștefan Damian, Gellu Dorian, Ioan Radu Văcărescu, Zamfira Zamfirescu și Andrei Zanca

Ştefan Damian

Grădina cu îngeri

1 După o noapte încărcată de vise

ca un vagon cu fier vechi pe o linie moartă

dimineaţa trăgeau în îngeri cu praştia.

Nimeni nu mai avea nevoie de ei.

Iar martorii trebuiau sacrificaţi

pentru o nouă filă a vieţii.

Se deschidea spre a se scrie

singură. Citește în continuare →

ianuarie 12, 2018ianuarie 12, 2018 de VATRA

Poeme de Traian Ștef, Andrei Zanca, Gellu Dorian, Dumitru Păcuraru și Mircea Stâncel

traian stef

Traian ȘTEF

Trădarea ficțiunii

După ce m-am lăsat

În voia ficţiunii

În glorie

În beatitudine

În vis de fericire

Ce a fost nu mai poate fi

Ce este

Nu rămîne decît

Un semn desfăcut

Bolborosit

Neîndurător

Pentru că ficțiunea

Nu are prezent

Nu are viitor

Nu are răspuns

Nu mai împarte cu mine plăcerile

Mărturisite

Citește în continuare →

ianuarie 9, 2017ianuarie 9, 2017 de VATRA

Poeme de Robert Șerban, Andrei Zanca, Medeea Iancu, Gellu Dorian și Bogdan Hanu

Robert ȘERBAN

Cărțile vechi

tot mai mulți oameni

își pun cărțile vechi

în plase rezistente

de la Lidl Carrefour Kaufland

și apoi le așază încet

lângă tomberoanele de gunoi

nu-i lasă inima să le arunce pur și simplu

dar nici să le mai țină în casă n-au cum

așa că le pregătesc un fel de culcuș

cu gândul că dacă au cu adevărat un destin

se vor descurca ele cumva

Citește în continuare →

decembrie 3, 2015decembrie 15, 2015 de VATRA

Ioan Radin, prozatorul care vine (după ce s-a dus) (1)

Aşa cum zic şi colaboratorii noştri care ne-au ajutat să-l reamintim cititorilor pe Ioan Radin, Ioţa a fost un prozator de mare farmec, de mare discreţie şi de şi mai mare exigenţă. Nu i-a lipsit productivitatea creativă, dar şi-a inhibat-o mereu printr-o severitate cu sine aproape sinucigaşă. Deşi n-ar părea (poate), avea un principiu muzical al compoziţiei – şi nu doar la nivelul frazei, ci şi la acela al construcţiei ca atare a povestirilor sau nuvelelor. Ar fi şlefuit, dacă ar fi avut timp, la nesfîrşit frazele, bucăţile de mozaic încrustate, şi tot n-ar fi fost mulţumit de cum aleargă, stilistic, iapa lui alezană. Un bijutier cu urechea extrem de fină şi cu ochiul văzînd doar în nuanţe, era mare admirator al stilisticii caragialiene, al oralităţii rafinate pînă la spontaneitatea pură şi la directeţea frustă. N-a publicat mult (două cărţulii), dar a scris mult mai mult decît a publicat. A rămas după el mai mult decît a apărut în timpul vieţii. Aşa încît nu e exagerare prea mare dacă vorbim despre el ca despre un prozator ce stă să vină.

Îi mulţumim mai întîi doamnei Rodica Peianov şi lui Boris (soţia şi fiul lui Ioţa) pentru nepreţuitul ajutor pe care ni l-au dat în realizarea acestui număr, punîndu-ne la dispoziţie atît materialul ilustrativ, cît şi multele inedite descoperite. Le mulţumim şi celorlalţi colaboratori, atît pentru evocările şi amintirile legate de Ioţa, cît şi pentru lecturile critice făcute. Cum discreţia aproape că l-a dus pe Radin în uitare, am preferat să începem acest grupaj dedicat lui cu articolele despre el (în ordinea evocări-comentarii) şi abia apoi să dăm drumul ineditelor. În secţiunea comentariilor l-am lăsat anume la urmă pe cel al lui Ştefan Borbely (unul din marii prieteni ai lui Ioţa), tocmai spre a putea face o trecere cît mai directă spre nuvela Scolopendra (cu care începem grupajul de inedite şi pe care o publicăm parţial, întrucît primele şapte capitole au fost publicate de colegii noştri de la Orizont, în nr. 3/2015), a cărei istorie el o cunoaşte cel mai bine.

Cititorii noştri se vor convinge, cu siguranţă, că de un prozator de vocaţie e vorba. Poate se va convinge şi vreun editor că Ioan Radin merită ”relansat”, mai ales că toate cele scrise de el ar încăpea într-un singur volum. Nu, fireşte, şi cele traduse de el (poezie şi proză), cu tot atîta implicare cîtă punea în propriul scris. Aşa cum ziceam, Ioan Radin e un prozator care (abia acum) vine. (Al. Cistelecan)

***

Comentarii

Ion POP

Ioan Peianov, Radin, Ioţa…

Mi-e încă greu să mă obişnuiesc cu gândul că Ioan Peianov, apoi prozatorul Ioan Radin şi, pur şi simplu, prietenul admirabil Ioţa, a plecat dintre noi prea de devreme, – iată că au trecut deja cinci ani de la stingerea sa. Îl revăd în câteva fotografii ale unor echinoxişti de prin 1970, la vârsta romantică a foii noastre de pe strada Universităţii nr. 7, – arată ca un fel de palicar cu mustăcioara deasupra unui surâs, uşor absent, cu gândul prin alte spaţii, urmărind un subţire fum de ţigară în risipă. Au dispărut şi alţi camarazi de pe idealistele noastre baricade de atunci – nu mai sunt nici Marian Papahagi, nici Marcel Constantin Runcanu, nici Olimpia Radu, nici Petru Poantă, nici Al. Pintescu, Vasile Sav, Nicolae Diaconu…

Vreme de vreo doi-trei ani, între 1971 şi 1973, Ioţa al nostru a fost redactor, secretar de redacţie al „Echinox”-ului, prezenţă luminoasă printre noi, conştiincios, dar şi cu fireşti „ieşiri” boeme, la crama patronată de „Mongolu” din subteranele străzii Horea care duce către Fiolologie, la cafeneaua „Arizona” ori, din când în când, chiar în casa de pe strada Rakoczi 98 cu grădina în care-i invitam, pentru mici festinuri colegiale, pe câţiva dintre prietenii apropiaţi… Au fost zile şi momente înscrise cu majuscule în memoria mea, în care reînvie din când în când, ca un superlativ al „aventurilor” noastre, călătoria nu puţin surprinzătoare pentru luna mai a anului 1971, în Iugoslavia, în care sârbul nostru a avut esenţialul rol de ghid. O surpriză, da, acel voiaj cu microbuzul Universităţii, fiindcă în afara şoferului instituţiei ne aflam în el doar redactori ai revistei, vreo zece, nesupravegheaţi aparent de nimeni, iar pe atunci ţara vecină era considerată un fel de vitrină „capitalistă” şi liberală a Estului comunist. Or, nouă ni s-a dat drumul, prin bunăvoinţa Rectorului Ştefan Pascu, ce avea „Echinox”-ul la inimă, – ne-am plimbat pe unde-am vrut pe harta de sub Dunăre, de la Belgrad la Zagrebul aflat atunci în febra unor mişcări studenţeşti contra „burgheziei roşii”, am coborât pe splendida coastă dalmată, cu neverosimilul albastru de cerneală al mării proiectat pe stâncile albe-albe, prin Zadar, Split, Rijeka şi veneţianul Dubrovnik… Am trecut şi prin Sarajevo-ul amintitor de arome şi bazaruri de Isarlîk barbian, cu cafele în ibrice de aramă şi halva de susan, am văzut şi celebrul pod de la Mostar, bombardat peste un număr de ani… L-am ascultat în tălmăcirea lui Ioţa pe un veteran din războiul de partizani al lui Tito, am fost găzduiţi în fânul din podul şurii unui preot, într-o noapte de ploaie rămasă de pomină… Călăuza noastră a deschis mereu porţi prieteneşti spre „corturarii” care eram, instalaţi pe unde apucam…

Dar l-am ştiut mai apoi, acasă, pe Peianov-Radin-ul nostru trecut peste un timp ca redactor al revistei „Vatra” de la Târgu Mureş, apoi instalat, în fine, în Timişoara natală, unde, după 1990, devenise director al Bibliotecii sârbeşti, spaţiu ideal pentru scris şi reverie…

Scriitorul n-a fost foarte productiv, dar ceea ce a reuşit să compună a fost reţinut de critică nu doar ca o promisiune. Căci încă din primele schiţe publicate în 1971 în „Echinox”, Ioan Radin putea fi remarcat printre numele semnificative ale generaţiei sale. Volumul Aventurile tânărului Serafim, tipărit în 1976, a confirmat un talent autentic, sensibil la jocul dintre real şi ficţional, detector de automatisme „funcţionăreşti” conformiste, montate şi demontate cu o fină ironie, care a rămas o marcă a scrisului său. „Poetica eboşei” (despre care a vorbit tot un echinoxist, Alex Goldiş) e excelent pusă în valoare în aceste pagini, iar romanul care urmează, Schiţă de portret, apărut abia în 1988 e, în fond, tot o însumare de… schiţe, interesate, cum s-a mai observat, de faptele aparent mărunte ale vieţii de fiecare zi, însă reverberante în planuri mai largi. E de aşteptat ca arhiva sa să descopere – cum se zvoneşte – unul sau mai multe manuscrise importante, care vor da un contur şi mai ferm prozatorului.

Foarte însemnată e opera de traducător a lui Ioan Radin, ilustrată de vreo douăzeci de tălmăciri din literatura sârbă contemporană. Printre numele de referinţă din repertoriul său de traducător se află, de exemplu, cel al modernistului de prim plan Miloş Crneanski, timişorean şi el la origine, transpus pentru prima oară în româneşte; alt reper major e contemporanul Danilo Kiš, cu a sa celebră Grădină de cenuşă. Acestea şi alte nume şi opere aduse spre spaţiul literar românesc îndreptăţesc calificarea eminentului traducător drept un adevărat ambasador al literaturii de expresie sârbă la noi. Dar nu e de omis nici versiunea prozelor lui Daniil Harms (Un spectacol ratat, 1982), prin care s-a descoperit un scriitor rus de mare talent, avangardist mort tânăr în 1942, cu al cărui univers ironic-parodic la limita absurdului prozatorul Ioan Radin are anumite afinităţi.

Pe cât de avar şi de exigent a fost Ioan Radin-Peianov faţă de sine şi scrisul propriu, pe atât de generos a fost omul de mare suflet, generos şi plin de înţelegere şi afecţiune pentru cei de care s-a simţit alături, discret solidar într-un frumos demers de construcţie culturală. A fost şi este acel Ioţa al nostru, apropiat şi drag, a cărui aducere aminte cerne acum peste noi o lină lumină elegiacă.

***

Andrei ZANCA

Absenţe

lui ioan radin peianov

curg prin vine

amintirile, morţii

mistuiţi în sânge

cum se răsfiră

mireasma viilor

în înserarea de toamnă

să fie setea

de-a pleca mai mare

decât setea de-a rămâne?

şi totuşi, rămâi ţintuit pe bancă

cu chipul în ambuscada culorilor.

a pleca, a rămâne – unul şi acelaşi lucru

în această reculegere

care este şi cea a arborilor, iarna

în aroma zăpezii dintr-o absenţă

***

Ana POP SÂRBU

Ioan Peianov era un tînăr paradoxal. Singuratic şi comunicativ. Părea să interpreteze un rol, dar interpretarea era, în acelaşi timp, de o naturaleţe debordantă.

Realitatea lui umană plutea, adeseori, într-o pînză de irealitate. Era un fumător îngîndurat.

Rareori puteai întîlni un personaj învăluit în discreţie, naturaleţe civică, precum Ioan Peianov. Uneori îl puteai întîlni pe străzi neumblate, singur sau însoţit, cu surîsul său blînd. Cînd rîdea, nu o făcea în niciuna caz zgomotos. Era de o sobrietate… Nu-i plăcea să se bage în seamă. Ca orice intelectual din tagma sa era, desigur, un studios. Dar asta nu trebuia să o ştie cineva. Era un caracter frumos, un prieten loial.

Bea şi fuma agreabil în compania vreunui amic, vorbind despre una-alta, fără accente exagerate.

Ne şi mirăm că o asemenea personalitate care nu viza o clipă sublinierea propriilor calităţi, însuşiri, a creat o excepţională operă de prozator şi s-a manifestat ca un fin traducător, conştient fiind ce scriitor sau operă trebuie să aleagă, pentru ce merită să opteze.

Dacă at fi avut şansa longevităţii, Ioan Peianov ar fi îmbogăţit şi mai mult literatura română prin creaţia sa originală şi prin aceea de traducător.

***

Ştefan DAMIAN

Portret al scriitorului peste ani

Am crezut întotdeauna că amintirile au darul de a „edulcora” anumite aspecte şi momente ale existenţei noastre sau a altora. Şi continui să cred, mai ales când încerc evocarea unui prieten de tinereţe, din anii când realitatea se împletea adeseori cu visarea, cu proiecţii când realiste, când fantastice, în ceea ce privea nu numai viitorul, ci şi clipele imediat următoare momentului.

Cred că aceasta este şi situaţia când încerc să îl evoc pe Iotza, colegul ajuns în anul nostru de facultate, la „Filologie”, printr-o întâmplare a sorţii, despre care nu îi plăcea să povestească. Noi, adică, studenţii din anul 1 spre 2 al „Echinoxului” – pentru o posibilă readucere în memorie a cititorului mai tânăr: Adrian Grănescu, Vasile Sav, Ion Marcoş, l-am primit cu braţele deschise, mai ales că era mai în vârstă decât noi, venea dintr-un oraş „occidental”, avea acea experienţă de viaţă care ne lipsea – şi l-am apreciat pentru lecturile „bune” ale unor tratate de estetică, de versificaţie, dar şi pentru împătimirea cu care citea „Pe culmile disperării” la „secret” la Biblioteca Universităţii şi, mai ales, cum încerca să se transpună în rolul de tânăr disperat. „Disperat” pentru că fusese alungat din Timişoara natală – în Mehala îşi cunoştea toţi vecinii, o lume amestecată formată din români, sârbi, bulgari, unguri, nemţi şi cine mai vrea ar mai putea adăuga şi alte naţii – şi „exilat” ovidian la Cluj, un oraş rece şi ursuz. Dar s-a adaptat repede: a adus cu el experienţe cotidiene şi cultul pentru muzica „Phoenix”- ilor, dar şi volume de versuri în sârbeşte, ale unor autori sârbi sau români (Vasko Popa, de exemplu) din Banatul Sârbesc, din care traducea cu plăcere. Un titlu al lui Puslojic îl pusese în dilemă: Pas, psa psu – dacă mi-l amintesc bine, şi îl tradusese Câine, pe câine, câinelui după ce-l dezbătuse îndelung cu mine, mereu nemulţumit, până la obsesie.

De altfel, probleme de lingvistică şi de traductologie am discutat în toţi anii de facultate, dar mai ales în semestrul în care am locuit în „gazdă” împreună, în Gheorghieni, cartierul atunci aproape terminat, ultimul răcnet al expansiunii citadine şi al deblocării centrului citadin care ne vrăjea prin farmecul său vechi dar şi prin mereu ademenitoarele sale ascunzişuri.

Cu Iotza am citit, mai înainte, un întreg semestru în baia de la ultimul etaj al căminului studenţesc „Avram Iancu”, celebru nu doar pentru „greva” studenţilor imediat după al Doilea război mondial, ci şi prin marele număr de intelectuali care au trecut prin camerele lui şi prin Biblioteca – Club şi au devenit reprezentanţi de seamă ai culturii române în limbile vorbite la noi şi aiurea sau în tribunalele sau muzeele de istorie şi artă. Nu voi face nici o listă în acest sens fiindcă aş nedreptăţi prea mulţi foşti colegi de cămin, reali sau virtuali, pe care poate nu mi-i amintesc, dar este sigur că de la „Avram Iancu” au ieşit, poate în proporţie de 98%, oameni de cultură remarcabili, răspândiţi în toată Europa.

Dar, să revin: citeam în fiecare noapte „după ce se potoleau zgomotele”, adică de pe la orele 11 până pe la 3-4 în baia de sus – cred că avea numărul 86, Iotza stând pe un scaun dur iar eu pe dulapul de după uşă, ca un modest Simion Stâlpnicul, tratate despre poezie, despre „sufletul romantic şi visul”, texte aduse din sârbeşte şi italieneşte pe româneşte, cu puterile noastre de înţelegere de atunci şi cu pupilele tot mai înceţoşate din cauza luminii slabe. Ziua următoare nu prea eram buni să mergem la cursuri! Spre cinstea celor mai multe cadre didactice de atunci, prezenţa nu se prea făcea, chiar dacă avea un statut obligatoriu! Însă erau obligatorii examenele! Şi-atunci începea marea problemă: încă de la Timişoara, Iotza făcuse un început de criză de „nesuportare” a ideii că trebuie să se prezinte în faţa profesorilor, să le dovedească ceea ce ştie, dar, la Cluj, ea se accentuase: de cele mai multe ori îşi pregătea examenele cu atenţie, luând cursuri „împrumut” de la colegele mai generoase, dar, când trebuia să le susţină, ori nu se scula la timp, ori, la oral, îl apucau asemenea emoţii încât nu îndrăznea să deschidă uşa sălii unde se desfăşura. De câteva ori l-am dus cu forţa, de câteva ori ne-a „scăpat” printre degete…

Aşa se face că la fiecare sfârşit de vară ne revedeam într-un oraş ce creştea odată cu anii: ne ocupam cu redactarea şi publicarea „Echinoxului” la tipografiile aflate atunci în centru, cu difuzarea revistei şi pregăteam lungi „bătălii” teoretice despre cărţile ce trebuiau citite, numele noi apărute – pentru noi! – în librăriile în care intram de câteva ori pe zi şi unde ni se duceau banii de pe cartelele vândute (o păstram mai adesea pe cea de „supist”, cu conţinut redus de substanţe nutritive, primită de la „Echinox” prin grija lui Ion Pop, asistentul nostru din acea perioadă şi mentorul revistei) sau în interminabilele discuţii de la „Croco” şi „Arizona”, unde ne împărtăşeam noile lecturi sau opinii despre versurile şi prozele unuia sau altuia dintre colegii mai mari sau mai mici şi opiniile despre evoluţia calităţii cafelei ori, rareori, a câte unui coniac îmbibat cu fum de ţigară.

Evocam, cu nostalgie, Timişoara şi Aradul, făceam politică post şaizecişioptistă (în Mehala timişoreană unde l-am vizitat, tatăl său asculta „Vocea Moscovei”, spre decepţia lui Iotza care avea cu totul alte opţiuni), încercam să vedem mai departe decât ne ajutau puterile, scriam literatură „evazionistă” – un fel de „evazionism” mi s-au părut şi prozele din primul lui volum, umoristico-groteşti, cu unele accente încă realiste, „Aventurile tânărului Serafim”, apărut la „Dacia”. A fost un succes, i-a arătat umorul fin şi subtil, fiind şi un fel nu doar de auto-analiză spirituală, ci şi o racordare la prozele umoristice sovietice, ori ale unora din autorii diversificatei şi proaspetei literaturi iugoslave, pe care o cunoştea în intimitate. Şi „Schiţele de portret” timişorene ni-l dovedesc un împătimit al Banatului, din zbuciumatul deceniu al tinereţii sale, un Banat care se racorda, prin intermediul culturii, la cele câteva spiritualităţi în cadrul cărora şi Iotza a trăit cu îndreptăţită conştiinţă: cea sârbească şi cea românească, din care a tradus reciproc, fiind mereu atent la calitatea actului său, fie că era vorba despre poezii (Ljubisa Didic), povestiri (Zdravko Krstanovic) sau roman (Milisav Sevic).

Chiar dacă după plecarea lui la „Vatra” târgu-mureşeană ne-am văzut mai rar, mai ales când venea la Cluj, refăceam „trio-ul” împreună cu prietenul de o viaţă Adrian Grănescu şi redeveneam studenţi, redescopeream plăcerea peripatetismului, a flecărelii, ca şi cum timpul nu ar fi trecut peste noi. Aşa cum s-ar întâmpla, probabil, şi acum, când sufletele ne-au rămas tânăr rătăcitoare, chiar şi prin spaţii care altădată ni se păreau inaccesibile.

***

Viorel MARINEASA

Bând cu Ioţa o cafea în curtea prin care a trecut Crnjanski

Pe la sfârşitul anilor cincizeci, ai mei se mutaseră din „burgada” Lipova în „metropola Banatului”, Timişoara. Locuiam în gazdă, în cartierul Fabrik, şi învăţam la Şcoala medie nr. 5, supranumită „liceul golanilor”. Nu mă prea adaptasem la noua matcă, nici vocaţie de cibezăr nu aveam, deşi aş fi vrut să fiu unul dintr-ăla. Noroc că m-am împrietenit cvasi-instantaneu cu Genu Barbeş (viitorul poet Eugen Bunaru). Simţeam nevoia să mă afiliez, aşa că m-am înfiinţat la Clubul CFR, cu gândul să mă înscriu la cercul rebusist numit, cum altfel, Feroviarul. Acolo l-am cunoscut pe Ioţa Peianov, băiat cam de vârsta mea, afabil şi dezgheţat, cu care am rămas în relaţii apropiate, însă fără să devenim, cum preciza codul multietnic al locului, haveri, adică prieteni la cataramă. Îi mergea mintea la careuri, criptograme, monoverbe cu incastru anagramate şi altele asemenea, încât cred că a publicat mai des decât mine în periodicul de specialitate.

Ne-am reîntâlnit pe culoarele Filologiei timişorene – într-un rând mi-a spus că se transferă la Cluj, s-a luat la harţă cu un dascăl şi e nevoit s-o facă. Nu-mi amintesc să-l fi văzut în acei ani pe la cenaclul de la Casa Studenţilor, unde eu însumi făceam figuraţie, adâncit în zona caracudei. Cred că plecarea din urbea natală a fost o şansă, deoarece a aflat la Echinox un mediu cultural mult mai dinamic şi mai permisiv. L-am regăsit târziu, dar nu în revista Rebus, ci în Arhipelag, antologia lui Mircea Iorgulescu consacrată prozei scurte a anilor şaptezeci. Avea acolo un text de nici o pagină, care mi s-a părut nesemnificativ. Adevărata măsură şi-a dat-o în Schiţă de portret (1988), evocare vie a acelei lumi de haveri şi cibezări din vremea preadolescenţei noastre, centrată pe cartierul Iosefin şi pe cinematograful de la Sala Lyra. Când ne-am reîmprietenit, după ’90, de data asta mai „la cataramă”, mi-a propus o reeditare a volumului, completat cu prozele pe care i le înlăturase cenzura. Am fost debarcat de vechii-noi politruci de la editura de stat care-şi schimbase numele, nu şi statutul, astfel că proiectul a rămas baltă. Să nu uit. În plină epocă ceauşistă a făcut senzaţie proza absurd-contondentă a scriitorului „sovietic” Daniil Harms, mort, se pare, în blocada Leningradului, într-o casă de nebuni, redescoperit succesiv de ruşi şi de occidentali, devenit astfel, cum se exprima cineva, contemporan cu Eugen Ionescu, ca apoi, prin miracol, să dea de el şi Ioţa cu amicii săi de la Vatra şi să-l traducă (Un spectacol ratat, Junimea, Iaşi, 1982). Exemplarele de prin biblioteci se prezentau ferfeniţite şi cu file smulse; circula Harms în „xeroxuri” precum Cioran, Pacepa sau Guénon, numai cine n-a trăit pe-atunci nu ştie ce însemna să multiplici fără aprobare.

După ce s-a comprimat redacţia Vatra, Ioţa s-a hotărât să revină la Timişoara. Bănuiesc că nu i-a fost uşor, l-am simţit bâjbâind întrucâtva. I s-a oferit postul de bibliotecar la Uniunea Sârbilor. Mă chema des acolo, suferea de un disconfort, de singurătate. Făcea o cafea strong, după o înghiţitură îţi pocnea ţeasta. La a doua experienţă am botezat-o cu apă, Ioţa nici gând. Era un loc de unde câştiga o pită. Se ţineau şi întâmplări culturale. Prin ’95 a călcat pe acolo Vuk Drašković, ca să-şi lanseze romanul Cuţitul în româneşte. În condiţii de maximă securitate, am fost invitatul lui special (al lui Ioţa, nu al lui Vuk). Nu ne-am dat niciunul în vânt după vedeta zilei, din cale-afară de tumultuoasă şi băgată până-n plăsele într-o politică tulbure. Urmăream spectacolul. Dar adevărata şansă a fost (şi) pentru Ioan Radin Peianov proiectul A Treia Europă, demarat în 1997. I se potrivea ca o mănuşă. O reconectare la spaţiul Europei Centrale, cercetări aprofundate şi traduceri masive. Până şi discuţiile noastre dintre rafturile bibliotecii la o cafea îmbunătăţită căpătaseră mai mult miez. Ieşeam în curte şi vedeam aievea cum Beria (nimic comun cu şeful NKVD-ului!), învăţătorul lui Crnjanski, se aruncă în cap, aidoma ca-n Ithaca viitorului scriitor, pe lespezile din faţa noastră la auzul veştii că Austro-Ungaria a declarat război Serbiei. Da, familia lui Miloš Crnjanski a venit la Temišvar de la Csongrad pe când el avea trei ani; au locuit chiar aici, în edificiul comunităţii sârbe; a urmat şcoala primară sub îndrumarea înflăcăratului naţionalist ce avea să se sinucidă la izbucnirea conflagraţiei mondiale, dar apoi a frecventat liceul la călugării piarişti, cei ce cochetau cu ideile revoluţiei franceze. A avut prieteni şi colegi de toate neamurile. Le pomeneşte numele ca la catalog, dar se strecoară şi un pic de melancolie. În studiul Ithaca regăsită sau literatura sârbă la Timişoara (publicat în volumul Le Banat: Un Eldorado aux Confins, coord. Adriana Babeţi, Cecile Kovacshazy, Centre Interdisciplinaire de Recherches Centre-Européennes, Université de Paris – Sorbonne, 2007), Radin arată că „nu întâmplător cei patru scriitori sârbi (Crnjanski, Vasiljev, Manoilović, Tokin) care au declanşat şi construit modernitatea literaturii iugoslave dintre cele două războaie mondiale au rădăcini în Banat şi s-au format aici, într-o zonă de autentic contact cultural”.

Radin nu s-a mulţumit să-l pună pe Crnjanski la dispoziţia cititorului român, ci a întreprins o cercetare meticuloasă a surselor de care s-a servit scriitorul pentru marele roman Migraţii (vezi consistentul studiu despre Simeon Piščević, memorialist muntenegrean din secolul al XVIII-lea, în volumul Cultura memoriei în Europa Centrală, coord. Ilinca Ilian, Ciprian Vălcan, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2005). Indispus de lipsa de acurateţe a unor tentative anterioare, a luat el la tălmăcit romanul Grădina, cenuşa al lui Danilo Kiš. De candoarea şi de credulitatea lui Ioţa au profitat doi impostori, care i-au sustras şi i-au stricat antologia consacrată literaturii sârbe avangardiste. S-a necăjit mult atunci, dar a refuzat să recurgă la soluţii radicale. Reparaţia a venit din partea revistei Vatra, care i-a oferit spaţiu suficient pentru Sârbii în avangardă (nr.7-8/2005).

Prins în vârtejul de a-i descoperi pe alţii, Ioţa n-a mai avut răgazul să se adâncească pe sine în literatură. Sunt convins că ar mai fi avut destule de spus. Poate, despre convorbirile nocturne, insomniace, cu tatăl său, meseriaşul din Freidorf („satul liber”, astăzi cartier al Timişoarei, în care s-a născut Johnny Weismuller); despre unchiul său de pe bulevardul Ştefan Plavăţ (actualmente Liviu Rebreanu), devenit celebru în oraş pentru că şi-a vopsit toată casa în negru după ce autorităţile comuniste l-au deposedat de curte şi de grădină. Recent, Cornel Ungureanu a început să-i publice în Orizont scenariile TV: au aerul că descind din Daniil Harms şi din Ionesco, semn că Ioţa se întâlneşte încă o dată cu ei.

***

Daniel VIGHI

O evadare în doi

Una dintre cele mai grele treburi ale prozei este să surprinzi faptele mititele, mai nimicul epic. Cu Ioţa Peianov mă vedeam rar, ne întâlneam te miri unde, pe stradă, aşa pe nepusă masă, undeva prin uliţele care afluiesc spre Piaţa Unirii, spre exemplu, strada Emanoil Ungureanu: „salut, Vighi”, zicea. „Salut, Ioţa”, ziceam. Pe urmă se petrecea acea faină solidaritate care s-a născut din vorbele pe care le-am schimbat cândva, înaintea erei noastre, la o şedinţă a filialei Uniunii Scriitorilor când am vorbit, nu multe, aşa mai bărbăteşte, la o parte, în aglomeraţia de acolo, agasantă – să vezi pe cine nu vrei şi să-i vorbeşti ipocrit, să zâmbeşti tot aşa, să aştepţi să se termine, să simţi prin aer că mulţi ar vrea să se termine, că „trebuie musai” să exişti acolo, chiar dacă nu mori de dragul întâmplării aceleia, cu ideea ancorată undeva în subconştient, din vremea când ţi-ai tot ratat libertăţile şi plăcerile, un subconştient care poartă în el vocea mamei tale octogenare (tu, acum, un biet om aproape sexagenar) care îţi spunea cândva, pe vremea când ascultai Top Ten la radio Luxemburg şi visai la blugi originali, aşadar porunca ei secantă, ca o sentenţă de-a lui Marc Aureliu: „în viaţă nu faci numa’ ce-ţi place, fioam”.

Aşa şi atunci, la şedinţe de Uniune, cu tot felul de necesare ipocrizii care ascultau supuse vocea poruncitoare din subconştient şi, deodată, apariţia lui Ioţa, prin mulţimea scriitoricească de toate mărimile şi culorile care dădea iama prin pişcoturile rituale. Mai apoi, senzaţia că undeva, prin subconştientul omului acestuia fain, umblă aceeaşi poruncă fermă care te bântuie şi pe tine: eşti acolo pentru că în viaţă nu faci întotdeauna numai ce-ţi place. Mai apoi, evadarea împreună, încălcarea semnului de exclamare din podrumul conştientului, o clipită când faci ceva ce-ţi place, zici două vorbe, nici nu ştii de unde răsărite, de unde s-au ivit, o bolboroseală odihnitoare cu feciorul-bărbat Ioţa despre Mureş, despre Lipova mea, poate o politeţe indiferentă a lui, un prilej oarecare menit să dea consistenţă minimă conversaţiei, ceva aproape de stereotipul dinaintea erei noastre al moşului Coabi care sta de vorbă cu alt moşul, nu-i mai ştiu numele, Dumnezeu cu mila, a murit de tot, şi Coabi spunând acelui moş mort de tot, mort chiar şi în povestea asta în care eu stau nu departe, lângă ei, cu un cerc de fier cu roţi zimţate de la tancurile unităţii militare din Radna, cu care alerg pe stradă, şi moşul Coabi privind primprejur plictisit, previzibil ca lingurile din fiocul din bucătăria de vară: „să strâcă vremea”, zice, şi eu mă bleojdesc la vreme să văd cum să strică, şi nu văd deloc cum anume „să strâcă”. Nu pricep ceea ce moşul pricepe.

Aşa şi aici, la şedinţa filialei, cu Ioţa: zicem tot aşa, cu aroma incoloră a zicerii lui Coabi-bacsi, zicem de Mureş şi de Lipova mea, devenită şi a lui Sandu Vlad, prin căsătoria lui cu colega mea de liceu, dar despre asta în altă poveste. Nu zicem multe vorbe, Ioţa îmi spune că ştie locurile, că merge la pescuit „pă Mureş”, şi nu zice „la Mureş”, ci aşa cum trebuie, aşa cum vorbesc pescarii adevăraţi care „pescuie” întotdeauna „pă Mureş” sau „pă Timiş”, niciodată altfel. Şi când spune vorba asta de pe urmă; când îmi mărturiseşte cu glas ca al moşului Coabi constatând viitoarea defecţiune a vremii, ceva anume ne ia părtaşi prin felul în care pronunţă zicerea, prin felul în care eu ascult cu o solidaritate pe care nu ştiu cum să o povestesc: doi feciori-bătrâni responsabili pe care-i uneşte, fără să ştie foarte limpede ce anume, poate sălciile de pe malul Mureşului din Banat şi din Ardeal. Niscaiva tablou de vară, ca litografia căcată de muşte, cu vânătorul tirolez scorojit din bucătăria de vară pe care fie iertata babă-mea o muruia vară de vară cu lut şi balegă de vacă. Acolo şi atunci sârbul Ioţa pescuieşte „pă Bănat”, în vreme ce subsemnatul, ehe! la vreme de liceu, pescuiam „pă Ardeal” – prin pruniştile din Ţărinuţă căutam cosaşi verzi şi-i agăţam în undiţă ca să prind clenii din apa iute de pe prundişul de la locul pe nume Hadarachi, nu departe de defileul Şoimoşului.

Şi cum spun, nu zicem vorbe multe, nu pot povesti cum doar noi ştim ceea ce alţii nu ştiu; nu mă ţin brăcinarii talentului epic să explic cum suntem deodată liberi, cum am încălcat porunca din pivniţa conştiinţei care-ţi zice că nu faci în viaţă… în sfârşit, de atunci, când ne vedem, Ioţa şi cu mine, avem un fel de ceva care ne face să ne simţim, o clipă, cumva, ceva, fain. Am şi uitat amândoi de vorba lui cu pescuitul, a rămas doar un fel de complicitate fără resorturi ştiute, Ioţa aprinde ţigara, eu nu aprind ţigara că nu fumez, pe urmă ne cufundăm într-o complicitate de care acum îmi aduc aminte fără să bag mâna în foc că aceasta ar fi, cu feciorul-bătrân Ioţa pescuind pe malul Mureşului din partea Banatului, printre sălcii uriaşe, cu moşul Coabi povestindu-i altui ortac moş că vremea se va strâca, cu subsemnatul amintindu-mi de toate astea în căutarea unei evadări dintr-o şedinţă cu pişcoturi la filiala Uniunii.

[Vatra, nr. 9/2015]

octombrie 8, 2015octombrie 10, 2015 de VATRA

Poeme de Paul VINICIUS, Andrei ZANCA, Ion URCAN, Ovidiu SIMION și Gheorghe SIMON

Paul VINICIUS

fetei de la aprozar

însă

poezia

e altceva.

nu e fătuca aia cu miere de viperă-n ea

cu ţâţe coapte

exoftalmice

cabrată-n cei paişpe kilometri de craci

şi un ruj carnivor pe buzele-i arcuite

dresându-ţi sângele parcă de pe o altă planetă

de îţi cade u-re-se-se-ul în cap

nu-i vreun weekend

dar nici vreo săptămână

de înotat

la şaibă

într-o fabrică

de rulmenţi

de fapt

poezia nici nu-i literatură.

poezia e atunci când nu te doare nimic

şi analizele-ţi ies brici

dar totuşi

te doare –

când nu mai aştepţi verdele de la nici un semafor

când eşti trist sau

faci baie

te pişi

sau când nu ai nici casă

nici baie

dar ai un motan în cap

pe care-l duci la coafor.

sunt case

în care nici măcar nu poţi scrie poezie

sunt femei

cu care poţi face sex trei zile la rând

dar care nu-ţi lasă

pic de rugină

de frumuseţe

în suflet

sunt însă câmpuri

numai maci

din care

albastră

poezia

se ridică

precum un dirijabil

din somnul unui evadat din puşcărie.

poezia nu

nu se mănâncă

cu tacâmuri de argint;

se mănâncă cu mâna.

poezia nu-i vreun argument

ca să înnebuneşti

e nebunia

însăşi.

într-o noapte cu lună plină multă hârtie şi pixuri

am vrut să scriu

o poezie;

nu au ieşit decât nişte animăluţe cu aluri de oaie şi capete de telemea

pe care mi le-au halit

de îndată

toţi cerşetorii dintre cişmigiu şi

piaţa romană;

în oraşul bucureşti nu se poate scrie poezie

decât în ilegalitate

sau pe credit.

organismul meu

a coborât în pivniţă

şi m-a lăsat

de capul meu

(niciun organism

normal la capul lui

nu ar suporta

poezia)

apoi s-a mutat şi mai adânc:

într-un fost zăcământ

de uraniu.

mi-am zis să număr numa’ pân’ la trei

dar am ajuns

la şapte milioane

însă de acolo el n-a mai ieşit.

populaţia româniei se scoală de dimineaţă

şi o porneşte la muncă

ca la waterloo

când eu

de-abia

adorm.

drept să vă spun

nu mi-aş prea da eu poezia

pe munca populaţiei.

într-o zi am să mă predau

într-o femeie

într-altă zi

poate

am să cotonogesc un poliţist

mai multe nopţi la rând

am să înşurubez

nişte paraşute

însă poezia

este altceva

altceva

***

Andrei ZANCA

Aleea arborilor

privesc pierzându-se departe-n pădure

lunga cărare – timp vizibil

în spirala vieților mele

concomitente, abia

bănuite și pe care

le-am numit

cândva atât

de frumos:

odată. odată

ca niciodată.

cândva

un necunoscut

purtând

numele meu

se va îndepărta

pe aleea

arborilor.

nemișcat

la fereastră

îi voi surprinde

chipul întors

înspre mine

o clipă

înainte de

a se mistui

în zidul

grădinii, focul

căzând, zăpada

arzând în

tăcerea

hăului

Iarna rusească și ramura de măslin

i.m. Slawa Richter

te văd coborând treptele largi prin înserarea de iarnă

trecând de-a lungul fluviului pe esplanada pustie

păşind prin parcul înzăpezit, printre băncile

împovărate de zăpada

abia te mai zăresc prin ninsoarea cernută de tăcerea

dintre arbori, prin sălile concertelor, în faţa pianului

din mica Rusie, cum era numită cândva Ucraina ta

în şuierul locomotivelor din gările necunoscute

acolo, printre mujici şi soldaţi osteniţi, roşii ori albi

în pupila ta fără de nuanţe politice

refuzând improvizaţiile trecând la interpretare

spre uluirea celor adunaţi în jurul samovarului

braţele tale – aripi lopătând prin amurgul zeilor

estimp, boleşevicii smulgând cu frânghiile cupolele

bisericilor, pe când o lumină slabă învăluia claviatura

şi tu, de nezărit pe scenă

de parcă braţele, sonatele s-ar fi desprins

dintr-o negură siberiană, în vreme ce prokofiev

îşi târa ca pe o tinichea caracterul prin ziua de naştere a lui

stalin. zile mohorâte. zile neconsolate.

şi publicul învelit în şube în sala rece din Murmansk, afară

bombele decantând un studiu de Rahmaninov, deşi

cu toţii se simţeau mai în siguranţă acolo

în sala unduită de frig, şi-apoi deodată

liniştea şi tăcerea faţă de care orice grai

e un idiom, o farsă.

putem însă cândva pierde ce suntem, aidoma acelor balerine

care-şi amintesc la bătrâneţe cum au fost curtate la tinereţe

cu aceeaşi discreţie şi jenă admirând ele

uniformele militare cu fireturi, doar Nina Dorliac

contemplându-ţi somnul netulburat, tolănit acolo

sub un pian: vremuri grele, vremuri de răstrişte

paturi puţine. spaţiul rezervat, tu, nepăsător la confort

între tastele albe, între tastele negre, funebre

ca nesfârşitele înmormântări

când mânat pe scenă păşeai de parcă ai fi fost surprins

de-o ploaie, detestând analiza, detestând puterea

în vreme ce ei te urmăreau

pretutindeni, încât odată l-ai întrebat pe unul din ei:

coborâţi la prima? Da. – Eu, nu. –, într-adevăr

de unde ştie ursul polar că are botul negru

atunci când şi-l acoperă cu o labă, stând el la pândă

cum tu într-o Fugă de Bach, şi nimic, nimic nu ţi-a atins firea

şi ei scufundându-se cu toţii-n beznă ca Sf. Petru în valuri

cum mult mai târziu tu spunându-i lui Karajan:

„ich bin Deutscher”, şi el: „also, ich bin Chinese”

iar tălmaciul, sfios: „se înţeleg bine…”

tu din nou pe străzile îniernate, pe uliţele îndrăgite

blestemate, între zidurile îmbeznate, între zidurile acelea

de spaimă, mulţimea

deodată aţintindu-te din albe, oarbe pupile

deasupra, cocori rotindu-se peste ramuri chircite de ger.

să ne vină oare mântuirea de la morţii noştri reîntorcându-se

spre a ne trezi, spre a ne călăuzi

când pus în America să alegi dintre 30 de piane

unul la care să cânţi

te-a potopit sfârşeala, superstiţia şi mai ales neputinţa

fiindcă în Rusia ta erai mereu obişnuit să înfrunţi totul

dinspre un pian impus: „altul n-avem”

aidoma lui Tarkovski decupând o stepă rusească în Italia

ierni şi ierni între interpretare şi improvizaţie

între a fi pe jumătate german şi surâsul de porţelan chinezesc

din rictusul de primadonă al lui Karajan

deşi firea ta cicatrizată de stepe

mereu netulburată rămânea, în ciuda pianului impus

ori poate tocmai de aceea, ca şi atunci când, improvizând

acum, ai păşit înspre morţii tăi, senin, nebântuit nici

măcar de o Fugă, neurmărit

de nici un ecou al unuia din cele 30 de piane

ale magnaţilor de la carnegie-hall. –

tot astfel, odată

când umbrele se alungau peste aşezări

iar casele se topeau lin în înserarea din jur

urcam pe terasa deasupra podului

unde bunicul îşi avea colombarul

bănuind de pe atunci că drumul meu

se va înscrie între pământ şi cer unde

îşi murmura şi el vorbele abia auzite

iar porumbeii ni se aşezau pe umăr

guruind, noi uitând că-n jur

guvernau doar necazul

şi lipsurile.

apoi, bunicul alegea unul din ei

mângâindu-i cu degetul mare

capul şi aripile şi-i lega ceva de picior

apropiindu-şi de buze ciocul păsării

înainte de o lansa în sus cu acelaşi

murmur de neînţeles pentru mine

pe-atunci.

şi-n seara următoare aşteptam

aşezaţi pe banca colombarului

încât câteodată mă trezea din aţipeală

doar fâlfâitul aripilor

oftatul lui de mulţumire, în vreme ce

pasărea i se lăsa

ostenită pe umăr.

şi-n această încredere deplină

a reîntoarcerii, neştirbită de nici o ploaie

netulburată de nici un vânt, uitam din nou

totul, şi-mi părea mereu

că zăresc deasupra mea legănându-se încet

o ramură de măslin

Ilustrată cu scaun și arbori

(în pas cu lumea)

se-ntorc lupii în europa, spun ziarele întrebându-se

ce e de făcut. se-ntorc dinspre nord-est dând iama

în turmele din jur, iar el urmăreşte toate acestea

pe ecran, apoi se lasă-n fotoliu, gândindu-se:

cel mai scump scaun de pe lume e cel pictat

de Vincent, pe când abia îşi mai ducea zilele.

azi face căteva milioane, şi nici nu

te poţi aşeza, mai zice trăgând

din ţigară, aşteptând

să se dea semnalul oficial

ca lupii să poată fi

din nou vânaţi

împuşcaţi

iarna

peste zăpda imaculată dintre arbori

vor arunca sânge proaspăt, fâşii de carne în luminiş.

vor aştepta aşezaţi pe un scaun

în schela de lemn dintre arbori.

lupii vor adulmeca. vor veni, nemaiobişnuiţi

cu gândurile oamenilor.

ei vor deschide focul. vor bea. vor mânca

şi se vor întoarce acasă.

apoi, se vor aşeza în faţa televizorului

urmărind cum se reîntorc lupii în europa, iarna

Încrederea

eram opt în camera din căminul Avram Iancu

în anul de grație 1979, și până înspre orele

cele mai târzii rămânea mereu

un pat gol – unul

colinda noapte de noapte orașul

întorcându-se înspre zori, monologând

în șoaptă și-n cele din urmă se prăbușea în pat

– cu bocancii de munte în picioare chiar și vara

iar, dacă îl întrebai nedumerit, de ce, îți răspundea

cu glas stins: să se vadă că sufăr … –

adormind deîndată, deși-n curând și

ca-ntotdeauna către orele cinci din difuzorul

cu neputință de oprit, răstignit deasupra ușii

răsuna inviariabil

șlagărul reconfortant al zilei: uteciștii de azi

comuniștii de mâine, totul în rumoarea de

pantofi izbiți de zid, gemete și

înjurături regionale, însă

într-o anume noapte a aprins pentru prima

oară lumina și s-a plimbat printre paturi

însoțit de privirile noastre nedumerite:

umbla mărunt, grăbit, murmurând opintit

și gesticulând agitat, ignorând deplin

întrebările zadarnice ale vreunuia mai speriat.

și deodată s-a oprit, și-a rotit ochii holbați peste

noi și a rostit grav: domnilor, a căzut guvernul …

în dimineața aceea difuzorul a amuțit

ca prin minune pentru prima oară

zdruncinând încrederea tuturor.

(cluj, 26 septembrie 2013)

Măreție și mizerii

1. „unde e multă minte e și multă prostie“, obișnuia

să spună Buna mea, însă eu bănui că o anume

sfială o împiedica să spună: „unde e multă

minte e și multă sminteală” – oare

aidoma credinței, doar o iubire

bântuită de îndoială să fie

adevărată?

nu ne putem recupera savant și mental

în fața lui dumnezeu, și iată, unii

ar arunca acum cu pietre-n mine

spre a mă putea ajunge din urmă

2. în secolul al treilea înainte de Hristos

Ciuang-tse relata povestea haosului (hun-tun):

prietenii haosului, spunea el, fiindu-i foarte

îndatorați acestuia s-au decis să-i facă o bucurie,

să-și arate recunoștiința cumva. au băgat de seamă

că haosul nu avea organe de simț spre a detecta lumea

exterioară și-astfel, i-au dat cândva ochi, apoi urechi, iar

după o vreme au preschimbat cătinel haosul într-o persoană

simțitoare, cum ei înșiși … în vreme ce se bucurau

de succesul lor haosul a murit.

„îmi place haosul”, mi-a spus un cunoscut în secolul

douăzecișiunu în gara din sighișoara, „îmi place

haosul că mă pot descurca …”

3. mă minunez ori de câte ori îmi mărturisește

vreunul spaima și neliniștea lui la gândul că moartea

îl va surprinde pe nepregătite cu o coală nepublicată

ori cu o carte în lucru. pesemne mai toți la care setea

de-a rămâne e mai mare decât setea de-a pleca ar cere

o păsuire. și-s mulți. încrezători, da´ mulți

cei care încă mai au în pregătire o carte gravă

cum deunăzi unul care lucra cu mare sârg la

manuscrisul „Conceptul de Goethe la Faust“

însă cine mai citește azi fără prejudecăți?

afară-i senin. bate un vânt cald.

mă plimb printre arbori aspirând

mireasma pământului

cu o boare de brândușă.

nu o rup, o sorb în privire ca tu

să o poți culege din ochii mei.

ascult tăcerea

convingătoare

a pădurii

atât de inutil

în lumea asta

utilitară

Monologul vagantului

fiecare vine pe lume dăruit

cu încă o moarte, aici unde

nu există unul fără o obsesie, unde

bântuie cu toții-ntr-un anume somn, încât

îți vine să întrebi dacă e cineva acasă. și nu aude.

și-l vezi cum se clatină beat de-o lume

care strecoară lent în tine ura de sine, unde

doar minciuna mai poate mântui de minciună

unde măriri după măriri se pronunță pentru pace.

nu tu boală nu tu război nu tu foame nu tu

frig nu tu ură. pace. pacea morții, nu a vieții.

târziu. și se înfiripă zorile, dimineața asta

atât de limpede cum numai căința mai poate

limpezi un om. și nu cred. știu.

știu că acolo unde e limpezime, prospețime

și rouă, acolo își sporește prezența

și dumnezeu în beatitudinea din

glasul păsărilor, de nezărit

între verzuiri

Alegeri, ceremonii, dăinuiri

pentru m.mușat, septembrie 2013, cluj/sighet

să nu povestești despre sala aceea plină de scribi

să nu pomenești deloc podiumul cu cele trei personaje

importante și electibile și nici pe altul care-și lansa lângă ei

privirea peste sală ca pe-o umbră prevenitor-amenințătoare

( cei așezați în fața lor rămânând tăcuți, deși mulți ar fi vrut

să spună, ajunge, destul, însă nu o făceau, cum nu au făcut-o

nici înainte de iarna aceea blândă și tragică din ajunul

unui anume Crăciun)

tu părăsind deodată sala, fumând cu sete și-afară

un soare hepatic și lumea ca-ntr-un furnicar revenind

când totul se terminase iar cel cu privirea amenințătoare

îndreptându-se acum ușurat, cu mâna întinsă înspre tine

tu rostindu-ți numele și el adăugând

cu subînțelesuri, știm noi …

ca o alungare de-a ta înspre nordul pe care doreai să-l vezi

departe de orice ceremonial, după șapte ani de absență

și-nsingurare, totul prăbușindu-se din fundul paharului

în tine – vremurile acelea de durere și amar

o fată recitând între timp

dintr-un jurnal de deportare –

și-n jur foșnetul nenumăraților morți adunați acum în jur, tu

neînstare să te ridici din scaun de parcă ai fi fost încătușat

de aerul rarefiat de alcool amuțindu-te, privirile lor stinse

negrăitoare și tot atât de prezente ca și lacrimile tale

nelăsând nici o urmă pe obraz, cum pe unul al celor

cu haine vărgate de pe atunci, și ei

continuând ceremonialul, de parcă tăcerea, doar

și numai tăcerea pe care o simțeau în inimă

ar fi fost o blasfemie, și nimic, mai nimic

nu se schimbase

și-n cele din urmă

veștile, sosind

***

Ion URCAN

Ascensiunea

19 aprilie 2008, sâmbăta Floriilor

În nopţile mele de nesomn,

Singur, vegheat de gândul morţii,

Îmi imaginez uneori ADN-ul patern,

Spirala răsucită a cromozomului Ygrec

Clătinându-se oarbă spre cer

Ca un monstruos vierme abisal

Ce bolboroseşte întruna,

Fără să ştie vreodată de ce,

ACTG-ACTG-ACTG-ACTG…

Cum genomul uman a fost deja complet cartografiat,

La nevoie, se poate afla exact care secvenţă

E vinovată pentru hipofiza mea

Asuprită în mijlocul creierului,

Care, pentru blestemata

Spondilită anchilozantă

Ori pentru burdihanul umflat şi lacom,

Pentru spaimele proprii ori pentru cele

Primite cadou, care habar n-am ce aşteaptă

Atât de iscusit camuflate în mine,

Încât mi-au rămas până astăzi

Inaccesibile şi străine;

Pentru munca prostească, de rob,

Pentru fatalul simţ al răspunderii,

Pentru justiţiarele furii bezmetice,

Pentru atâtea zile stupide şi cenuşii,

Pentru toată fiinţa mea

Inexplicabil însăilată din petice.

Judecata de Apoi

29 aprilie 2008, a treia zi de Paşti

O tradiţie omenească sau, mai degrabă,

O superstiţie ca atâtea altele

Ne promite că, la învierea de obşte,

Vom avea toţi vârsta Mântuitorului,

Indiferent dacă am murit bătrâni sau copii.

Şi nu doar atât. Ne vom recăpăta

Sănătatea, eventualele

Mădulare ciuntite de-a lungul vieţii,

Puterea, frumuseţea şi tinereţea,

Pierzând, în schimb, orice cusur trupesc,

Arătându-ne unii altora

Şi înfăţişându-ne la Judecată

În etate de treizeci şi trei de ani

Şi sub chipul perfecţiunii

De care am fost lipsiţi pe pământ.

Mulţi oameni se bucură

De această făgăduinţă absolut iraţională

Ca de nădejdea sfântă a Raiului.

Eu, unul, Doamne, nu mi-o doresc

Şi nicidecum n-o aştept.

Am auzit mereu despre Tine

Că eşti un stăpân milostiv şi preadrept,

Care, după ce robul Tău şi-a trăit viaţa toată

Becisnic, flămând şi în zdrenţe,

Nu-l vei aduce înaintea Înaltei Cumpene

În veşminte de mire

Şi cu floarea bucuriei în piept.

Enigma lui Dante

28 mai 2008, vineri dimineaţa

Papé, Satan, papé Satan aleppe!

Ce-a vrut să spună Dante în acest grai sibilinic?

Secole de-a rândul,

o mulţime de oameni luminaţi s-au căznit

să priceapă ceva din cuvintele lui, nevenindu-le să creadă

că neasemuitul poet, iniţiatul în sublimele mistere

a scornit o falsă enigmă, aidoma unui farsor de rând,

ori a glumit cu Posteritatea.

N-are importanţă, tu înţelege ce vrei,

Răspunde domnul Derrida,

Din lumea asta, fiecare e liber să înţeleagă ce vrea

sau să nu înţeleagă nimic – iată

definiţia exactă a limbajului.

Sensul nu e altceva

decât o iluzie semantică, oglinda

dorinţei tale de a înţelege. El este

la fel de relativ precum timpul şi spaţiul.

Unul şi acelaşi cuvânt poate însemna

binele sau răul, începutul sau sfârşitul,

lehamitea sau nesaţiul. Această lume

este ea însăşi o tautologie. În realitate,

nu există bine şi rău, dragoste şi ură, iarnă şi vară

decât pentru firile plăpânde.

Nu există trecut şi viitor, cauză şi efect

decât pentru minţile şchiopătânde.

Tu însuţi vei muri în viitor

pentru a te fi născut în trecut, înainte

de a-ţi fi zămislit o placentă,

câţiva litri de lichid amniotic,

după care o mamă, apoi un tată

cu tot arborele lor genealogic şi filogenetic,

cu tot panopticul lor planetar, mergând

dinspre fii înspre părinţi,

dinspre limbă şi dinţi,

înspre explozia supernovei,

apoi înspre atomii de calciu şi de carbon

din pântecul gigantei roşii,

iar în final, refăcând simetriile rupte,

înspre Marea Explozie. Altfel spus,

tu vei muri pentru a fi creat

prin suspinul tău ultim, dinainte de moarte,

lumea – care, privită din celălalt capăt,

va fi fost creată, dacă ţii neapărat,

prin Cuvântul lui Dumnezeu,

Precum scrie în Carte.

Dedicaţie

Doamnei M. P.

27 august 2008, miercuri dimineaţa

„Dacă vrei loialitate, cumpără-ţi un câine.”

(folclor urban contemporan)

Bună prietenă, te-am auzit spunând nu demult

Că, până acum, n-ai izbutit să afli de la vreun om

Ce e iubirea.

Auzindu-te, m-am gândit o clipă că exagerezi, dar apoi

Am înţeles că s-ar putea să ai dreptate.

Statistic vorbind, cred că printre oameni,

Cei cu adevărat capabili de iubire

Sunt abia doi sau trei la un milion. De aceea,

Nu e de mirare

Că prea puţini dintre noi avem norocul să-i întâlnim.

Iată de ce

M-am gândit să te ajut, dezvăluindu-ţi

O cale mai scurtă şi sigură, pe care, urmând-o, tu

Vei afla negreşit

Ce este iubirea adevărată

Şi nedezminţită, iubirea

Până la moarte.

Iat-o aici; te rog

S-o iei în considerare

Cu toată seriozitatea şi încrederea.

Mai întâi, fă-ţi rost

De un căţel de şase săptămâni, abia înţărcat. Nu te uita

La rasă – e preferabilă o corcitură comună.

Ia-l acasă, consultă un veterinar

în privinţa îngrijirii şi hranei,

Dar să nu-ţi treacă prin gând să cunoşti vreun dresor.

Apoi, pregăteşte bani suficienţi

Ca să înlocuieşti pe rând uşile, bună parte din mobilă, covoarele,

Plus câteva cărţi, câteva perechi de pantofi, genţi şi poşete.

Hrăneşte-l până la refuz, culcă-l cu tine în pat,

Ia-l mereu în braţe, mângâie-l ori de câte ori ai mâna liberă

Şi vorbeşte-i tot timpul ca unui om. Nu folosi

Niciodată interjecţiile obişnuite pentru câini.

La masă, dă-i întotdeauna şi lui din farfuria ta –

O îmbucătură tu, una el,

Până când vezi că nu mai vrea.

Lasă-l să facă orice doreşte, iar când face măgării,

Nu-l pedepsi, ci mustră-l cu blândeţe şi dragoste, mângâindu-l.

El, desigur,

Nu va şti vreodată de ruşine sau remuşcare, dar va cunoaşte

Sentimentul vinovăţiei şi, în curând, ai să-l vezi

Cât de mult se va teme să nu-ţi piardă iubirea,

Să nu simtă în privirea ta mânia, lehamitea sau indiferenţa.

Ai să-l vezi cum va deveni

întruparea iubirii celei mai curate, a recunoştinţei,

A cuminţeniei, ascultării

Şi a frăţiei veşnice, neîmpărţite,

Până la moarte şi, poate, dincolo de ea.

Nu te considera niciodată stăpâna lui,

Ci sora lui mai mare,

Vorbind şi purtându-te cu el în consecinţă.

Astfel, veţi fi

Când amândoi câini, când amândoi oameni.

Dacă îţi va muşca uşor vârfurile degetelor,

Dacă te va linge pe obraz, pe nas ori pe gură,

Nu-ţi fie nicidecum silă şi nu te feri. Încurajează-l

Şi răspunde-i cu mângâieri şi cuvinte drăgăstoase –

E chipul lui de a te săruta.

După vreo trei-patru ani, te va mai părăsi din când în când

Pentru câte o căţeluşă în călduri, dar întotdeauna va reveni,

De oriunde, la tine.

Nici eu, bună prietenă, deşi am fost foarte iubit,

N-am cunoscut de la oameni iubirea absolută.

Pe aceasta, cred că bunul Dumnezeu

Ne-o păstrează la El, în

Patria nemuritoare,

Iar aici, pe pământ, ne îngăduie s-o întrezărim

Doar în fiinţa câinilor,

Îngeri în trupuri de fiare.

Lecţia de română

Octombrie 2013

Dragi copii,

Numai bunul Dumnezeu ştie ce ne aşteaptă,

Numai El ne-a văzut fiecăruia naşterea şi moartea,

încă dinainte de întemeierea lumii.

Totuşi, pe cât ne stă în putinţă,

Şi noi, oamenii, trebuie să încercăm

Să întrezărim prin ani ceea ce ar putea urma.

Tare mă tem că voi pierdeţi vremea aici

Cu toate aceste romane şi poezii,

Povestiri, drame, nuvele,

Elegii şi amintiri din copilărie,

Cu gramatica şi ortografia limbii române,

Cu categoriile ei lexico-semantice

Care, oricum, nu vă mai spun nimic,

N-au nici o legătură cu viitorul vostru

Şi, în orice caz,

Nu vor încăpea în valizele voastre

De emigranţi.

Învăţaţi cât mai bine engleza, franceza, spaniola,

Italiana, germana, suedeza, olandeza –

Altminteri, nu veţi putea munci în Europa nici în State

Decât ca salahori, spălători de vase ori sezonieri agricoli,

Iar când o să fiţi de vârsta mea,

N-o să puteţi schimba nici un cuvânt cu nepoţii voştri,

Cu nora, cu ginerele, cu vecinii sau cuscrii.

În cele din urmă, veţi ajunge

Nişte bătrâni singuratici, tăcuţi,

Mereu cufundaţi în amintirile obscure

Ale originii voastre.

„Lasă-l în pace, e de treabă, dar e puţin ciudat –

Nu e din ţara asta, a venit de undeva din Est”.

Transparenţă

4 aprilie 2015, Sâmbăta Floriilor, dimineaţa devreme

Prin ţărâna reavănă, printre mlădiţele verzi de salcie

De care atârnă mâţişori pufoşi aurii,

Ţi se străvede cumva chipul, precum

Peştii prinşi în gheaţa râurilor,

Dar tu nu eşti ca ei, încremenit,

Ci trăieşti şi te mişti asemeni argintului viu pe sub gheţuri;

Asemeni cositorului topit în căuşul meşterului,

Din fiinţa ta se ridică aburi metalici, oglindind

Undeva în adâncuri şi în depărtare ori poate foarte sus,

Pe interiorul calotei stratosferice,

Gânduri şi fapte, sentimente, închipuind

Bunăoară amintiri ale mele cu tine, paşii tăi vătuiţi

În dimineţile de iarnă, când te trezeai de cu noapte

Să mături zăpada şi să te pregăteşti de mers la fabrică,

Ori visul în care Ileana te-a văzut coborând,

Într-o dimineaţă senină de vară,

Pe drumul de sub pădure, vesel şi fericit,

Cu un pui de urs în braţe;

Râsul tău plin de bucurie,

Strecurat de toate firimiturile răutăţii,

Pe care văd că Domnul nu ţi-a poruncit

Să-l lepezi când ai trecut dincolo.

Acum, fiinţa ta e vie într-un chip cu totul neaşteptat,

Precum oglinda unui lac de argint viu

Ascuns în creierii unor munţi neumblaţi,

Din care se ridică aburi metalici

Sub lumina stelelor şi a lunii.

***

Ovidiu SIMION

Elegia I

(Pământul )

Părinţii noştri dragi şi iubiţi şi respectaţi şi doriţi

au murit, au dat ortul, s-au dus dracului, gata ! –

tati şi mami, unul după altul, ca doi bulgări de zăpadă

în mâna lui dumnezeu, ca două popice, ca

un castel din trei cărţi de joc,

ca doi dinţi din faţă.

Tati şi mami au căzut sub cârtiţele harnice,

au bufnit, din donjon şi mansardă, pe scări

până hăt ! în colţul cel mai întunecat

al tuturor pivniţelor şi dungeoanelor Casei norocoase a Vieţii.

Şi au lăsat moştenire o lume nouă,

cu totul alta, numai a noastră.

E fix ca şi cum ei n-ar fi fost niciodată. Şi nici n-or să mai fie,

pentru că-n lumea asta în care trăim cu siguranţă nu mai sunt.

Decât hainele care putrezesc mai greu, ascunse,

pantofii cu blacheuri, agletul şireturilor, proteza dentară etc.

Întrebarea care ne trezeşte, deseori, din siestă:

Oare a fost doar o părere, o impresie,

o reacţie electrochimică cerebrală,

odată-ca-niciodată-un-basm, un vis frumos &

prea colorat, spre dimineaţă ?

A fost sau n-a fost ?

Soția ovulează & fantazează, ca întotdeauna.

Copiii chirăie, cu mânuţe pufoase şi guriţa mânjită

de ciocolată topită. În ei colcăie & dospeşte, tic-tac, un vajnic voinic

care-l va ucide negreşit pe zmeul greşit, pe cel bun.

Ultima strofă din O, mamă …de Mihai Eminescu n-avea ce căuta acolo

(de fapt, nici a doua.)

Mama e putredă, iar din tata n-au mai rămas decât

ciolanele compactate de pământ –

Să nu cauţi comparaţie

pentru cine te ţine cel mai strâns în braţe.

Elegia a II-a

(“Nature never goes out of style.”)

Aici mă aflu eu, încă un victorios

care se înalţă pe vârfuri cocoţat pe Everest,

doi metri jumate deasupra,

singur pentru restul vieţii, înfăşurat în manta-mi,

în aerul turbionar şi îngheţat, (foarte) sărac în oxigen.

Aici e mormântul părinţilor mei. Dublu. E vară.

În stânga, tata e distilat în seva ierbii verzi pe care

o cosesc la fiecare două săptămâni.

Unde, de şase luni, doarme mama, furnici harnice, miriade,

cosaci, buruienile proaspete şi melci băloşi îşi fac lucrarea

sub roiuri de albine, fluturi şi gângănii zburătoare, mii.

Natura-i o vergină îmbietoare, cu faţa roşă de dogoare,

cu sinul alb, de piatră, rotund şi dizvelit.

Elegia a III-a

(C-secţiunea)

suntem mai mici decât singularitatea gravitaţională din inima găurilor negre –

acel punct infinit de mic, cu o densitate infinită, care mănâncă tot-tot,

până şi lumina – , mai mici decât sufleţelul din trupul

întins cuminte în coşciug, la doi metri sub tălpile noastre umplute

cu sânge în plină luptă cu gravitaţia, până în capilare şi capilaricule,

ca să ne fie cald & bine în pantofii negri şi impecabili de nuntă,

botez şi înmormântare; suntem absolut indispensabili ca să

ne punem întrebări simple: de ce zboară păsările? de ce înoată peştii?

(– dar ele, ei ştiu că zboară şi înoată? – ) de ce mai vin berzele înapoi?

de ce copiii sunt cronometre mai exacte decât ceasul atomic

dacă după va fi identic, exact, întocmai ca înainte să ne fi pomenit pe lume?

cineva plânge întotdeauna, în hohote, pe ascuns, îşi îndeasă ochii în găvane

cu podul palmelor şiroind de lacrimi, şi râde ca proasta în târg la serviciu, hi-hi-hi,

opt ore/zi, cinci din şapte.

ferice, zic, de cei ce încă mai pot fi înjuraţi apăsat de mamă,

ce n-au căzut în lume dintr-o C-secţiune care s-a vindecat după o lună.

Elegia a IV-a

(In lieblicher bläue …)

lui F. H.

„În albastru adorabil înfloreşte turla bisericii cu acoperiş de metal.

O împresoară forfotă de rândunele, ea stă turnată

în cel mai emoţionant albastru. Soarele alb urcă pe cer

şi colorează tabla, doar cocoşul-giruetă cântă în tăcerea de sus.”

Săgetam strada gării spre centrul oraşului împreună

în pasul ştrengarului (avea patruzeci şi unu de ani, aveam şase)

la tanti Joca remaiatoarea de ciorapi

cu fire duse stopate cu bobiţe de ojă roşie ca sângele

braţele noastre erau rotoare

în urma noastră aerul rămânea

pe feţele trecătorilor încremenit în vârtejuri încinse.

Eu eram maimuţa cea tânără, ea era maimuţa bătrână

eram o comoriţă o porumbiţă şi un pui de om

am plâns patru ore în ultima bancă

în clasa întâi ţinând în braţe căţelul de

cauciuc cu trompeţică trădat

voiam să mă fac şofer şi cizmar

era nenucia când rămâneam singur

trimitea o vrabie să mă privească de pe pervaz.

Asta-i menirea soarelui – lucrarea lui scoate totul la iveală,

le arată celor cruzi şi neştiutori şi fără minte calea

pe care se vor pierde în pădurile de metal, trei, pe rînd,

apoi într-o vale în care cură uşor & mititel un pârâu cu lacrimi

şi-un firicel de sînge din rana din piept a soldatului

iarba creşte, verde verde verde şi grasă şi cărnoasă

nimeni nu te mai apără unghiile nu cresc nici părul

doar pielea se face zgârci se face nimica

şi um-blă mâ-ţa pe peréte, pân’ te-apucă

wily-wily-wily degeţelul mic nu ştie nimic

„ chinurile seamănă toate.

Cele pe care Oedip le trăi,

cu tânguirea unui sărac căruia-i lipseşte

ceva. Fiu al lui Laios, sărman străin la greci!

Viaţa-i moarte şi moartea-i altă viaţă.”

Elegia a V-a

(Viaţa după mama)

Îţi iubesc moartea, mamă. (Acum

sunt un bărbat adevărat : puternic, responsabil, romantic &

cu simţul umorului. Te vizitez doar o dată pe săptămână.)

Nu te mai am decât pe tine. Nu mă legeni,

nu-mi spui povestea cu Virviruşa plecată în pădure,

dumnezeu mă umple de spaimă.

Te iubesc aşa cum eşti. O luptătoare, o gueule cassée în descompunere,

care mă întreabă, spre dimineaţă, dacă o iubesc şi-aşa.

Te port direct în inimă, 3D, nu în buzunarul de la piept.

Inima mea încă bate, cu patru camere

umplute cu sânge încleiat ca mierea însângerată –

căile de acces, cablajul, furtunurile, tuburile, ţevăria

manometrele şi voltmetrele –

valvele etanşează, pistoanele se duc şi vin, gresate, cazanele sunt

sub presiune

Poate o să mă dau huţa.

Când vreau eu,

soarele şi cerul meu se sting cât aş pocni din degete.

Cât aş apăsa un întrerupător.

Un candelabru somptuos în bezna ca cerneala e absurd.

Te iubesc, mamă. Am rămas numai noi doi. În

lumile noastre Rorschach. Tu eşti aripa stângă a liliacului

prins în perdea cu cleştele de rufe , eu sunt aripa dreaptă.

Bazinul osos.

Ştiu. Vrei acasă. Nu mai poţi respira.

Ţi-e pieptul apăsat de prea multă greutate.

Într-o zi o să-ţi trosnească sternul.

N-o să se producă niciun cutremur.

N-o să aud nimic.

Elegia a VI-a

(DEATH WUZ HERE)

Mama a trăit ultimii șase ani scuipându-și plămânii, ca să facă loc

să-i crească alții, noi, pentru că-i era frică de moarte

și nu se putea împăca la gândul că, odată ș-odată, va trebui să moară și ea

(amâna mereu și nu voia să audă – cum fac alții cu dentistul).

Voia să-și schimbe și inima – la fel, pe rând, rinichii, ficatul, pancreasul:

întâi organele interne, câte unul pe lună.

Avea gata pregătit un plan amănunțit de rejuvenare.

Dar toate clopotele-au spus: prea târziu, nu-i vreme de vărsat lacrimi.

Ar fi trebuit să înceapă mai devreme. Pe când nu împlinise

26 – când mergea cu viitorul meu tată la cinema la Zboară cocorii și

viitorul meu tată i-a spus că seamănă leit cu Tatiana Samoilova,

dar că ea e mai frumoasă.

Acum dulcea noastră mamă e moartă.

Un vânt hain și pizmaș, stârnit din senin, a înghețat-o

și a ucis-o. Deci, de-acum înainte,

iarna e-a morții trâmbițătoare strâmbă fără suflet,

înfășată în mahrame ce se vor topi.

Acum zăpada a netezit sub greutatea ei pământul,

și ține cald, ca o pătură, trandafirilor, garofițelor și crăițelor pe care le-am plantat

pe fața și pe pieptul ei, în primăvară.

Și-i ține cald.

Nimic putrid aici.

Elegia a VII-a

(Cât ai scote un dinte de lapte cu aţă de cusut)

Mamă, ştiu că întotdeauna ţi-a fost frică să mori.
(Cam aşa cum altora le e frică de şerpi, de lipitori,
de animale târâtoare, de apă, ori de avion).
Ştiu că-ţi era foarte frică, nesănătos de frică, că toată viaţa
ai fost o tanatofobă patentată,
cu toată simptomatologia ca la carte,
conformă DSM IV si ICD 10.

Prima dată, să ştii, deja mergeam la grădiniţă, eram băiat mare
(eram foarte mândri amândoi ţinându-ne de mână
pe trotuar – ţii minte cum
ne claxonau toţii şoferii?),
te-am auzit spunând lui tanti Joca:
n-aş vrea să ştiu cînd se întâmplă,
să fie aşa, să se termine dintr-o dată, să nu ştiu nimic, –
când am fost în vizită la ea şi ea mi-a dat biscuiţi negri cu cacao
şi dulceaţă de cireşe negre şi m-a lăsat să mă joc cu Peter cel Bătrân,
care făcea hapciu
când mă apropiam de el ca să-l prind de mustăţile ţepoase şi rare şi lungi şi albe.
Nu mai ştiu când mi-ai spus ultima dată că urăşti moartea,
şi cât de frică ţi-e, şi că tu crezi, din tot sufletul, tot,
dar că, oricât de mult te-ai străduit o viaţă întreagă,
nu crezi că, pe urmă, ar mai putea fi ceva dincolo,
c-ar mai fi o viaţă veşnică şi că acolo o să te întâlneşti
cu bunica, cu bunicul, cu mătuşa Silvia, cu toţi.
În ultimii şase ani ai părut vindecată.
Ultima dată când am vorbit, mi-ai spus că mă iubeşti
mult-mult-mult-mult-mult-mult-mult şi
că acolo eşti înconjurată de foarte multă dragoste.

Ei, acum vezi că n-a fost greu?
A fost cât s-ar arde un bec,
cât ai opri televizorul,
cât ai strivi sub pantof un gândac de bucătărie.
Zi că te-a ciupit un purice … odată …pac!
Acum eşti o moartă plină de dumnezeu.

Elegia a VIII-a

Mama a fost foarte curajoasă:

a rămas să privească întâiul film de groază din viața ei

până la capăt –

doar pentru datoria lucrului dus la bun-sfârșit.

cu spatele îngropat în fotoliul din purpură imperială,

ore în șir, în cel mai abrupt montagne-russe din lume:

mai periculos decât Fuji-Q Highland.

nu și-a dus măcar o dată mâna la ochi,

nu a privit printre degetele făcute foarfece.

s-a uitat țintă în pânza cinemascopică

ca-ntr-o oglindă mare ca marea unită cu cerul la asfințit.

a sorbit aerul cu nesaț,

și-a umplut plămânii cu oxigen sub presiune –

o mare tragediană, o maratonistă, ai fi zis.

Elegia a IX-a

(The Snow Globe)

Copilăria e doar pentru pici (piticii cei mai mici).

Paradisul e-ntotdeauna pentru cei mari: e ceva ce-a trecut

demult și se va reîntâmpla

când Doamne-Doamne ne va chema în dreapta Sa.

(El e întotdeauna la trecut și la viitor,

și e, mai ales, binecunoscut și treaba părinților).

Poți să-ți confecționezi singur cel mai frumos glob de zăpadă: de ex.

Tata, Mama și Copilul, Cea mai fericită familie din lume. E

simplu și poți, până meșterești, până una-alta,

să-ți aduci aminte și să plângi cât vrei; să râzi în

hohote și să scâncești, să-ți târșâi pantofii: până vei fi spaghettificat

de gaura neagră din coșul pieptului.

În fine, vei fi scuipat îndărăt,

dintr-o mașină de tocat,

închegat din mii de mii de fire carmin,

tot în lumea asta.

Ai nevoie de un borcan, cât mai rotund, de bobițe de zăpadă artificială (polistiren),

de super glue, apă, glicerină de la farmacie, aracet și trei figurine prefabricate în minte,

date cu praf de sclipici.

O să cearnă, o să troienească.

***

Gheorghe SIMON

SIC TRANSIT ULISE

Fuga per canonem

Copil. Acum un secol perimat

în tremurări de uitare

pe străzile solitare din Dublin

cutreiera un tînăr cutremurat de cuvinte

umbrindu-şi sufletul pînă în zorii trezirii

fiindu-i o teribilă frică de nopţile albe

ale aurorei scandinave

citind în grabă Fuga per canonem

cum lumina răsare de pe chipuri anonime.

Surprins de un duh străin

ascuns într-un cuvînt

de care copilul se va fi temut

cînd deodată i se arătă

din Turnul de veghe

ca un fulger alb

ea

clipa umbrită de amintirea subită

a copilăriei smerită-n peisaj

cum valuri se sting la un mal

făcînd să se-ntrupeze tăcerea de piatră

înscrisă pe fruntea celui care pleacă

pentru a-şi face loc de unde să se-ntoarcă

spre o imaginară Itacă.

Toate i se perindau în vîrtej de ispitire

precum la ora de geometrie

i se întipărise în memorie

un cuvînt fără glorie precum numele părintesc

încrustat pe un pupitru din amfiteatrul

de la Colegiul Sfînta Treime

făcînd să dispară toate chipurile

transfigurate în neaşteptata

Figură a Tatălui Ceresc

cum întreaga geometrie

din neclintita galaxie

făcea să se destrame

desfigurată

făcătura neînsufleţită a simoniei.

Exilat între străini

i se arătau toate

în atît de cumplita sărăcie

cu haine împrumutate de la Fiul

în căutarea numelor comune

prin citirea literelor din alfabetul irlandez

fiecare copac o literă

fiecare rîu o fecioară

despletindu-şi umbra spre revărsarea de sine

pînă i se pierdea urma

în tăcuta mare cu sclipiri jucăuşe

ale sufletelor rămase

la suprafaţa orbitoarei melancolii

suspendînd Cuvîntul.

Ulise e doar o propoziţie:

după treimiişaptesute de ani

şi după ce a orbit

Homer se întoarce în Irlanda

ca un răspuns bun

aşteptat de Fiul Tainei

cu o memorie de elefant se spune

în trei zile am învăţat 500 de versuri

şi pot să le repet fără greşeală.

Din exces de timp năvălitor

privind gnomonul din crucea zilei

el a purces pe mările interioare

ale Irlandei

pentru ca Figura aurorală

să se recompună şi să ne apară

ca un palimpsest

în ţesătura vie pulsatorie

eliptică de subiect.

Douăzeci de mii de ore i-au trebuit

pentru a traversa deşertul imaginar

pe apele absenţei

suspect în ochii oamenilor de nimic

acuzat de răutăţi inventate

între matutine şi nocturne

îi dădu pe toţi la dracu

şi pe Bloom şi pe Hermes şi pe Ulise.

Afurisenie, fiind cuvîntul

repetat în grabă şi pe care-l regreta

ca un fel de maudit al stării de veghe

cînd nimeni nu-l citea cu asprimea

vîntului care tulbură duhurile rebele

rătăcitoare pe Marea Neliniştirii.

Toate măturate de raza neagră

a Gnomonului grăbind asfinţitul

cînd Taina îşi dezvăluie subit

frumuseţea ascunsă

sub valuri de aşteptare seculară

psalmodiind molcom durerea

zidurilor în care mocneşte

tăcerea alumnului încasînd clipe calpe

în cuvinte piezişe

în penumbra străduţelor înguste

de unde îi era dat

să vadă imagini decoltate

încît puterea închipuirii

îi dădea aripi să zboare

pe deasupra forfotei şăgalnice

în văzduh

precum Chagall în Catedrala din Metz

a văzut Fecioara imaculată

primind fără frică Harul neîntinării

ca orice pămînteană supusă îndurării.

Bărbat. O mie de cuvinte şi un teanc de notiţe

aproape ilizibile dictate literă cu literă

spre a face să curgă rîurile pletoase ale Irlandei

spre marea mocnind de gînduri ascunse

pentru a face umbră paginii albe din Cartea Facerii

cititorul se opreşte cuprins deodată

de un vertij ameţitor desluşind o făptură de semne

înstelate pe tîmpla Sfîntului din Montparnasse

înmugurind în spirală sufletul celui cuprins

de nostalgia începutului

în Portretul de acum al artistului

cu faţa spre un trecut cuibărit tot mai adînc

pînă la ultima rază care-i atinge fruntea

şi izvorul însetării de sine în acolada privirii

întoarse îndărătul cortinei de unde pîndesc

aceleaşi figuri anonime cum ai încorda clipa

răsucind-o cu o cheiţă de aur aflată întotdeauna

la purtătorul de comori celeste în inima vulcanică

şi a nepotolirii cuvintelor geană sub sprînceană

cale sprîncenată pînă ajungi

unde ai mai fi fost vreodată

gene clipind alene

verbe şi nume răsărind

din pomene şi prolegomene

gene sub sprîncene cale nevăzută

fără de capăt

ne-ncepută.

O mie de cuvinte roind spre încîntare

clipind arar şi repede

în Itaca lui Joyce

in terra viventium dat

non non dat tertium

pe retina zilei soarele orbitor

şi subţiate raze

fac din văzduh tremurător o privelişte

în care citeşte ochiul triadic nemuritor

precum iniţialele fiicei Lucia

făpturi vii de lettrines

în vitrina de suflet a Tatălui

care se preface că o ia uşor

de la un ospiciu păcălindu-i pe doctori

şi dîndu-şi o falsă adresă

şi vreo patru mii de franci

ca să-şi cumpere un mantou de blană

în aşa fel procedînd

păcătosul meu suflet celtic

dintr-un instinct de castă rusesc

vizibil în scrierile lui Tolstoi

care nu e niciodată plicticos

niciodată stupid

niciodată obosit

niciodată pedant

şi niciodată teatral.

III. Efigie. Joyce e un fulger viu, neîntrerupt

deasupra unui abis uman corupt

o entitate plutitoare

o entelehie fulguitoare

o magmă rece

cu străluciri interioare

de cristal şlefuit în imaginar

pe cînd mie, cititor solitar

mi-e dat să văd luciul viu al viciului

aparenţa deşartă şi înălţarea aparentă.

Joyce e un Dante răsturnat

convergent doar în rezonanţă şi actanţă

un fel de punte suspendată

deasupra unui abis

iar acel Cineva, presupus că ar traversa

deşertul uman al vieţii

recompune o lume

israelit-irlandeză

ameninţată cu destrămarea

unde destrăbălare nu-i şi nici viciu

viciul e doar numele obişnuinţei.

Bloom deschide bine păzite uşile Infernului

care încălzesc şi excită

pe cei dinăuntru, cuprinşi de duhul remuşcării

excelînd în mizeria clipei

care are durata veacului fără de capăt

exacerbînd amintirea păcatului

pe măsură ce vrei să fie dat uitării.

Un american credea despre Bloom

că e Ulise în persoană

cum în avatar putea fi văzut la Bucureşti

la Fondul literar, sosit, într-un palton ponosit

să împrumute ceva bani

cît să-i ajungă pînă la următorul episod

al Penelopei fără punctuaţie dar cu accente

Mircea Ivănescu, Hyperionul sibian

cel care a dat chip românesc ulisianului Joyce.

Bloom deschide uşile Infernului

dar nu pentru a înfrînge moartea

ci pentru a preamări puterea

şi triumful searbăd al autodizolvării.

Nici o părere de Înviere

nici cît urma unui bulgăre de zăpadă

în clocotul întunecat al smoalei

în iureşul înviforat al chinului

fără de sfîrşit

aşa cum neantul cotidian

ştirea zilei faptul divers ultima oră

pier fără de urmă

însetînd foamea de senzaţie

şi paralizînd în valuri

persoana umană.

Nimicul are durata clipei

care îşi diminuează puterea

pe măsură ce ne dă iluzia

că potoleşte o însetare fictivă.

Bloom traversează deşertul unei zile

înteţeşte aparenţele

sortite unui exil interior

de o crudă viclenie

care fac din om un haos orbitor.

În Ulise, Dumnezeu ar voi să se ascundă

de om şi de lume

de aceea toate ne apar posibile

aşa cum totul e probabil în viaţă

viaţa ca un privilegiu al indeterminării clipei

precum Bloom ni se arată

îşi face apariţia şi ne deschide

şi căruia îi deschidem

cînd ne cercetează sufletul.

Akasia. Într-o carte deschisă la prima pagină

marea nelinişte vraişte năvăleşte

şi înnegreşte pustiul lacom al sufletului

cu litere cît mai mărunte

inundate deodată

de o prea aprigă ardoare interioară

marea neagră marea moartă

fără ieşire din sine

să respire în largul unei lămuriri senine

să-ţi vezi sufletul în oglindiri cristaline

cu irizări pe manşeta albă a paginii

cu iniţiale în mărime naturală

cum îi stă bine duhului în treime

cum părintele e răstignit

de viu în fiu

cum fiul risipitor

purtat de valuri şi strivit de ţărmul

matern al rodniciei

tăcere topită în tumultul clipei

cît ai clipi şi o altă clipă te-ar umbri

cum ai călători înapoi spre casă

şi casa să devină o corabie beată

înaintînd duios dureros

spre asfinţitul zilei

cum ai face să se trezească Homer

cu Fiul Ulise întors

dintr-o călătorie care sfîrşeşte

înainte de a începe.

Împînzită fiind mai întîi şi lămurită

de pe un ţărm spre un alt tărîm

unde cuvintele ţin loc de fiinţe

şi în loc de fiinţe făpturi de semne

precum smochinul neroditor

de prea multe vorbe şi vorbitori dezertori

pe cîmpia mănoasă a înţelesului

unde orice sunet e îngropat

ca pe o sămînţă de vorbă

în viul pămînt

unde nimic nu se întrevede

la orizontul naşterii din nimic a luminii

cu razele curgînd aurite şi înrîurite

pletoase ca rîurile Irlandei înverzite

după ce vor fi părăsit

ţărmul de aur al tăcerii homerice

himerice.

Într-o dimineaţă

într-o clipă în faţa unei biserici

tînărul tenace aplecat şi aplicat

răpit cu totul de un duh straniu

pînă i se ia vederea interioară

ocupat pînă la moarte

cu şlefuirea muchiilor

celor patru Evanghelii

adulmecînd aerul răcoros al uimirii

după două mii de ani

Odiseu ajunge în sfîrşit

într-o altă carte

şi Cartea e mai vie decît autorul.

Cu spatele la noi

într-o fotografie preferată

priveşte în lumea cealaltă

de pe malul stîng cu ochiul stîng

spre celălalt tărîm

pieptănînd pletele rîului Anna Liffey

din sufletul Luciei

ca pe un alfabet al tăcerii

fiecare literă e o rană în cununa verde

de pe creştetul Annei Livia

fiecare sunet înmugureşte

murmurînd ascuns precum Fiul

se eliberează de tot ce e pămîntesc

neascuns

şi-i împrumută Părintelui

cămaşa prea strîmtă

cum corpul literei vii

i se pare prea strîmt

pentru duhul înaripat în văzduhul uimirii

precum Tatăl, un nou Odiseu

călătorind spre tărîmul drepţilor

cu un ochi zarea închizînd

cu celălalt înflorind

lumina de pe celălalt tărîm

un pămînt viu verzui

verzui cum e chipul cîmpului

zănatice zîne cucerite-n contemplare

şi-ntre pleoape raze frînte.

Numele lui Dumnezeu e în sufletul omului

cînd un francez se roagă şi spunea Dieu

Dumnezeu numaidecît ştia

că se roagă un francez

precum portretul Creatorului irlandez

ni se relevă cînd îl privim

şi îl vedem cum îşi întoarce

faţa înspăimîntată privind în altă parte

cu spaima care îl cuprinde

zvîrcolindu-se asemeni unei frunze

aruncate în foc

aplecat asupra cărţii ca asupra lui însuşi

cum numele e o cuantă a Duhului

atît de comun înveşnicindu-ne

cum portretele sfinţilor

cu braţele înclinate a binecuvîntare

şi atît de clara răsfirare a degetelor lui Iisus

care scriu în aerul biruitor

al Duhului însufleţitor

de parcă ar scrie direct pe feţele noastre:

profeţind şi imitînd

zgomotele bastoanelor de cricket:

pic, pac, poc, pîc: ca nişte stropi de apă

într-o fîntînă, domol picînd

în cupa plină ochi

direct în sufletul Barbilianului

aflat cîndva la izvoarele Dunării

curgînd pe dedesubtul fiecărei pagini

încărcate de referinţe

precum păcatele omului

cum nu ar fi fost

se topesc deodată

pe întîia pagină albă

a Duhului.

[Vatra, nr. 7-8/2015]

1

După o noapte încărcată de vise

ca un vagon cu fier vechi pe o linie moartă

dimineaţa trăgeau în îngeri cu praştia.

Nimeni nu mai avea nevoie de ei.

Iar martorii trebuiau sacrificaţi

pentru o nouă filă a vieţii.

Se deschidea spre a se scrie

singură. Citește în continuare →

După ce m-am lăsat

În voia ficţiunii

În glorie

În beatitudine

În vis de fericire

Ce a fost nu mai poate fi

Ce este

Nu rămîne decît

Un semn desfăcut

Bolborosit

Neîndurător

Pentru că ficțiunea

Nu are prezent

Nu are viitor

Nu are răspuns

Nu mai împarte cu mine plăcerile

Mărturisite

Cărțile vechi

tot mai mulți oameni

își pun cărțile vechi

în plase rezistente

de la Lidl Carrefour Kaufland

și apoi le așază încet

lângă tomberoanele de gunoi

nu-i lasă inima să le arunce pur și simplu

dar nici să le mai țină în casă n-au cum

așa că le pregătesc un fel de culcuș

cu gândul că dacă au cu adevărat un destin

se vor descurca ele cumva

Comentarii

Ion POP

Ioan Peianov, Radin, Ioţa…

Dar l-am ştiut mai apoi, acasă, pe Peianov-Radin-ul nostru trecut peste un timp ca redactor al revistei „Vatra” de la Târgu Mureş, apoi instalat, în fine, în Timişoara natală, unde, după 1990, devenise director al Bibliotecii sârbeşti, spaţiu ideal pentru scris şi reverie…

Andrei ZANCA

Absenţe

curg prin vine

amintirile, morţii

mistuiţi în sânge

cum se răsfiră

mireasma viilor

în înserarea de toamnă

să fie setea

de-a pleca mai mare

decât setea de-a rămâne?

şi totuşi, rămâi ţintuit pe bancă

cu chipul în ambuscada culorilor.

a pleca, a rămâne – unul şi acelaşi lucru

în această reculegere

care este şi cea a arborilor, iarna

în aroma zăpezii dintr-o absenţă

Ana POP SÂRBU

Ioan Peianov era un tînăr paradoxal. Singuratic şi comunicativ. Părea să interpreteze un rol, dar interpretarea era, în acelaşi timp, de o naturaleţe debordantă.

Realitatea lui umană plutea, adeseori, într-o pînză de irealitate. Era un fumător îngîndurat.

Bea şi fuma agreabil în compania vreunui amic, vorbind despre una-alta, fără accente exagerate.

Ne şi mirăm că o asemenea personalitate care nu viza o clipă sublinierea propriilor calităţi, însuşiri, a creat o excepţională operă de prozator şi s-a manifestat ca un fin traducător, conştient fiind ce scriitor sau operă trebuie să aleagă, pentru ce merită să opteze.

Dacă at fi avut şansa longevităţii, Ioan Peianov ar fi îmbogăţit şi mai mult literatura română prin creaţia sa originală şi prin aceea de traducător.

Ştefan DAMIAN

Portret al scriitorului peste ani

Viorel MARINEASA

Bând cu Ioţa o cafea în curtea prin care a trecut Crnjanski

Daniel VIGHI

O evadare în doi

Paul VINICIUS

fetei de la aprozar

însă

poezia

e altceva.

nu e fătuca aia cu miere de viperă-n ea

cu ţâţe coapte

exoftalmice

cabrată-n cei paişpe kilometri de craci