Proză de Adrian Haidu

Haidu

Adrian Haidu – Absolvent facultate Litere, București. Lucrat prin diverse locuri (Mediafax, Ubisoft, Pro TV, Propaganda). Scris online (defunctul batranulsafo.com, proiectul biografii postume – bucharestian.wordpress.com, platforma Lapunkt.ro, defunctul AudVoci.ro, povestire în Dilema online, etc.) și făcut filmulețe funny pe youtube. Tag-line: Profesorii râdeau de mine când le spuneam că vreau să trăiesc din scris. Iată, au trecut 8 ani de atunci și pot să spun că acum eu sunt cel care râde de mine.

Capitolul I. Andrei

1. Mic-dejunul campionilor

Abia trezit din somn, Andrei se ridică, îi desface picioarele prietenei sale, se cuibărește acolo și întreabă, cu vocea răgușită:
– Și, ce-avem la micul dejun?
Livia mijește ochii, tot corpul îi freamătă puțin și i se ridică părul de pe ceafă atunci când răspunde senin:
– La fel ca ieri.
Înainte să înceapă, Andrei își drege vocea și adaugă, ridicând preț de o secundă ochii la ea:
– Felul meu preferat.
În momentul în care buzele îi ating părțile intime, Livia oftează:
– Sănătate curată…

2. Vocea României

Împotriva voinței mele, am început să îl cunosc din ce în ce mai bine pe Andrei. Îi știu deja toate tabieturile și am impresia că nici gândurile nu sunt tocmai departe. N-aș vrea să știu nimic din toate astea dintr-un motiv destul de simplu, dar sunt zile în care mă trezesc gândindu-mă numai la el. Îl văd făcându-și o cafea grețoasă, așa cum știe el să o facă, punând apă la fiert și între timp două lingurițe pline de cafea în paharul transparent pe care l-a luat de la Mega Image, apoi o linguriță de zahăr. În borcanul cu zahăr rămân niște pete negre minuscule de la cafea și atunci își amintește că odată găsise o metodă pentru a rezolva asta, obișnuia să pună mai întâi zahăr și apoi cafea, dar asta nu făcea decât să transpună problema: pete albe minuscule rămâneau în borcanul de cafea. Dacă ar fi fost puțin mai deștept, ar fi spălat lingurița sau ar fi folosit două lingurițe diferite.
Fumează o țigară, iar când apa fierbe o toarnă în cană, amestecă în cafea și se duce la laptop. Uneori face duș dimineața, deși de regulă preferă să facă înainte de culcare. Sub duș îi place să cânte melodii pop românești din anii ‘90, îngroșându-și vocea și alterând linia melodică, ca și cum ar cânta operete. Când nu îl mai auzi cântând înseamnă că a început să se masturbeze.

3. Darwinism vs. Creationism

După ce termină, Andrei se șterge la gură și îi ridică chiloții și pijamalele înapoi Liviei. Observând ruptura pijamalelor și demonstrând încă o dată că, dacă nu ești prea răsărit la minte, uneori e mai bine să nu spui primul lucru care-ți trece prin cap, Andrei remarcă sec:
– Ai o gaură în fund.
Livia își dă imperceptibil ochii peste cap și îi răspunde, pregătindu-se să adoarmă la loc:
– Toată lumea are.
Lui Andrei i-ar mai trebui câteva mii de ani ca să evolueze într-o ființă capabilă să înțeleagă ceva:
– Ai pantalonii rupți în fund.

4. Ruleta rusească

După ce iese de la duș îi place să stea cu orele numai în prosop. Gândul că Livia îl vede aproape gol îi place la nebunie. Nici n-ar avea de ce să fie altfel, din moment ce arată atât de bine. E înalt numai cât trebuie, bine făcut în ciuda începutului de burtă, un chip rotund și blând, blajin, de câine de rasă bine crescut. Arată în general ca genul de om pe care nu te-ai mira să-l vezi pe chatroulette în pula goală. Livia nu știe ce este chatroulette.

5. Rigor mortis

Adoarme la loc și sforăie. Pe Livia o deranjează zgomotul, îi îndepărtează brațele cu grijă și, la fel cum ar face orice altă ființă rațională, pleacă de lângă el. Se spală pe dinții puternici și galbeni, își cercetează cu uimire chipul în oglindă și se întoarce în cameră. Andrei a rămas la fel, încremenit în timp de vreo zece ani, de când a terminat liceul, deși a mai făcut o facultate între timp. Doar penisul îi este erect.

6. O simplă stare de spirit

Sunt atât de trist, încât m-au sunat cei de la Dreptatea Socială. Vor să mă înscriu în partid.

7. Cerere de căsătorie și ofertă

– E bun ăsta? întreabă Andrei speriat, ținând în mână un gel de duș. Sunt în raionul de cosmetice al Mega Image-ului, el ține lista de cumpărături în mână, ea se uită la fondurile de ten, îi aruncă o privire și încuviințează tăcut din cap. Gelul de duș aterizează în coș, se aude clinchetul care cheamă încă un casier la casă, care trece grăbit pe lângă ei. Andrei se așază în genunchi în fața Liviei, ea se întoarce spre el cu tot corpul. Îi ia palmele în propriile palme și spune, după un moment dramatic de pauză, privind-o în ochi:
– Vrei să fii… să ne futem adică?
Autobaza. Livia se încruntă:
– E pe listă?

8. Pun ocru în mediocru

Nu am nimic împotriva lui Andrei. E cel mai mediocru om pe care-l cunosc. L-am văzut o singură dată, în Gara de Nord, deși el nu m-a văzut pe mine și oricum nu ar fi avut cum să mă recunoască. Aștepta un pachet de acasă. Am trecut pe lângă el ca o stafie, bântuindu-l discret, așa cum o tot fac în ultima vreme. Aș fi putut să-i distrug viața printr-un singur cuvânt, câteva cuvinte, o propoziție simplă ca la liceu, cu predicat, subiect și complement (sau compliment, cum ar spune el). Culoarea lui preferată e ocru. Niciunui bărbat nu-i place ocru.

9. Instrucțiuni pentru folosire greșită

– Păi citește instrucțiunile de pe ambalaj.
Pe masă sunt șase copănele de pui, condimentate și pregătite, lângă ele un amestec de legume în care predomină ciupercile, iar în fața lor stă Andrei, cu o pungă magică în mână, habar neavând ce să facă mai departe. Livia e la Galați așa că trebuie să se descurce singur, dar evident că a sunat-o pentru lămuriri și nu se va mulțumi cu nimic mai puțin. Simpla idee de a citi mai mult de trei cuvinte îl scoate din minți, efortul l-ar obosi cumplit, până la punctul în care i s-ar încrucișa ochii, o dâră subțire de salivă i s-ar prelungi pe marginea gurii și ar face o criză.
– Păi te-am sunat ca să-mi spui tu.
Livia oftează:
– Pune copănelele în pungă, închide-o ermetic cu plasticul ăla albastru, înțeapă punga cu o furculiță sau un cuțit, uniform, și bag-o la cuptor.
– OK, și după aia?
– După jumătate de oră o scoți, tai punga, lași copănelele acolo, eventual le întorci și le pui la loc. Mai verifici din când în când, fără să stingi focul.
– OK.
– Bine, acum închid.
Face o scurtă pauză și adaugă:
– Dacă vrei să-ți faci o cafea mă mai suni.
Andrei, imun la ironie:
– Bine, pa pa.
Închide telefonul și face exact cum i-a zis Livia. Stă și se uită câteva minute la punga din cuptor, îi place sfârâitul ăla și speră să iasă totul bine, așa cum iese când gătește ea. Dintr-o dată, realizând că are de așteptat jumătate de oră, cotrobăie prin bucătărie după o pungă. Realizează cu disperare că nu mai este niciuna, doar punga în care stau doi cartofi solitari, murdară de pământ, total nefolosibilă.
Exact în momentul în care renunță la orice speranță, gândindu-se că va trebui să intre la duș, privirea îi nimerește asupra celeilalte pungi magice. Înțelegând că mâine va trebui să mănânce altceva, ia punga și se așază resemnat în fața laptopului. Deschide un motor de căutare și tastează un cuvânt care l-a făcut să râdă foarte mult atunci când l-a descoperit pentru prima oară: „cumpilation”. Dă click pe al treilea rezultat video și închide sonorul. Peste câteva minute își va da drumul în punga magică.

10. Judecată de valoarea mea, valoarea mea

– Ce fel de filme îți plac? îl întreabă Livia.
Sunt amândoi pe balcon, cafelele aburinde pe o măsuță, fumează absenți, abia treziți din somn.
– De toate în afară de manele.

11. Frequently Unanswered Questions

Andrei are un blog în care pune tutoriale Java. La modul ideal ar vrea să câștige bani din asta, dar de fapt singurul motiv pentru care scrie regulat acolo e altul. Îi place să găsească o problemă, pe care o gândește la muncă iar când ajunge acasă o dezvoltă. Caută pe internet și nu găsește un răspuns convingător, îl scrie în română – nu pentru că ar fi puritan, pur și simplu nu știe destul de bine vreo altă limbă – și postează. Urmează câteva ore de așteptare, în care nu face nimic altceva decât să dea încontinuu refresh la pagina de statistici, numărând like-urile și vizualizările. Nu se poate vorbi cu el în timpul ăsta.
Liviei îi place când îl vede programând, i se pare sexy. Dar există câteva întrebări pe care și le pune întotdeauna, mai ales când se ajunge la a doua parte a procesului, când îl vede dând refresh după refresh, când îl vede cum se ridică într-un final de la birou și e nemulțumit pentru că articolul nu a mers bine, nu a nimerit o problemă interesantă, nu a dat un răspuns căutat de prea multă lume. Tot restul zilei va rămâne bosumflat.
Alteori însă articolul zbârnâie, la nici câteva minute după postare contorul vizualizărilor o ia razna: mii de afișări, comentarii și sute de like-uri. Când se întâmplă asta, dă refresh de mult mai puține ori; vizualizările cresc vertiginos și atunci simte că decolează, la propriu, că articolul îl poartă pe aripi, deasupra orașului, ca un avion privat. La un moment dat însă vizualizările nu mai cresc la fel de rapid, rămâne o creștere constantă dar își dă seama că momentul de glorie a luat sfârșit, curând totul se va opri și va trebui să găsească o nouă problemă bună, un nou răspuns, lucru care-i va lua câteva luni.
Livia se întreabă de ce nu se poate detașa de pagina cu statistici, odată terminat articolul, de ce nu se poate întoarce în pat alături de ea, de ce nu pot ieși la cinema sau pe terasă, la o bere, de ce nu se pot uita la un serial, de ce e necesar acel feedback instant, refresh după refresh, vizualizările vor rămâne acolo pentru totdeauna, nu e ca și cum le-ar lua cineva înapoi, de ce tot travaliul ăsta, la ce e bun și de ce nu se poate vorbi cu el.
În rest, ideea tutorialelor îi place, ar fi singurul lucru altruist pe care-l face Andrei, dacă n-ar face-o pentru vizualizări și like-uri, dacă răspunsul problemei Java nu s-ar întoarce de fapt tot la el, după lungul ocol prin mințile și ochii altor câtorva mii de oameni. De cele mai multe ori, comentariile utilizatorilor sunt îndreptate spre gravele greșeli de gramatică din articol. Andrei le ignoră și dă iar refresh.

12. Alegeri libere

Pe cea mai bună prietenă a Liviei o cheamă Alina. Prietenii lor sunt la baie, ele au rămas singure la masă și flecăresc. Andrei se întoarce și se postează lângă ea, de cealaltă parte se așază Gabriel. Amândoi își sărută prietenele și apoi reînnoadă discuția. Din una în alta se ajunge la un subiect delicat pentru Andrei, care eschivează cât poate de mult, în zadar totuși:
– Cum ar fi să se priceapă și Andrei la politică? spune Gabriel surescitat și ia o gură de bere.
– Da, cum ar fi să putem vorbi cu toții despre alegeri? vine instant replica Alinei, și la fel de rapid, simțind pericolul, Andrei:
– Cum ar fi să schimbăm subiectul?

13. Prietenul la nevoie se împrumută

Au plecat de la terasă și acum merg pe Kiseleff, Gabriel vorbește despre o fostă colegă de facultate pe care a văzut-o recent într-o librărie, aparent se descurca bine. Livia îl pune la curent cu faptul că Victor, și el fost coleg, este acum combinat cu ea și lucrează la aceeași librărie, dar nu duce vorba mai departe pentru că toți știu că Victor îi datorează bani lui Gabriel, nu mulți, dar destui cât să nu vrei să aduci asta în discuție, mai ales că au trecut câțiva ani de atunci și se știe că n-o să-i mai vadă înapoi.
– Chiar, ce mai face Victor? întreabă cu inocență Andrei.
Se lasă un scurt moment de liniște, doar vântul adie pe bulevard, antrenând crengile copacilor într-un dans molcom. Livia și Alina înghit în sec. Gabriel răspunde, ușor iritat:
– Nu știu, n-am mai vorbit cu el.
– Noi l-am văzut acum o săptămână, continuă neperturbat Andrei, nu s-a schimbat prea mult.
Un nou moment de liniște, Livia se pregătește să schimbe subiectul, dar nu vrea să o facă brusc, ar fi prea evident, în timp ce Alina îl strânge acum mai tare de mână pe Gabriel.
– E ciudat că s-a combinat cu Ștefania, remarcă sec Andrei.
– Da, răspunde Gabriel, fără chef.
Andrei își aprinde o țigară, trage cu poftă primul fum:
– Iar s-au scumpit țigările.
– Da! se agață Livia de noul subiect. Și o să se scumpească din nou!
– Foarte bine, poate așa ne lăsăm și noi de fumat, adaugă Alina.
– Sau trecem pe tutun, spune Gabriel, că e mai ieftin.
– Nu, că e dificil, tre să cumperi foițe, filtre, să stai să rulezi…
– Da’ chiar, spune Andrei imediat: câți bani îți datora Victor?

14. Alfazetul

Uneori le nimerește. Livia, Gabriel și Alina au terminat Litere iar Andrei a făcut Politehnica. Acum vorbesc despre asta și el nu suportă. Crede că face o glumă bună:
– Și, ați învățat tot alfabetul?
Pe fața Liviei apare o grimasă pentru că a mai auzit asta de zeci de ori, Gabriel și Alina au auzit-o și ei și li s-a tăiat tot cheful. Se uită la Livia și o drege:
– Da’ e ceva dincolo de Z?

15. Zgomotul și somnul

Alteori e chiar drăguț. Livia abia s-a trezit și s-a dus la bucătărie tip-til, tip-til, să-și pregătească micul dejun și cafeaua. Andrei a muncit toată noaptea, așa că încearcă să nu facă prea mult zgomot, dar tot mai lovește o tigaie de aragaz, mai scapă un pahar în chiuvetă, trântește borcanul cu zahăr. După fiecare boacănă scoate un imperceptibil D’oh!, interjecție pe care a copiat-o de la Homer Simpson cu tot cu gestică. La un moment dat se aude Andrei tropăind prin cameră, apare buimac, chior de somn în bucătărie:
– Frate…
Și o fixează pe Livia cu o privire pierdută. Ei îi e frică, e sigură că l-a deranjat cu zgomotele prea matinale, așa că nu spune nimic.
– … M-a trezit o ciocănitoare!
Exclamă asta ca și cum ar fi ceva nemaipomenit, din partea ei nu vine niciun răspuns și de altfel Andrei nici nu așteaptă vreunul. Se duce la fereastră, se apleacă afară și cercetează cu privirea copacul de lângă clădire. Se întoarce la Livia și imită cu mâinile felul în care presupusa ciocănitoare ar fi bătut în copac, apoi imită și sunetele:
– Știi cum făcea? Așa, ta-ta-ta-ta-ta-ta-ta-ta…
Succesiune rapidă de silabe care o conving în cele din urmă pe Livia, îi smulg un zâmbet și acum se apleacă și ea peste geam, se uită la copac convinsă că o să vadă acolo ciocănitoarea buclucașă.
– Nu e, spune Andrei, dar fără nicio urmă de regret, și se întoarce în pat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Livia se uită zâmbind la copac până când dă în foc cafeaua.

16. Virtutea e o răbdare

Mai sunt trei zile până când vine Livia la Galați.

17. Teoria coincidenței

Pune-o pe Livia într-o încăpere cu mai mulți oameni și o să vezi cum toată lumea se dă la ea. Până și fetele îi apreciază prezența, chiar dacă se simt ușor amenințate și geloase. N-are cum să nu-ți placă zâmbetul, tonul calm, felul ei deschis de a fi, gestica, mimica. Pare că ocupă toată camera așa cum o jucătoare bună de tenis ar ocupa terenul. Nu arată bine decât în măsura în care este elegantă prin tot ceea ce face, o frumusețe care, da, vine din interior dar iese cu totul la suprafață, astfel că nu puțini sunt cei care se lasă induși în eroare, au impresia că ceea ce le place la ea este aspectul fizic, nu acest du-te-vino dintre cum se comportă și cum se arată, prin care nu face altceva decât să-și construiască încontinuu înfățișarea, de parcă se machiază și-și dă cu fond de ten prin fiecare zâmbet, vorbă și gest.
De ce, atunci, dintre toți băieții cu care ar fi putut să fie – practic, oricine – l-a ales tocmai pe Andrei? A fost o alegere pe care a gândit-o, a simțit-o sau nici măcar n-a conștientizat-o ca pe o alegere? A fost o alegere sau pur și simplu n-o interesează lucrurile astea? În fond, are lucruri mai importante la care să se gândească, viața de cuplu ar putea fi doar o comoditate, sentimentul ăla de siguranță și continuitate, lucruri pe care într-adevăr Andrei i le dă din plin. Îi e prea frică să nu strice relația asta ca s-o înșele, și oricum nu cred că ar avea vreun motiv s-o facă. Ar putea în cele din urmă să fie deci vorba despre loialitate. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, cum poți să stai cu un idiot?
Se uită la un documentar despre 11 septembrie pentru că el e genul de om care crede absolut orice, care dă click întotdeauna când vede un titlu în care anumite cuvinte sunt scrise cu litere mari, „Află ADEVĂRUL pe care Guvernul American nu vrea să-l știe NIMENI”.
De iubit știu că nu îl iubește, așa că poate o fi doar o simplă coincidență. Stau împreună din același motiv pentru care anumite numere sunt extrase din urne la Loto, din același motiv pentru care unii câștigă iar alții pierd. Dacă nu există nicio decizie calculată, plănuită în viața lor? E totul alandala (traducerea pe care Andrei o folosește pentru „random”). În locul lui Andrei ar putea fi oricine, așa cum în locul oricui se află Andrei.

18. Fog of Love

În jocurile video de strategie nu poți să vezi harta decât acolo unde există unitățile tale. De când am întâlnit-o pe Livia numai asta simt, că văd prin ochii ei absolut tot ce face, am acces la o parte din lume despre care înainte nici nu credeam că există și nu știu cui să-i mulțumesc, cel mai firesc ar fi pur și simplu ei pentru că mi-a acordat această ocazie de a o cunoaște în trei ipostaze distincte necesare cunoașterii: am cunoscut-o zâmbind, și, Doamne, nu există nimic mai palpitant decât zâmbetul ei, te uiți la el așa cum te-ai uita la lemnele pe care le arunci în foc, cu frică să nu se stingă și simți nevoia să întreții zâmbetul ăla încontinuu, să te încălzești la flăcările lui lipsit de orice griji; am cunoscut-o îngrijorată, o chestie de moment față de care simțeam contrariul, o situație care se cerea remediată cât mai curând, am îmbrățișat-o fără să știe de ce și cum ar fi putut să o ajute asta, așa cum așezi o pătură peste foc dacă vrei să-l stingi, era incredibilă trecerea asta bruscă de la zâmbet la seriozitatea în spatele căreia se ascunde o mică tragedie, și ambele stări le trăia la fel de intens, spre marea mea mâhnire, dar e bine că e așa, nici n-aș vrea să existe ceva pe care să nu-l experimenteze astfel și cred că-i e și imposibil de fapt; am cunoscut-o supărată și supărarea ei nu cunoaște obiect, se întinde pe toată fruntea, îi arcuiește buzele și se retrage adânc în interior, incredibil reflex al sentimentelor și totuși acolo nu rămâne nimic reprimat.
Faptul că o văd în continuare trăind în altă parte, departe de mine, asta mă face să adorm și să mă trezesc în fiecare zi, o văd zâmbind, îngrijorată și supărându-se, iar succesiunea aceasta e cel mai frumos lucru de pe harta sentimentelor mele.

Nu, așa-i discursul meu

Într-adevăr, toate lucrurile bune încep de la adversativă, care poate fi fie pozitivă, fie negativă (acel îngrozitor „dar…” de care ne e tuturor frică, a cărui urmare ne paralizează simțurile și gândirea încă dinainte de a apărea, intuiția unei continuări care aduce o schimbare prea bruscă de ritm; vezi, în cele din urmă toate sunt dans), după cum este propoziția pe care o leagă de următoarea, negând-o. Și totuși, adversativa nu este niciodată negare, ci spațiu al negărilor, care devine astfel spațiu al regăsirilor, așa cum noi ne regăsim întotdeauna nu în sentințele definitorii (aș putea spune că te iubesc, de exemplu, la fel cum tu ai putea spune că nu îmi împărtășești sentimentele) ci în strâmtul canal prin care se revarsă toate dorințele și închipuirile noastre (te iubesc, dar asta nu e totul, de exemplu, la fel cum tu nu mă iubești, dar abia aici începe povestea și dansul nostru).
Nu e nimic mai urât decât refuzul chemării la dans, dans care nici el nu este o finalitate în sine, niciodată preocupat de mișcare sau ritm (fapt ce se poate observa cu ușurință atunci când vedem dansul în lipsa muzicii) ci care se așază adversativ peste noi, transformând ringul de dans în spațiu al regăsirilor, gesturile în cuvinte și, mai ales, dialogul zâmbetelor, purtat nu atât pe melodie cât pe suprafața alunecoasă a propriilor noastre frici și remușcări, descoperite și reunite. Se înțelege acum de ce nu există nimic mai intim decât dansul; odată ce stăpânești această traducere capeți acces la ființa din fața ta, ca și cum i-ai putea citi codul în care e programată. Dansul copilăriei nu are niciun cuvânt de spus în toată această afacere, el nemainecesitând nicio traducere.
Singurul refuz acceptabil survine în fața lipsei acestei subcomunicări a corpurilor, pe care o poți intui din lipsa comunicării verbale. Mi-o amintesc și acum pe Roxana vorbind cu un băiat în Club A, după Cafeneaua critică, și apoi, în momentul în care acesta voia să inițieze ceea ce nu înțelegea, cât de frumoase au fost gesturile prin care ea l-a refuzat, gesturi în sine purtătoare de dans. Îți dai seama din scurtul dialog pe care-l porți înaintea dansului dacă vrei sau nu să dansezi, dialogul ca preludiu și dansul ca adversativă, continuarea se petrece întotdeauna în afara dansului, păstrându-i ritmul și melodia aparte. Nu suntem afoni decât la sunet, lucru greu de înțeles și antisemantic, dar ca și în cazul oricărui alt simț, compensăm întotdeauna estomparea aceasta fonică printr-o intensificare a celorlalte simțuri, până la punctul în care totul devine omogen, fantastică sinestezie dezvăluită în adversative și dans.
În liceu aveam și eu propriile complexe, și pentru că îmi plăcea Eliade încercam, la fel ca el, să compensez lipsurile propriului dans prin cuvinte, ceea ce îmi ieșea rezonabil. Probabil că de atunci am rămas cu impresia că darul cuvintelor e să capteze atenția și, în cele din urmă, să impresioneze pe celălalt, care pe atunci (și probabil că și acum, poate într-o măsură mai mică) era întotdeauna o cealaltă. Aș vrea ca în continuare să dansăm pe un alt subiect.

(fragment din romanul în lucru Adehașdela)

 

 

VATRA, nr. 6-7/2014

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.