Domenico LOSURDO – Ce este liberalismul?

pro-slavery

O serie de întrebări stânjenitoare

Răspunsurile obișnuite la întrebarea pe care am formulat-o nu lasă dubii: liberalismul este tradiția de gândire care pune în centrul preocupărilor sale libertatea individului, care este în schimb ignorată sau maltratată de filosofiile organice de diverse orientări. Ei bine, dacă așa stau lucrurile, cum să-l clasificăm pe John C. Calhoun? Acest eminent om de stat, vicepreședinte al Statelor Unite la jumătatea secolului al XIX-lea, dedică un imn pasionat libertății individului, pe care el, revendicându-se și de la Locke, o apără energic de orice samavolnicie și de orice interferență necuvenită a puterii statale. Și nu e totul. Laolaltă cu „guvernul absolut” și cu „concentrarea puterii”, el nu încetează să critice și să condamne fanatismul și spiritul de „cruciadă”, cărora le opune „compromisul” ca principiu de inspirație al „guvernelor constituționale” autentice. Cu tot atâta elocvență Calhoun apără drepturile minorităților: nu-i vorba doar de a garanta, prin intermediul sufragiului, alternanța diverselor partide la guvernare: o putere excesiv de extinsă e oricum inacceptabilă, chiar dacă e limitată în timp și temperată de promisiunea sau de perspectiva de inversare periodică a rolurilor în raportul dintre guvernanți și guvernați. Fără îndoială, s-ar părea că avem aici toate caracteristicile gândirii liberale cele mai mature și mai seducătoare; atâta doar că, pe de altă parte, disprețuind jumătățile de măsură și timiditatea sau lașitatea acelora care se mulțumesc să o accepte ca pe un „rău” necesar, Calhoun proclamă în schimb că sclavia este „un bine pozitiv” la care civilizația nu poate renunța sub nici o formă. Într-adevăr, el denunță în mod repetat intoleranța și spiritul de cruciadă, dar nu pentru a pune în discuție aservirea negrilor sau vânătoarea inumană a sclavilor fugitivi, ci întotdeauna doar pentru a înfiera aboliționiștii, acești „orbi fanatici”, care consideră a fi „sarcina lor cea mai sacră aceea de a recurge la orice efort pentru a distruge” sclavia, formă de proprietate legitimă și garantată de Constituție. Printre minoritățile apărate cu atâta vigoare și atâta înțelepciune juridică nu se numără desigur și negrii. Dimpotrivă, în acest caz, toleranța și spiritul compromisului par să se răstoarne în contrariul lor: dacă fanatismul ar reuși cu adevărat să ducă la bun sfârșit proiectul nebunesc de abolire a sclaviei, asta ar însemna „extirparea unei rase sau a celeilalte”. Și, date fiind raporturile de forță concrete existente în Statele Unite, nu era greu de ghicit care din cele două rase urma să piară: negrii puteau să supraviețuiască doar cu condiția să fie sclavi.

Și atunci: Calhoun e liberal sau nu? Lord Acton, figură de prim plan a liberalismului celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, consilier și prieten al lui William E. Gladstone, unul din marii protagoniști ai Angliei secolului al XIX-lea, nu are nici o îndoială în această privință. Ei bine, în ochii lui Acton, Calhoun este un campion al cauzei luptei împotriva absolutismului de orice fel, inclusiv a „absolutismului democratic”: argumentele utilizate de el sunt „adevărata perfecțiune a adevărului politic”; pe scurt, avem de-a face cu unul din marii autori și marile spirite ale tradiției și panteonului liberale.

Chiar dacă într-un limbaj mai puțin emfatic, tot în mod afirmativ răspund la întrebarea pe care am formulat-o toți cei care în zilele noastre îl celebrează pe Calhoun ca pe „un individualist hotărât”, ca un campion al „apărării drepturilor minorității de abuzurile unei majorități predispuse la încălcarea legii”, sau ca un teoretician al simțului măsurii și al auto-limitării care ar trebui să caracterizeze majoritatea. Lipsită de orice îndoială se dovedește a fi o editură americană, angajată în republicarea în cheie neoliberală a „Clasicilor Libertății”, printre care e desigur prezent și eminentul om de stat și ideolog al Sudului sclavagist.

Întrebarea pe care am formulat-o nu apare doar din reconstrucția istoriei Statelor Unite. Cercetători destul de prestigioși ai revoluției franceze, de orientare clar liberală, nu ezită să definească drept „liberale” acele personalități și acele cercuri care ar avea meritul de a se fi opus la deriva iacobină dar care, pe de altă parte, s-au angajat cu fermitate în apărarea sclaviei coloniale. E vorba de Pierre-Victor Malouet și de membrii Clubului Massiac: cu toții sunt „proprietare de plantații și de sclavi”. Se poate, prin urmare, să fii liberal și sclavagist în același timp? Nu de această opinie este John S. Mill, dacă e să judecăm după polemica pe care a purtat-o împotriva liberalilor englezi „autoproclamați” (printre care poate că se numără Acton și Gladstone) care, în cursul războiului de Secesiune, s-au aliniat în masă și „în mod înverșunat în favoarea statelor din sud” sau cel puțin au avut o atitudine rece sau ostilă față de Uniunea lui Lincoln.

Ne aflăm în fața unei dileme. Dacă la întrebarea formulată mai sus (Calhoun e liberal sau nu?) răspundem în mod afirmativ, nu mai putem menține în picioare configurația tradițională (și edificatoare) a liberalismului ca gândire și voință de libertate. Dacă, în schimb, răspundem în mod negativ, ne trezim în fața unei noi dificultăți și unei noi întrebări, nu mai puțin stânjenitoare decât prima: de ce ar trebui să continuăm a-i atribui demnitatea de părinte al liberalismului lui John Locke? Da, Calhoun vorbește despre sclavia negrilor ca despre un „bine pozitiv”, dar, fără să recurgă la un limbaj atât de frapant, și filosoful englez – de la care, de altfel, autorul american se revendică în mod explicit – consideră sclavia din colonii ceva evident și pașnic și contribuie în mod personal la formalizarea juridică a acestei instituții în Carolina. El a participat la redactarea normei constituționale în baza căreia „orice om liber din Carolina trebuie să aibă putere absolută și autoritate asupra sclavilor săi negrii, oricare ar fi opinia și religia lor”. Locke este „ultimul mare filosof care încearcă să justifice sclavia absolută și perpetuă”. Aceasta nu-l împiedică însă să înfiereze în termeni înflăcărați „sclavia” politică pe care monarhia absolută ar vrea s-o impună (Două tratate despre guvernare, de-aici înainte TT, I, 1); în mod similar, la Calhoun teoretizarea sclaviei negre ca „bine pozitiv” merge mână-n mână cu punerea în gardă împotriva unei concentrări de putere care riscă să-i transforme pe „guvernați” în „sclavi ai guvernanților”. Desigur, omul de stat american e proprietar de sclavi, dar și filosoful englez are investiții serioase în comerțul cu negri. Ba mai mult, poziția celui din urmă rezultă a fi încă și mai compromițătoare: de bine de rău, în Sudul sclavagist, al cărui interpret e cel dintâi, nu mai era loc pentru deportarea negrilor din Africa în cursul unei călătorii oribile, care-i condamna pe mulți dintre ei la moarte înainte chiar de a debarca în America.

Sau vrem să punem accent pe distanța temporală pentru a distinge poziția celor doi autori puși aici față în față, și să-l excludem din tradiția liberală doar pe Calhoun, care continuă să justifice sau să celebreze instituția sclaviei încă în plin secol XIX? La o asemenea discriminare în modul de tratare ar fi reacționat cu indignare omul de stat din Sud, care, în legătură cu filosoful liberal englez, ar fi reluat probabil, cu un limbaj abia schimbat, teza pe care el a formulat-o în legătură cu George Washington: „Era unul de-ai noștri, proprietar de sclavi și de plantații”.

Contemporan cu Calhoun este Francis Lieber, unul din intelectualii cei mai eminenți ai timpului său. Salutat adesea ca un fel de Montesquieu redivivus, aflat în raporturi epistolare și de apreciere cu Tocqueville, el este fără îndoială un critic, chiar dacă destul de precaut, al instituției sclaviei: își dorește ca ea să dispară prin transformarea ei graduală într-un fel de servitute sau semi-servitute, și prin inițiativa autonomă a statelor sclavagiste, al căror drept la autoguvernare oricum nu poate fi pus în discuție. Din acest motiv Lieber este admirat și în Sud, cu atât mai mult cu cât el însuși, chiar dacă într-o măsură destul de modestă, posedă și uneori închiriază sclavi și sclave. Atunci când una din acestea moare, din cauza unei sarcini misterioase și a unui succesiv avort, el notează în jurnal dureroasa pierdere pecuniară astfel suferită: „O mie de dolari în cap – munca dură a unui an întreg”. Se impun noi și dificile economii pentru a înlocui sclava decedată: da, pentru că Lieber, spre deosebire de Calhoun, nu e proprietar de plantație și nu trăiește din rentă; e un profesor universitar care recurge la sclavi în principal ca la niște servitori domestici. Acest aspect ne autorizează oare să-l înscriem pe primul, mai degrabă decât pe al doilea, în sfera tradiției liberale? În orice caz, distanța temporală nu joacă aici vreun rol.

Să luăm acum un contemporan al lui Locke. Andrew Fletcher este un „campion al libertății” și, în același timp, un „campion al sclaviei”. Pe plan politic el se declară a fi „un republican din principiu”, iar la nivel cultural e „un profet scoțian al iluminismului”; fuge și el în Olanda pe valul conspirației anti-iacobine și anti-absolutiste, exact ca Locke, cu care se află de altfel în raporturi epistolare. Faima lui Fletcher traversează până și Atlanticul: Jefferson îl definește drept „patriot”, căruia îi revine meritul de a fi exprimat „principiile politice” proprii „frazelor celor mai pure ale Constituției Britanice”, acelea care au încolțit și prosperat ulterior în America liberă. Opinii destul de asemănătoare cu cele ale lui Fletcher e un contemporan și compatriot de-al său, James Burgh, care se bucură și el de aprecierea mediilor republicane à la Jefferson și e citat pozitiv de Thomas Paine, în lucrarea cea mai celebră a revoluției americane (Common Sense).

Și totuși, spre deosebire de ceilalți autori, caracterizați și ei prin intersecția unică dintre dragostea de libertate și legitimarea sau revendicarea sclaviei, Fletcher și Burgh sunt astăzi aproape uitați și nimeni nu pare să vrea să-i numere printre exponenții tradiției liberale. Faptul e că, atunci când subliniază necesitatea sclaviei, ei se gândesc în primul rând nu la negrii din colonii, ci la „vagabonzi”, la cerșetori, la plebea puturoasă și incorigibilă din metropolă. Trebuie să-i considerăm iliberali din acest motiv? Dacă așa ar sta lucrurile, ceea ce ar distinge liberalii de cei care nu sunt așa ceva ar fi nu condamnarea instituției sclaviei, ci doar discriminarea negativă în dauna popoarelor de origine colonială.

Anglia liberală ne pune în fața unui caz încă și mai diferit. Francis Hutcheson, un filosof moral de o anumită însemnătate (e profesorul „de neuitat” al lui Adam Smith), pe de o parte exprimă critici și rezerve față de sclavia la care sunt supuși în mod nediferențiat negrii; pe de altă parte, subliniază că, mai ales atunci când avem de-a face cu „nivelele cele mai umile” ale societății, sclavia poate fi o „pedeapsă utilă”: ea trebuie să fie „pedeapsa normală pentru acei vagabonzi pierde-vară care, chiar și după ce au fost avertizați pe bună dreptate și supuși la o servitute temporară, nu reușesc să se mențină pe ei înșiși și pe familiile lor printr-o muncă utilă”. Ne aflăm aici în prezența unui autor care, deși demonstrează rezerve față de sclavia ereditară și rasială, revendică totuși un fel de sclavie penală pentru cei care, indiferent de culoarea pielii, ar urma să se dovedească vinovați de vagabondaj: e liberal Hutcheson?

Plasat din punct de vedere temporal între Locke și Calhoun, și privind tocmai către realitatea pe care cei doi au acceptat-o ca evidentă și pașnică, ba chiar au celebrat-o ca un „bun pozitiv”, Adam Smith face un raționament și exprimă o preferință care merită să fie reproduse pe larg. Sclavia poate să fie suprimată mai ușor sub un „guvern despotic” decât sub un „guvern liber”, cu organismele sale reprezentative dar care sunt, însă, rezervate exclusiv proprietarilor albi. În asemenea situație, condiția sclavilor negri e disperată: „Fiecare lege e făcută de stăpânii lor, care nu vor lăsa vreodată să treacă o măsură dăunătoare lor”. Prin urmare: „Libertatea omului liber este cauza marii oprimări a sclavilor […] Și dat fiind că reprezintă partea cea mai numeroasă din omenire, nici o persoană umană nu va dori libertatea într-o țară în care există această instituție”. Poate fi considerat liberal un autor care, cel puțin într-un caz concret, își exprimă preferința pentru o „guvernare despotică”? Sau, într-o formulare diversă: e mai liberal Smith sau Locke și Calhoun, care, împreună cu sclavia, apără organismele reprezentative pe care primul le condamnă în calitate de stâlpi de susținere, în contextul unei societăți sclavagiste, a unei instituții infame și contrare oricărui sentiment de umanitate?

De fapt, așa cum marele economist prevăzuse, sclavia a fost abolită în Statele Unite nu mulțumită autoguvernării locale, ci în virtutea pumnului de fier al armatei Uniunii și a dictaturii militare impusă de către ea pentru o anumită perioadă de timp. În atare ocazie, Lincoln e acuzat de adversarii săi de despotism și iacobinism: el recurge la „guverne militare” și „tribunale militare” și interpretează „cuvântul «lege»” ca „voință a președintelui”, iar habeas corpus ca „puterea președintelui de a închide pe oricine pe perioada care-i convine”. Pe lângă exponenții Confederației secesioniste, cei care formulează acest act de acuzație sunt aceia care aspiră la o pace de compromis, inclusiv cu scopul de a reveni la normalitatea constituțională. Și din nou trebuie să ne punem întrebarea: e mai liberal Lincoln sau dușmanii săi din Sud, sau adversarii săi din Nord care se pronunță în favoarea compromisului?

L-am văzut pe Mill luând poziție în favoarea Uniunii și condamnând liberalii „autoproclamați” care au acuzat vigoarea cu care ea a purtat războiul împotriva Sudului și cu care i-a neutralizat pe cei care, chiar în Nord, erau înclinați să tolereze secesiunea sclavagistă. Cu toate astea, vom vedea că, aplecându-se asupra coloniilor, liberalul englez justifică „despotismul” Occidentului asupra „raselor” încă „minore”, care sunt obligate să păstreze o „obediență absolută” pentru a putea fi lansate pe calea progresului. E o formulare care nu i-ar fi displăcut lui Calhoun, care legitimează sclavia făcând și el trimitere la înapoierea și la condiția de minorat a populațiilor de origine africană: doar în America, și doar grație îngrijirii paterne a stăpânilor albi, „rasa neagră” reușește să progreseze și să treacă de la precedenta „condiție infimă, degradată și sălbatică” la noua „condiție relativ civilizată”. Pentru Mill, „orice mijloc” e permis pentru cine își asumă sarcina de a educa „triburile sălbatice”; „sclavia” e adesea o cale obligatorie pentru a le putea conduce la muncă și a le face astfel utile pentru civilizație și progres. Dar asta e și opinia lui Calhoun, după care sclavia este un mijloc inevitabil dacă vrem să urmărim obiectivul civilizării negrilor. Desigur, spre deosebire de sclavia eternă la care, conform teoreticianului și politicianului american, trebuie să fie supuși negri, dictatura pedagogică despre care vorbește Mill este destinată să dispară într-un viitor destul de îndepărtat și problematic; cealaltă față a medaliei e însă faptul că la această condiție de nelibertate este acum explicit supus nu un grup etnic particular (micul fragment de Africa mutat în inima Statelor Unite), ci ansamblul popoarelor angajate treptat de expansiunea colonială a Occidentului și constrânsă să sufere „despotismul” politic și forme de muncă servilă sau semi-servilă. A cere „obediența absolută”, pe o perioadă nedeterminată de timp, din partea majorității umanității e oare compatibil cu profesiunea de credință liberală sau e sinonim cu liberalismul „autoproclamat”?

(fragment din volumul Contraistoria liberalismului, în curs de apariție la editura Tact)
Traducere din limba italiană de Alex Cistelecan

[Vatra, nr. 11-12/2014]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s