Seria interminabilă de hagiografii ale liberalismului ce au invadat piaţa editorială autohtonă postdecembristă a fost întreruptă pentru o clipă de publicarea unei lucrări iconoclaste şi demistificatoare, Contraistoria liberalismului. E o apariţie binevenită, ce poate ajuta la risipirea unor prejudecăţi adînc înrădăcinate. Cum ar fi, de pildă, asocierea dintre liberalism ca mişcare socială, politică şi intelectuală reală, înscrisă în contextul său istoric concret, şi apologia libertăţii ca atare. O confuzie semantică pune orice agent raţional în faţa unei dileme: la urma urmei, cum să te opui ideologiei liberale fără să treci drept un adversar al libertăţii?
Citindu-l pe S. Žižek, aflăm că în capitalism exploatarea e naturalizată, înscrisă în funcţionarea economiei. Deoarece dominaţia nu este rezultatul presiunilor şi violenţei extra-economice, avem libertăţi personale şi egalitate. Astfel, dominaţia socială directă a devenit inutilă, întrucît ea e înscrisă chiar în structura procesului de producţie. Dar lucrurile n-au stat aşa dintotdeauna. Perioada de aur a liberalismului se suprapune cu secolele de maximă violenţă extra-economică: exproprierea nativilor în colonii şi a ţăranilor prin enclosures, în metropolă. Violenţă extraeconomică pe care liberalismul este chemat s-o legitimeze. Dar să urmărim concluziile istoricului italian. Citește în continuare →
Răspunsurile obișnuite la întrebarea pe care am formulat-o nu lasă dubii: liberalismul este tradiția de gândire care pune în centrul preocupărilor sale libertatea individului, care este în schimb ignorată sau maltratată de filosofiile organice de diverse orientări. Ei bine, dacă așa stau lucrurile, cum să-l clasificăm pe John C. Calhoun? Acest eminent om de stat, vicepreședinte al Statelor Unite la jumătatea secolului al XIX-lea, dedică un imn pasionat libertății individului, pe care el, revendicându-se și de la Locke, o apără energic de orice samavolnicie și de orice interferență necuvenită a puterii statale. Și nu e totul. Laolaltă cu „guvernul absolut” și cu „concentrarea puterii”, el nu încetează să critice și să condamne fanatismul și spiritul de „cruciadă”, cărora le opune „compromisul” ca principiu de inspirație al „guvernelor constituționale” autentice. Cu tot atâta elocvență Calhoun apără drepturile minorităților: nu-i vorba doar de a garanta, prin intermediul sufragiului, alternanța diverselor partide la guvernare: o putere excesiv de extinsă e oricum inacceptabilă, chiar dacă e limitată în timp și temperată de promisiunea sau de perspectiva de inversare periodică a rolurilor în raportul dintre guvernanți și guvernați. Fără îndoială, s-ar părea că avem aici toate caracteristicile gândirii liberale cele mai mature și mai seducătoare; atâta doar că, pe de altă parte, disprețuind jumătățile de măsură și timiditatea sau lașitatea acelora care se mulțumesc să o accepte ca pe un „rău” necesar, Calhoun proclamă în schimb că sclavia este „un bine pozitiv” la care civilizația nu poate renunța sub nici o formă. Într-adevăr, el denunță în mod repetat intoleranța și spiritul de cruciadă, dar nu pentru a pune în discuție aservirea negrilor sau vânătoarea inumană a sclavilor fugitivi, ci întotdeauna doar pentru a înfiera aboliționiștii, acești „orbi fanatici”, care consideră a fi „sarcina lor cea mai sacră aceea de a recurge la orice efort pentru a distruge” sclavia, formă de proprietate legitimă și garantată de Constituție. Printre minoritățile apărate cu atâta vigoare și atâta înțelepciune juridică nu se numără desigur și negrii. Dimpotrivă, în acest caz, toleranța și spiritul compromisului par să se răstoarne în contrariul lor: dacă fanatismul ar reuși cu adevărat să ducă la bun sfârșit proiectul nebunesc de abolire a sclaviei, asta ar însemna „extirparea unei rase sau a celeilalte”. Și, date fiind raporturile de forță concrete existente în Statele Unite, nu era greu de ghicit care din cele două rase urma să piară: negrii puteau să supraviețuiască doar cu condiția să fie sclavi.
revistavatra.org 