„Extinderea domeniului luptei”

Paul CERNAT

cernat

În timp ce beletristica românească se afundă, pe an ce trece, într-o criză profundă, încă neanalizată suficient; în timp ce stocul literar se subţiază, dramatic, pe zi ce trece, fără a fi regenerat de „cei care vin”, iar capitalul simbolic al instituţiei literare se diminuează de pînă la irelevanţă, critica literară tînără sau încă tînără pare a se afla, paradoxal, în reviriment. Mă refer, evident, la activitatea criticilor din generaţia mea, adică a celor cu vîrste cuprinse între, să zicem, 30 şi 45 de ani. Şi, atenţie: nu am în vedere critica de întîmpinare, despre care m-am mai pronunţat. Nu ştiu ce va fi ce va fi cu cei ce se află abia în blocstarturi (menţionez, totuşi, cîteva nume „sub 30 de ani”, fără volume publicate, dar despre care anticipez că vom mai auzi de bine: Alex. Ciorogar, Andreea Coroian, Alexandru Dumitriu, Ştefan Baghiu). Un lucru e cert, în ce mă priveşte: citesc volumele celor mai buni dintre confraţii mei congeneri cu mai multă plăcere şi cu mai mult interes decît cea mai mare parte a poeziei şi prozei „care se scriu azi”. Şi nu cred că e vorba de un semn de bătrîneţe… În opinia mea (care e deja o convingere) ceea ce a dat, pînă acum, mai bun aşa-numita generaţie 2000, nu e nici poezia, nici proza, ci critica (am inclus aici şi eseul, şi teoria, şi…restul).

Din păcate, criticii de întîmpinare din rîndul cărora, deocamdată, m-am retras – ceea ce nu înseamnă că nu urmăresc, în continuare, actualitatea literară! – nu mai au o literatură „actuală” importantă şi valoroasă, pe care să merite s-o susţină ca pe o cauză majoră. Ei au, încă, la dispoziţie destule cărţi, mai ales nonficţionale, pe care să le comenteze cu inteligenţă şi talent. Celorlalţi le rămîne istoria literaturii, cu „dosarele” ei cu tot. Există, de asemenea, un imens cîmp problematic la dispoziţie, de investigat şi analizat. Critica literară de actualitate va deveni, probabil, tot mai puţin literară. Sau va fi literară mai mult prin stil decît prin domeniul ei, încă „estetic”, de definiţie. Va fi în schimb tot mai atrasă de contextele sociale, istorice, politice, instituţionale, ideologice/ideatice şi cognitive. De fapt, e deja. Iar studiile literare au devenit, tot mai mult, culturale. Asistăm, e limpede, şi la o reideologizare a cîmpului nostru literar – ceea ce a  rămas din el – pe coordonate doar pînă la un punct asemănătoare cu cele din anii ’90. Spun pînă la un punct, pentru că ideologicul, politicul ş.c.l. nu mai sunt doar atitudini publicistice, „polemic-revizioniste” sau „restauraţioniste”, ci obiecte de studiu şi de investigaţie. În „epoca naţională”, cînd literatura legitima identitar naţiunile în afirmare, argumentul estetic era, ca şi mitologia istorică, o armă legitimatoare de prim ordin. Lucrurile s-au schimbat dramatic în lumea neoliberalismului supranaţional, cînd instituţia literară trebuie să imagineze noi strategii de afirmare şi supravieţuire, să-şi investească altfel atuurile, să-şi negocieze altfel locul şi rolul. Literatura dintotdeauna e, totuşi, „despre” valori, „despre” identităţi, „despre” oameni, iar codificarea estetică – menită să dea formă ingredientelor heteronome.

Nu cred că putem vorbi de o „dominantă metodologică” a noii critici; cu adevărat dominant mi se pare a fi eclectismul fusion. Noua critică nu e nici maioresciană, nici gheristă, nici lovinesciană, nici călinesciană, nici mihaildragomiresciană (adăugaţi dumneavoastră ce alte nume mai vechi sau mai noi doriţi). E din toate cîte ceva, şi ceva pe deasupra – asta dacă dorim, neapărat, să ne limităm la tradiţia internă: mutatis mutandis, acelaşi lucru îl putem spune în privinţa modelelor internaţionale, atîtea cîte sînt. Nu ştiu, apoi, în ce măsură mai putem vorbi, ca acum zece sau douăzeci de ani, despre o „bătălie” în interiorul canonului estetic (sau „est-etic”), din moment ce nu e deloc sigur că acest canon mai contează cu adevărat. De bătălii purtate în marginea sau afara lui, da.

Pentru că, totuşi, nu ne putem dispensa de exemplele concrete, ţin să adaug că majoritatea producţiilor editoriale de prim-plan ale criticii româneşti zise tinere se înscriu, mai mult sau mai puţin, în linia schiţată mai sus. Nu re-ierarhizarea estetică e obiectivul ei major, ci, vorba lui Houellebecq, „extinderea domeniului luptei”. Meta-critice, meta-teoretice şi meta-ideologice sunt şi cele două cărţi ale lui Andrei Terian (G. Călinescu. A cincea esenţă… şi Critica de export). La fel, Critica în tranşee… de Alex. Goldiş. Volumul lui Mihai Iovănel despre Mihail Sebastian e asumat, încă din subtitlu, drept „monografie ideologică”. Mihaela Ursa mixează, fericit, teoria literară cu studiile culturale, iar Andreea Răsuceanu s-a dedicat, efectiv celor din urmă. Adrian Lăcătuş subordonează literarul istoriei ideilor, în linia lui Caius Dobrescu, în Modernitatea conservatoare…, iar Dan Gulea, în cartea sa despre avangardă, dă prioritate politicului aferent. Bogdan Creţu, mai fidel filonului estetic, se îndreaptă şi el spre zonele crepusculare ale utopiilor negative sau ale subteranelor cantemiriene. Perpessicianul Doris Mironescu se arată atras îndeosebi de biograficul din scrisul lui Blecher, iar Antonio Patraş – de psihologia lui Ibrăileanu şi Lovinescu. Adrian Jicu încearcă să-l resusciteze pe H. Sanielevici, iar George Neagoe acordă o pondere cu totul secundară „literarului” în examenul drastic pe care-l aplică dosarului Doinaş. Claudiu Turcuş subsumează „estetica” lui Norman Manea „est-eticii” sale. Mai am, desigur, şi alte exemple, am şi cîteva contraexemple (cartea Luminiţei Corneanu despre Leonid Dimov, de pildă, cea a lui Radu Vancu despre M. Ivănescu, a Oanei Soare despre Petru Dumitriu, a lui Daniel Cristea-Enache despre I. D. Sârbu sau a Crinei Bud despre A. E. Baconsky). Unii critici literari au intrat deci, cu arme şi bagaje, în zona ideologiei propriu-zise – exemple proeminente sunt C. Rogozanu (la stînga), Alex. Matei (la centru) şi Ioan Stanomir (la dreapta). Privită în accepţiunea cea mai cuprinzătoare, critica literară a noului val autohton se dovedeşte a fi mai creativă, mai imaginativă, mai pasionantă şi mai edificatoare decît beletristica mainstream, care nu incită şi nu creează emulaţie. Să fi fost beletristica noastră vampirizată de critică, iar literarul – de extraliterar? Iată o temă de reflecţie – încă una.

Totuşi, este trist în lume cînd critica nouă – aflată, culmea, în reviriment! – ajunge să trăiască tot mai mult din memoria unei literaturi care, pînă nu demult, a contat.

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2014]

Un comentariu

  1. Interesant pdv ! Noi, dormeam în tranşeie şi nici nu ştiam că ploaia de gloanţe venea de la critică tânără, al cărei suport real, beletristica, se află în aşa suferinţă, mai să-şi dea duhul ! Dă-i şi luptă, neicuşorule, că mare viitor te paşte. Numai beletristica să se dea dusă, ca să-ţi faci, nestânjenit, numărul eschibiţional …

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s