Etichetă / Paul Cernat

de VATRA

Starea literaturii pentru copii (III)

Paul CERNAT

În loc de a clama „minoratul” literaturii pentru copii, ar trebui să ne îngrijoreze minoratul metadiscursurilor dedicate ei

1. Fără să am la dispoziție suficiente date statistice – studii de piață, planuri editoriale, cifre de vânzări ș.a.m.d. – constat că, în ultimii zece ani, editurile românești au început să se deschidă, tot mai mult, și către literatura autohtonă pentru copii (sau „pentru copii și tineret”, cum i se spunea pe vremuri). Și nu mă refer doar la reeditările de vechi best sellers, ci și la apariții mai recente, din anii 2000-2020 (ilustrate de, între alții, Stelian Țurlea, Petre Crăciun, Adina Popescu, Lavinia Braniște, Ioana Nicolaie, T.O. Bobe sau, de ce nu, Mircea Cărtărescu în Enciclopedia zmeilor). Sigur, traducerile continuă să domine autoritar, după ce în deceniile comuniste datele politicilor editoriale autohtone duseseră la o înflorire fără precedent a genului în literatura română; nu-i mai puțin adevărat însă că revirimentul interesului autorilor români pentru acest tip de literatură, coroborat cu acela el editurilor pentru publicarea lor, se află într-o creștere vizibilă, chiar dacă – pentru moment – mult sub cel al producțiile S.F. sau polițiste. Au apărut și tot mai multe colecții de profil, între care unele s-au impus (Arthur de la Art, Corint Junior de la Corint, Litera Junior de la Litera, Literatura pentru copii – centrate mai ales pe basme – de la Polirom, colecții similare la Humanitas, Paralela 45 ș.a.). Există și numeroase vlog-uri de succes, unde copiii se află pe post de comentatori. Însă, contrar a ceea ce s-ar putea crede, literatura în speță este unul dintre cele mai dificile genuri, unde nu prea poți să falsezi fără să se simtă. Pentru a-i face pe micii cititori („naivi” prin excelență, dar greu de păcălit) să creadă în poveștile pe care le spui trebuie ca tu însuți, scriitorul/scriitoarea, să crezi în ele. Fițele pentru galeria academică sau pentru publicul de nișă nu-și au rostul. Din acest motiv (și din multe altele) înclin să cred că pentru scriitorii români de azi e destul de greu să abordeze competitiv acest tip de literatură; chiar mă tem că, pentru mulți dintre cei care o desconsideră și (în consecință) o evită, strugurii sunt prea acri…

Citește în continuare →
de VATRA

Distant Reading – o nouă paradigmă de cercetare literară? (partea I)

Argument

Studiile cantitative sau practicile situate sub umbrela sintagmei de distant reading – conform unei formule celebre lansate de teoreticianul italian/american Franco Moretti – au câștigat tot mai multă relevanță în mediul academic al ultimelor decenii. Ca aproape toate platformele teoretice noi, fenomenul s-a extins și asupra spațiului românesc, unde și-a creat deopotrivă adepți și adversari. De aceea, revista „Vatra” consideră necesară adâncirea reflecției asupra problematicilor specifice studiilor cantitative. Invitații noștri au fost invitați fie să contribuie cu studii care reflectă practicile distant reading, fie să răspundă – într-o notă mai teoretică – la următoarele întrebări: Care este utilitatea studiilor cantitative? Amenință această paradigmă să înlocuiască vechea hermeneutică fundamentată pe close reading? Avansează studiile cantitative o teorie originală asupra literarului sau doar un set de metodologii noi? Există zone ale literaturii (române) care se pretează mai bine acestui nou tip de lectură? Se configurează o „școală” de studii cantitative în critica românească – și dacă da, cât de importante sunt contribuțiile ei de până acum și în ce ar consta promisiunile pentru viitor? Dosarul tematic de mai jos cuprinde, astfel, trei secțiuni: prima reunește reflecții legate de oportunitățile și de deficiențele acestei noi platforme (Teorie și context), a doua încearcă să familiarizeze cititorul specializat cu investigațiile concrete facilitate de studiul cantitativ (Distant reading la lucru), în timp ce a treia (Recenzii) cartografiază câteva dintre cele mai noi apariții – din circuitul internaţional, dar nu numai – cu privire la subiect.

Alex Goldiș și Emanuel Modoc

Citește în continuare →
de VATRA

Actualitatea avangardei (1/5)

 

Argument

Avangarda artistică constituie, ca fenomen reactualizat în toate paradigmele artistice majore ale secolului al XX-lea și al contemporaneității imediate, un domeniu de interes major în studiile academice. În prezent, aproape orice abordare critică exhaustivă, fie că este vorba de istoriografie, studii culturale, sociologie sau studii de tip World Literature, survolează, măcar parțial, manifestările avangardei istorice. Mai mult, mișcările de la începutul secolului XX par să câștige tot mai multă relevanță prin caracterul lor spontan internaționalist, care anticipează dezbaterile cu privire la cadrul post-național de înțelegere a dinamicii culturilor. În acest context, revista „Vatra” invită la o reflecție generală cu privire la actualitatea avangardei, la deschiderile pe care le oferă, precum și la permeabilitatea acestui subiect față de metodologii și abordări dintre cele mai diverse. O panoramă a contribuțiilor recente este menită să demonstreze, credem, că problematica avangardei reprezintă – în România, dar nu numai – un spațiu privilegiat de conceptualizare în câmpul studiilor culturale. Citește în continuare →

de VATRA

Postuman/ismul (9/10)

postumanism 9

 

Ştefan Borbély

 

Postumanismul – repere analitice (note despre post-antropocentrism)

 

Punctul de ajungere al eseului nostru, dedicat câtorva de aspecte de etiologie care vizează postumanismul, este reprezentarea divinităţii ca substanţă ubicuă (masă gelatinoasă?), pe care o găsim într-o povestire din 1967 a lui Philip K. Dick, intitulată Credinţa părinţilor noştri (Faith of Our Fathers), publicat la noi în volumul Furnica electrică (Nemira, 2006, 2012). Punctul lui de plecare îl reprezintă, însă, faimoasele consideraţii despre ţesuturile şi reţelele de putere heterotopice, din Prefaţa la Cuvintele şi lucrurile lui Michel Foucault. Aici se află mult-citata aserţiune a filosofului francez, potrivit căreia antropocentrismul reprezintă o „paranteză” epistemică în cultura occidentală, constituind, totodată, sursa rupturii axiologice dintre om şi restul naturii. „Himerele noilor umanisme”, alimentate de tezele socratismului platonic şi de cele ale „raţiunii universale” din secolul al XVIII-lea – scrie Foucault – ne-au făcut să uităm că omul este oarecum un „nou venit” pe scena istoriei, neconstituind, „fără îndoială, nimic mai mult decât o anumită ruptură în ordinea lucrurilor”1. Dincolo de această „ruptură”, şi de preeminenţa axiologică a ordinii (armoniei) pe care omul a impus-o în trăirea realului se află – scrie tot Foucault – „dezordinea care face să scânteieze fragmentele unui mare număr de ordini posibile în dimensiunea, fără lege sau geometrie, a eteroclitului”2. Citește în continuare →

de VATRA

„Extinderea domeniului luptei”

Paul CERNAT

cernat

În timp ce beletristica românească se afundă, pe an ce trece, într-o criză profundă, încă neanalizată suficient; în timp ce stocul literar se subţiază, dramatic, pe zi ce trece, fără a fi regenerat de „cei care vin”, iar capitalul simbolic al instituţiei literare se diminuează de pînă la irelevanţă, critica literară tînără sau încă tînără pare a se afla, paradoxal, în reviriment. Mă refer, evident, la activitatea criticilor din generaţia mea, adică a celor cu vîrste cuprinse între, să zicem, 30 şi 45 de ani. Şi, atenţie: nu am în vedere critica de întîmpinare, despre care m-am mai pronunţat. Nu ştiu ce va fi ce va fi cu cei ce se află abia în blocstarturi (menţionez, totuşi, cîteva nume „sub 30 de ani”, fără volume publicate, dar despre care anticipez că vom mai auzi de bine: Alex. Ciorogar, Andreea Coroian, Alexandru Dumitriu, Ştefan Baghiu). Un lucru e cert, în ce mă priveşte: citesc volumele celor mai buni dintre confraţii mei congeneri cu mai multă plăcere şi cu mai mult interes decît cea mai mare parte a poeziei şi prozei „care se scriu azi”. Şi nu cred că e vorba de un semn de bătrîneţe… În opinia mea (care e deja o convingere) ceea ce a dat, pînă acum, mai bun aşa-numita generaţie 2000, nu e nici poezia, nici proza, ci critica (am inclus aici şi eseul, şi teoria, şi…restul).

Din păcate, criticii de întîmpinare din rîndul cărora, deocamdată, m-am retras – ceea ce nu înseamnă că nu urmăresc, în continuare, actualitatea literară! – nu mai au o literatură „actuală” importantă şi valoroasă, pe care să merite s-o susţină ca pe o cauză majoră. Ei au, încă, la dispoziţie destule cărţi, mai ales nonficţionale, pe care să le comenteze cu inteligenţă şi talent. Celorlalţi le rămîne istoria literaturii, cu „dosarele” ei cu tot. Există, de asemenea, un imens cîmp problematic la dispoziţie, de investigat şi analizat. Critica literară de actualitate va deveni, probabil, tot mai puţin literară. Sau va fi literară mai mult prin stil decît prin domeniul ei, încă „estetic”, de definiţie. Va fi în schimb tot mai atrasă de contextele sociale, istorice, politice, instituţionale, ideologice/ideatice şi cognitive. De fapt, e deja. Iar studiile literare au devenit, tot mai mult, culturale. Asistăm, e limpede, şi la o reideologizare a cîmpului nostru literar – ceea ce a  rămas din el – pe coordonate doar pînă la un punct asemănătoare cu cele din anii ’90. Spun pînă la un punct, pentru că ideologicul, politicul ş.c.l. nu mai sunt doar atitudini publicistice, „polemic-revizioniste” sau „restauraţioniste”, ci obiecte de studiu şi de investigaţie. În „epoca naţională”, cînd literatura legitima identitar naţiunile în afirmare, argumentul estetic era, ca şi mitologia istorică, o armă legitimatoare de prim ordin. Lucrurile s-au schimbat dramatic în lumea neoliberalismului supranaţional, cînd instituţia literară trebuie să imagineze noi strategii de afirmare şi supravieţuire, să-şi investească altfel atuurile, să-şi negocieze altfel locul şi rolul. Literatura dintotdeauna e, totuşi, „despre” valori, „despre” identităţi, „despre” oameni, iar codificarea estetică – menită să dea formă ingredientelor heteronome.

Nu cred că putem vorbi de o „dominantă metodologică” a noii critici; cu adevărat dominant mi se pare a fi eclectismul fusion. Noua critică nu e nici maioresciană, nici gheristă, nici lovinesciană, nici călinesciană, nici mihaildragomiresciană (adăugaţi dumneavoastră ce alte nume mai vechi sau mai noi doriţi). E din toate cîte ceva, şi ceva pe deasupra – asta dacă dorim, neapărat, să ne limităm la tradiţia internă: mutatis mutandis, acelaşi lucru îl putem spune în privinţa modelelor internaţionale, atîtea cîte sînt. Nu ştiu, apoi, în ce măsură mai putem vorbi, ca acum zece sau douăzeci de ani, despre o „bătălie” în interiorul canonului estetic (sau „est-etic”), din moment ce nu e deloc sigur că acest canon mai contează cu adevărat. De bătălii purtate în marginea sau afara lui, da.

Pentru că, totuşi, nu ne putem dispensa de exemplele concrete, ţin să adaug că majoritatea producţiilor editoriale de prim-plan ale criticii româneşti zise tinere se înscriu, mai mult sau mai puţin, în linia schiţată mai sus. Nu re-ierarhizarea estetică e obiectivul ei major, ci, vorba lui Houellebecq, „extinderea domeniului luptei”. Meta-critice, meta-teoretice şi meta-ideologice sunt şi cele două cărţi ale lui Andrei Terian (G. Călinescu. A cincea esenţă… şi Critica de export). La fel, Critica în tranşee… de Alex. Goldiş. Volumul lui Mihai Iovănel despre Mihail Sebastian e asumat, încă din subtitlu, drept „monografie ideologică”. Mihaela Ursa mixează, fericit, teoria literară cu studiile culturale, iar Andreea Răsuceanu s-a dedicat, efectiv celor din urmă. Adrian Lăcătuş subordonează literarul istoriei ideilor, în linia lui Caius Dobrescu, în Modernitatea conservatoare…, iar Dan Gulea, în cartea sa despre avangardă, dă prioritate politicului aferent. Bogdan Creţu, mai fidel filonului estetic, se îndreaptă şi el spre zonele crepusculare ale utopiilor negative sau ale subteranelor cantemiriene. Perpessicianul Doris Mironescu se arată atras îndeosebi de biograficul din scrisul lui Blecher, iar Antonio Patraş – de psihologia lui Ibrăileanu şi Lovinescu. Adrian Jicu încearcă să-l resusciteze pe H. Sanielevici, iar George Neagoe acordă o pondere cu totul secundară „literarului” în examenul drastic pe care-l aplică dosarului Doinaş. Claudiu Turcuş subsumează „estetica” lui Norman Manea „est-eticii” sale. Mai am, desigur, şi alte exemple, am şi cîteva contraexemple (cartea Luminiţei Corneanu despre Leonid Dimov, de pildă, cea a lui Radu Vancu despre M. Ivănescu, a Oanei Soare despre Petru Dumitriu, a lui Daniel Cristea-Enache despre I. D. Sârbu sau a Crinei Bud despre A. E. Baconsky). Unii critici literari au intrat deci, cu arme şi bagaje, în zona ideologiei propriu-zise – exemple proeminente sunt C. Rogozanu (la stînga), Alex. Matei (la centru) şi Ioan Stanomir (la dreapta). Privită în accepţiunea cea mai cuprinzătoare, critica literară a noului val autohton se dovedeşte a fi mai creativă, mai imaginativă, mai pasionantă şi mai edificatoare decît beletristica mainstream, care nu incită şi nu creează emulaţie. Să fi fost beletristica noastră vampirizată de critică, iar literarul – de extraliterar? Iată o temă de reflecţie – încă una.

Totuşi, este trist în lume cînd critica nouă – aflată, culmea, în reviriment! – ajunge să trăiască tot mai mult din memoria unei literaturi care, pînă nu demult, a contat.

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2014]