Nota red.: Toată lumea îl știa pe Alexandru Vlad de prozator. De-a lungul anilor am mai publicat, din cînd în cînd, cîte-un poem semnat de Alexandru Vlad. Poate că nu toată lumea s-a lăsat convinsă, prin această metodă cu picătura, că, de fapt, fundamental e poet. Ca să nu mai existe dubii, le-am strîns acum pe toate într-un buchet; ca dovadă că și pentru el poezia e avant toutes choses.
Poem
şi-am văzut-o. ziua în amiaza mare,
pe capra căruţei aceleia care venea dinspre pădure
şi făcea pe uliţă, ca s-o aud, un zgomot înfiorător. părul negru, tăiat scurt,
şi ochii luminoşi, picioarele dezvelite să le mângâie vântul în mers. albe şi puternice,
rochia neagră şi subţire fluturând, bustul drept,
bluza de culoarea grâului, gâtul ridicat cu mândrie. lângă ea băiatul acela
care ţinea hăţurile, blond şi şters, aproape spelb,
concentrat la drumul pe care căruţa aproape c-o luase razna.
m-am ridicat să văd mai bine şi am simţit cum toate celulele trupului
mi se schimbă pe loc, se înnoiesc ca-ntr-o transfuzie magnetică. mi-a aruncat o privire,
mai mult în treacăt, şi totuşi în clipa aceea
sunt sigur că m-a recunoscut. cu o oarecare uimire:
să recunoşti ceva ce n-ai văzut niciodată. scânteia care se declanşa de câte ori mă zărea.
am urmărit uluit cuplul acela ciudat, răsărit ca din senin,
depărtându-se deja, şi brusc mi s-a părut cu pământul nu se mai învârte cu mine.
am început să calculez. da, dacă de la moartea ei
s-ar mai fi născut o dată, trebuia să aibă acum aceeaşi vârstă. altfel cum?
altfel cum să se explice inexplicabilul?
totul a durat câteva secunde şi pământul refuza să-şi reia
mişcarea aceea a lui de rotaţie care ne dă senzaţia de echilibru.
dumnezeu nu face glume. locul e acesta, şi de câţiva ani aştept,
dregând stângaci lucruri care-mi cad din mâini. potopit de arşiţă.
şi încet-încet mi s-a strecurat în suflet senzaţia covârşitoare
că toată viaţa mea, de atunci şi până acum, cu toate realizările ei,
certitudinile câte-au fost, familia, copiii de care sunt de multe ori atât de mândru,
ieşirile în lume, serile în care am fost aplaudat
ca semn de recunoaştere ale unor merite academice,
casa lângă care am sperat să-mi găsesc liniştea, toate-toate, în toată înlănţuirea lor,
nu sunt altceva decât o viaţă de second-hand.
de parcă mi s-ar fi luat cu un gest lumina ascunsă în lucruri.
Ultim cântec pentru Any
Aveai în inima mea o grădină numai a ta
Prin care hoinăreai desculţă
Totdeauna dimineaţa înainte de răsăritul soarelui.
Stau azi singur şi mă întreb
Ce-i fi pus în această grădină a ta –
Ce fel de plante amărui, înflorind târziu
şi cu rădăcini prea lungi…
Evoluţia sentimentelor
Şi uneori, ca din senin mi-e dor de ea.
Atât de fin, atât de puţin
Că încremenesc în mijlocul unui gest.
Ea nu mai există, ştie asta toată lumea,
Nici eu, dacă mă gândesc bine, nu mai exist,
Şi cum poate cuiva care nu mai există să-i fie
Dor de cineva care nu mai există?
Pentru că-ntre timp am dispărut şi eu,
m-am scurs în crăpăturile dintre podele
în tubul cu pastile rămas deschis
În călimara cu cerneală uscată.
După cum se ştie dorul usucă lucrurile.
Liniştea
Ştiutorii mi-au spus că liniştea s-a născut în
puţuri seci,
în mine părăsite,
şi că acum ea nu există în sine, asemeni altor
lucruri de care
nu se îndoieşte nimeni,
şi că ea poate fi percepută doar dacă faci un efort
s-o asculţi
– uneori, e adevărat, fără succes.
Tehnicienii surâd şi spun că ei o cunosc în esenţă
şi că pentru a o capta trebuie să închizi un microfon
într-o încăpere goală şi ferită
şi să-l dai la maximum,
iar pentru a fi sigur trebuie să laşi să se scurgă multă bandă.
Adică liniştea e un ecou care nu are ce reproduce
şi zadarnic ne încordăm auzul ca să-l percepem.
Pe mine liniştea m-a învins când după atât de îndelungata
ta lipsă
am făcut greşeala să public, în sfârşit, acel vechi poem
Despre tine.
Haiku
Plouă. În parcul pustiu
Hoţul de trandafiri
I-alege pe cei galbeni.
Şapte versuri
Moartea s-a apropiat tiptil pe la spate,
M-a prins de ochi
Şi m-a pus să ghicesc.
Ca s-o păcălesc am şoptit numele tău,
Cu răsuflarea tăiată
Că am iată
Prilejul să te mai întâlnesc.
Hybris
De când am întâlnit arătarea aceea
la intersecţia
în care mă pierdusem ca-n labirint ciocănind în osul gol
şi mi-a făcut semn cu degetul
să nu mai beau, orbindu-mă cu luminile ce le ţinea pe frunte,
de-atunci intru tot mai des în crâşme mici
de unul singur
distrug lucrarea medicilor
distrug lucrarea lui Dumnezeu.
Oare ce-mi dă crâşma în schimb? e întrebarea pe care-o adresez barmanului plictisit
care-mi şterge paharul până când mă văd în el.
Epifanie
Şiretul care s-a rupt
Uşa crăpată
Curtea pustie
Cerul fără pată
M-au făcut toate
Mai liber decât am fost vreodată.
Carpe diem
Nu-mi amintesc când am văzut,
Copil fiind.
Pentru întâia oară în viaţa mea munţii.
Trebuie să fi fost un uriaş orizont zimţat
Ce nu putea aparţine nici cerului nici pământului.
Dar, vai, n-a fost nimeni de faţă să-mi spună:
Copile, nu uita,
Deschide bine ochii:
Aceasta e una din zilele pe care vei încerca să ţi
le aminteşti
Zadarnic,
Toată viaţa de aci înainte.
Cartea
Am citit o clipă în acea carte
Căreia o pasăre îi întorcea filele,
O floare între pagini
Şi hârtia mirosind a frunze ude.
Am citit dintr-un singur paragraf, mi-am găsit numele
Şi s-a făcut seară.
Epitaful îngerilor
Inspiraţie se cheamă atunci
când aproape că am putea avea un lucru,
aproape că-l avem.
Doar că dacă l-am avea, în toată concreteţea lui,
n-ar fi nici pe departe
atât de preţios cum ni-l putem fabulos imagina.
Şi ni-l putem imagina pentru că de fapt cu atâta
uşurinţă
l-am putea avea.
Această posibilitate, atât de proximă,
Se numeşte – inspiraţie.
Un raport, un mecanism subtil ce se poate strica
lăsându-ne
mult mai săraci decât ne-am imaginat
c-am putea vreodată fi,
sau deveni.
revistavatra.org 