Petru CIMPOEȘU – Adio, domnule Bălăiță!

balaita

Am publicat aici, în urmă cu câteva luni, un text în care îi făceam un cât mai discret elogiu. Era în preajma aniversării zilei sale de naştere şi aş fi vrut să-i ofer o mică bucurie. N-a mai apucat să-l citească. A murit în zorii zilei de 16 aprilie, către sfârşitul slujbei de Înviere. Împlinise, în urmă cu puţine ore, optzeci şi doi de ani. Oficial, data sa de naştere era 17 aprilie, dar o aniversa oarecum în secret pe 15 aprilie, fiindcă tatăl său îi spusese mai demult că i-ar fi înregistrat naşterea cu o întârziere de două zile.

În Vinerea Mare, pe la patru după-amiază, m-a sunat ca să-mi mulţumească pentru bucăţica de miel pe care i-o trimisesem, aşa cum obişnuiam de mai mulţi ani – mai precis, din momentul când încetasem să mai mănânc miel de Paşte, fiindcă îmi spusese cineva că mielul e copilul oii, iar când îl iei de la mama lui, ea behăie amarnic şi îl caută apoi ore în şir prin toate cotloanele… Mă rog, între timp, criza asta de sentimentalism mai diminuase. Mă aflam în grădină, tocmai terminasem de curăţat câţiva butuci de vie şi, când am văzut pe ecranul telefonului numele Bălăiţă, am tresărit temându-mă că uitasem să-l sun de ziua lui. În ultimele săptămâni vorbiserăm la telefon ceva mai des decât de obicei, după ce aflasem că avea probleme la un picior, cărora medicii nu reuşeau să le dea de capăt. Pe fondul unei mai vechi flebite, complicată de insuficienţa venoasă, apăruse o eczemă care îi subţiase într-atât pielea încât o hemoragie era oricând posibilă şi chiar se întâmplase de câteva ori, vederea sângelui prelins pe parchet speriind-o teribil pe doamna Lucica. M-am interesat încă o dată de problema lui cu piciorul, l-am întrebat dacă a fost la medic şi ce tratament i-a prescris acesta, căutam să-l ajut în vreun fel, fără să-l pot ajuta propriu-zis. Părea într-o formă bună. Tocmai aflase de la fiul-său bancul cu Picasso şi se grăbi să mi-l spună. Picasso vrea să-şi facă o casă de vacanţă, stă de vorbă cu un constructor, îi schiţează pe o hârtie cam cum ar vrea să arate casa, iar la urmă îl întreabă de preţ. La care acela îi răspunde: nu vă costă nimic, doar semnaţi-mi desenul ăsta cu schiţa casei! – izbucni în râs, două, trei hohote. Am râs şi eu puţin, din politeţe, cu impresia că mai citisem pe internet ceva asemănător. Pe urmă, am comentat un pic împreună prestaţia unui anumit personaj public, iar eu am ţinut neapărat să fac pe deşteptul spunându-i că, după părerea mea, corectitudinea politică este o specie de sentimentalism. Ehei, dacă ar fi numai asta!… Îi plăcea bârfa, sau mai degrabă şueta. Pe un dulap din bucătărie lipise un citat cules din metroul new-yorkez: Să nu ai încredere în oamenii care urăsc bârfa şi n-au purtat niciodată blugi. La ora aceea, moartea era o ipoteză îndepărtată, improbabilă.

Citește în continuare →

Alexandru VLAD – in memoriam (1): Inedite

Ovidiu Muresan, Cornel Moraru, Al. Cistelecan,_Al.  Vlad,_Virgil Podoaba, Vasile Sav, Mihai Dragolea, Ion Muresan in fata la  Arizona

Nota red.: Cum Alexandru Vlad își făcea tot timpul scurte însemnări, oriunde se afla (notînd două-trei cuvinte, pe care, probabil, acasă le așeza într-o frază), fiind nedespărțit de carnețelul lui cu pătrățele, și cum elimina, în ultimele faze, sferturi, treimi și jumătăți de roman ori doar capitole întregi, ar fi de mirare să nu fi rămas de la el multe inedite. De regulă zicea că le aruncă, dar nu știu (și nici nu cred) că făcea literalmente așa. Fiind, de fapt, sub boema lui, foarte ordonat și foarte econom, e mai probabil că le-a adăpostit prin oarece fișiere de rezervă. Vom vedea.

Deocamdată, cu ajutorul Marianei Vlad și al lui Adrian, am reușit să văd doar un set de fișiere din care am ales pentru acest număr cîteva inedite. Mai întîi cel intitulat Jurnalul prozatorului (pe care-l reproducem integral, cu excepția poemelor împrăștiate printre notițe și care figurau aici atît în limba română, cît și în traducerile lor în engleză, realizate de Virgil Stanciu – iar unul în traducere germană, realizată de Dieter Schlesak pentru antologia lui de la Surkampf) și în care sunt cuprinse însemnări pe care ar fi urmat, desigur, să le dezvolte; pe unele, poate le-a și folosit. Am găsit apoi două proiecte ”vampirice”, un proiect de roman – Dracula – și un libret în cinci acte – care nu știu dacă ar fi urmat să se transforme într-o piesă de teatru ori într-un scenariu de film – intitulat Satanism rural (cu siguranță, un titlu provizoriu, de lucru). Ambele, după cum se vede, reprezintă un fel de opis cu întreaga desfășurare a acțiunii; e ceea ce Alexandru Vlad făcea de fiecare dată, căci fiecare roman avea, mai întîi, o astfel de epitomă, transpusă apoi într-un fel de hartă-grafic (mereu modificată) pe care erau hașurate capitolele realizate și marcate personajele ”definitivate”. Tema ”vampirică” pare a fi fost una luată în serios, de vreme ce figurează în două proiecte (diferite). Am adăugat acestor inedite textul unei conferințe – Gest și atitudine ­ – pe care dl. Tătuță a avut amabilitatea să ni-l transmită prin intermediul dlui Gheorghe Perian.

Al. Vlad, Nicolae Breban, Ion Muresan

 

JURNALUL PROZATORULUI

 

… Înainte de 1989, scrisul nostru (proza, poezia) era ceva care ţinea de revelaţie, atât pentru scriitor cât şi pentru cititor, dincolo de ecranul mat care era faptul că ştiam cu toţii că undeva la mijloc s-a interpus câmpul perturbator al cenzurii.

Acum scrisul trebuie să fie tot mai mult marfă, ne-o cer editorii şi librarii, poate chiar şi cititorii care dau banii. Iar marfa trebuie să fie, pe cât se poate, şi revelaţie, altfel ceea ce scriem n-ar mai fi literatură. Aceasta e noua relaţie căreia scriitorul trebuie să-i facă faţă, şi pe care, cel puţin pe moment, o percepem ca pe o alienare.

                                                 ***

 

Cărţile din vis. Visam că citesc, aşa cum visam uneori că zbor, şi cam la aceeaşi vârstă. Visele ştiau să ofere cărţi rare, care nu erau niciodată într-o limbă necunoscută (de fapt nici nu se punea problema în ce limbă erau), şi le deschideam întotdeauna la întâmplare de parcă aş fi ştiut că nu am timp pentru o lectură metodică, ci numai pentru una inspirată. Literele se vedeau clare, textul era superb şi profund, concentrat şi revelatoriu. Nici nu ştiu ce să spun despre sursa de lumină, acum cînd mă gândesc mai bine. La ce fel de lumină citeam? De unde anume izvora aceasta? Nu era soarele, nu eram niciodată în exterior, ci totdeauna în interioare care erau aglomerate fără să-mi dea nici cea mai mică senzaţie de claustrofobie, de parcă la simpla mea dorinţă şi-ar fi putut mări oricât volumul. Şi numărul de cărţi de pe rafturi. Şi totuşi întotdeauna mă interesa o singură carte. Dar după o vreme începeam să realizez alarmat că de fapt sunt într-un vis, şi atunci mă agăţam cu disperare de text, de ultimele rânduri, încercam să prelungesc visul fulgurant, sau să răpesc textul şi să-l aduc cu mine în lumea reală, măcar un paragraf, pe când mă voi trezi. Şi acest moment, pe care l-am încercat nu o dată, era ca o fatalitate. Lumina pătrundea aproape imediat printre pleoape, dar tot mai reuşeam să păstrez în minte câte ceva, rămăşiţe, întotdeauna prea puţin, şi apoi, de parcă s-ar fi rupt o perdea, ziua năvălea peste mine clară şi gălăgioasă, cu ţipătul păsărilor de curte, mugetul vitelor prinse la jug şi zgomotul porţilor de la şură. Soarele pătrundea nemilos prin geam şi risipea rămăşiţele textului aburos.

                                                 ***

Pe timpul zilei bunica îmi interzicea să citesc, şi de câte ori mă prindea ascuns prin cotloanele grădinii îmi rupea cartea şi nu ţinea cont de lacrimile mele. Spunea că lectura o să-mi afecteze ochii şi o să-mi ruineze minţile, că mă va copleşi lenea la maturitate. Mi se părea strigător la cer, dar acum aproape că sunt înclinat să-i dau dreptate.

                                                 ***

Cărţile incomplete – cele cărora trebuia să le ghiceşti începutul şi sfârşitul. Sau să le propui tu pe amândouă. O bună primă provocare pentru un viitor scriitor, aş putea acuma spune, nu-i aşa?

Ce erau aceste cărţi? Peste ani le-am depistat pe unele. Romane de Felix Aderca  sau Mircea Gesticone, ori cine ştie ce alt autor pe care doar cursurile profesorului Zaciu îl mai scoteau de la naftalină. Iar mai deunăzi, scotocind într-un pod cu vechituri al unei case deja vândute, am deschis la întâmplare un tom prăfuit şi miracolul s-a întâmplat pe loc: chenare şi vigniete mici, texte numerotate, litera aceea atât de cunoscută, imagini cu ustensile desuete. Apoi au năvălit mirosuri şi gusturi, peste izul prafului dospit şi al hârtiei acrite. Am întors şi coperta pe care o vedeam pentru prima oară: Cartea de bucate a lui Sanda Marin, ediţia din 1954, scoasă de Editura Tehnică. Acum ştiam în sfârşit  ce anume era terfeloaga aceea preţioasă a bunicii, singura carte pe care o suporta în preajmă, burduşită cu reţete agramate scrise de mână cu creionul bont, pe care o scotea discret dintr-un sertar cu tacâmuri rar folosite din bufetul maro, pe care-l uitasem așijderea. Şi a fost singura carte pe care am luat-o din podul acela, declinând insistenţa generoasă a noului proprietar. Nu mai ştiu ce era acolo, dar nu puteau fi cărţile din vis. Singura care avea ceva de-a face cu acea perioadă se afla deja la mine în mână…

                                                 ***

Cărţile pe care le zărim în trecere undeva, într-un edificiu vechi şi întunecos, pot să aibă ceva cu cărţile din vis. Cu cât sînt mai puţine şi mai mari, cu atât par mai misterioase. Cel puţin până le deschidem. Sau e mai bine să ne abţinem, ca să nu constatăm că avem de-a face cu simple dicţionare nemţeşti, tipărite cu litere mărunte şi gotice. S-au tipărit mii de astfel de dicţionare nemţeşti, în care se preconiza să încapă toată informaţia lumii, şi de care nimeni nu mai are astăzi nevoie.

                                                 ***

Dar acum luăm curioşi orice fel de carte uitată în tren, indiferent ce carte este, cu speranţa de-o clipă că ar putea fi cartea din vis. Acum tragem cu ochiul la cele câteva cărţi aflate pe un colţ de raft, într-o casă în care intrăm pentru prima oară. Pe urmă ne liniştim – sunt cărţi pe care le-am mai văzut, apărute la edituri de care am auzit. Până la cartea din vis mai este….

***

Leneşul îşi construieşte, atât pentru sine cât şi pentru cei care-l au sub ochi, un mecanism prin care să pară a fi foarte ocupat. De cele mai multe ori el îşi umple ziua cu nimicuri, cărora abia dacă le mai poate face faţă. Uneori chiar pică în capcana lor, şi atunci singura soluţie i se pare cea de a schimba mediul, de a fugi de la oraş la ţară, de-a se expatria chiar. Fuga aceasta poate lua aspecte disproporţionate şi colosale.

***

Seara în care am năvălit la Muzeul Etnografic, unde un colaborator privilegiat al Securităţii (d-l Graur) putea adăposti unele manifestări mai altfel. De altfel cred că avea unele prerogative pe relaţia vest. Ambasadorul Canadei. Noi ştiam de altfel că la sfârşit vom fi serviţi cu un pahar de whisky. Pentru asta am suportat câteva discursuri şi un film despre viaţa indienilor de pe Yukon. Filmul se termină brusc, cenzurat ( din proprie iniţiativă?) de operator. Ambasadorul nu se lasă: cere să fie rulat filmul în întregime. Mai urmează o singură imagine – o statuetă mică din teracotă ce înfăţişa un cuplu întrepătruns. Şi se auzi restul de comentariu: „...la beaute de la vie!”

                                                

***

Satele acestea, de la oraş până la casa mea de la ţară, sunt ca nişte periferii succesive, tot mai puţin marcate de oraş pe măsură ce te depărtezi de acesta.

 

***

 

  1. O fată stă în tren şi citeşte cartea mea. Eu stau în cupeu vis-a-vis de ea şi mă duc la Bucureşti. Eu sunt autorul, ea e cititorul.

 

  1. Eu sunt curios şi o întreb dacă-i place cartea. Ea mă repede: „Citeşte şi d-ta o carte dacă ai!”

 

  1. Aveam, dar era la ea! Eu eram autorul şi nu puteam fi personaj. Ea era cititor şi nu putea fi personaj.

 

  1. Fata era frumoasă. Dar noi nu puteam fi protagonişti. Şansa fusese ratată. Viaţa se răzbuna cu ironie.

 

  1. Eu am ieşit pe culoar şi am aprins o ţigară. Am râs singur. Eram pe cale să devin un înţelept, sau cel puţin un filosof asupra condiţiei de scriitor.

 

  1. Să zicem că i-aş fi arătat buletinul. „Eu sunt autorul!” Aş fi făcut un lucru nepermis. Poate posibil în viaţă – nepermis într-un roman.

 

  1. Cred că am intrat într-o capcană. Şi în clipa aceea am intuit că nu voi mai fi un om ca alţii.

 

***

  Drumuri pe Vlădeasa de unul singur, pe furtună, am făcut multe. Doar că nu mi le amintesc – s-au suprapus toate în memorie ca o singură experienţă. Impresiile par a nu se fi raportat memoriei, ci direct cenesteziei. Spre diferenţă, când am avut pe cineva cu mine impresiile s-au întipărit mai bine în memorie, de parcă aş fi văzut cu ochii neexperimentaţi ai celuilalt, sau aş fi avut un martor, o anexă referenţială, ceva.

***

Copiii au o viziune foarte concretă despre lucruri. Exemplu.

Întrebare: Ce sunt fantomele?

Răspuns: Nişte oameni fără haine. Pentru că de aceea umblă cu un cearşaf în cap!

***

Când scrie, fie că e vorba de o carte sau doar de o singură frază, un autor trebuie să se exprime pe sine şi în acelaşi timp să comunice. Şi ambele deziderate concomitent. Expresia care conţine ambele valenţe e expresia auctorială ideală. O expresie cu „randament”.

***

Biserica – o instituţie care administrează sentimentele de culpă, şi nu numai pe cele care se justifică, ci şi pe cele originare.

***

Americanii – ce fel de naţiune este aceasta când toţi indivizii au acelaşi scris de mână?

***

Romancierul îşi scrie cărţile. Pe străzi hălăduiește, seara, doar ceea ce  mai rămâne din el după orele de scris – un individ cam abulic şi neglijent îmbrăcat, cu o surpriză amuzată în priviri când vede lucruri din cele mai fireşti.

***

Preoţii de ce nu dau cerşetorilor?

***

Zilele au început să mi se pară tot mai scurte. La început am crezut că e o problemă astronomică – abia ieşim din iarnă. Apoi mi-am dat seama că este o problemă biografică. Doar în copilărie zilele ni se păreau nişte ani pe credit. Sigur, e o impresie – dar în faţa acestei impresii orice realitate păleşte.

***

Am venit acasă cu două idei în cap. Până am găsit hârtie pe una am uitat-o. Am făcut un efort mental, mi-am amintit despre ce era vorba, şi până când am notat am uitat-o definitiv pe cealaltă. Pierzi ceva, rămâi cu ceva.

***

  Cărţile se scriu tot mai mult fără a se avea în vedere „anduranţa” lor. Au ajuns asemenea filmelor.

***

  Eu vreau să-mi apăr mica mea anormalitate. Mi-o ţin închisă în casă, în propria curte, nu vreau să ultragieze pe nimeni. Da nici nu vreau să vină nimeni la mine în curte să mă critice, să mă măsoare cu propria lui măsură şi să ajungă la concluzia că sunt greşit constituit.

***

  La găsirea unei expresii fericite parcă exorcizezi ceva din tine.

***

  La noi cultura e pe post de subcultură.

***

  După ce ai citit destul ca să percepi care sunt regulile literaturii nu mai trebuie decât să începi să trăieşti cu ele şi în viaţa adevărată. Şi apoi ai devenit unul din acei monştrii care se numesc scriitori. Chiar şi dacă nu scrii prea mult.

***

  Cei care te laudă nu sunt totdeauna nişte pricepuţi (nici sinceri nu sunt, uneori). De fapt, de cele mai multe ori se laudă pe sine, şi modul lor de-a ne înţelege. Şi suntem astfel la o răscruce: dacă le dăm credit şi începem să ne despărţim (poate iremediabil) de bunul nostru simţ interior, sau dacă nu le dăm credit şi mai rămânem sănătoşi o vreme. Timpul ne arată că admiratorii sunt de obicei de ocazie.

  „Dacă aş avea eu talentul dumneavoastră, spune admiratorul, aş face totul”.

  Oamenii construiesc mituri despre aceste lucruri. Cu cât mai simplu omul, cu atât mai solid mitul. Şi cu acestea ne confruntăm noi, nu cu oamenii. Pe acestea le slujim, când le acceptăm. Oamenii nu vor neapărat să ştie, cât să-şi confirme propriile idei preconcepute.

***

  Îmi fac proprii cititori. Aceştia abordează textul ca pe o necunoscută, acceptă convenţiile propuse, şi sfârşesc prin a gândi ca mine, cel puţin pe intervalul lecturii şi imediat după. Dacă se simt bine în această experienţă se cheamă că i-am sedus, că am de-a face cu un cititor îndrăgostit. S-ar putea, deci, să funcţioneze aici resorturi mult mai esenţiale şi mai naturale decât am crezut.

***

  Nu mai am nevoie de atâtea lecturi. Cândva mă îmbogăţeam, mă diversificam. Acum am impresia că multe n-ar face decât să-mi irosească timpul, un timp care se cere de la sine petrecut altfel. M-am osificat şi lecturile nu mai au aceeaşi funcţie.

***

  Noaptea pe lună parcă am vedea mai mult decât ziua, am vedea faţa ascunsă a lucrurilor. Razele de lună seamănă cu razele X.

***

 

Eram cu un poet irlandez şi voiam să-i arăt nişte ruine, undeva, din acelea despre care învăţasem la şcoală că sunt urmele şi dovada genezei poporului român. La Histria eram. Sincer să fiu nu arătau impresionante, dar pentru noi erau aproape sfinte.

– Acelea de colo sunt? mă întrebă irlandezul.

– Da, i-am spus. Sunt la doi paşi.

– În viaţa asta lungă a mea am văzut destule ruine, spuse el şi se aşeză pe o bancă, îndemnându-mă să stau cu el şi să împărţim ceva tutun.

Eram nişte goliarzi!

***

  Boală:

  – Apoi, brusc, după instaurarea bolii aceste gânduri au dispărut, ca şi cum nu fuseseră altceva decât nişte instrumente de subminare

  – Moartea se trăieşte şi ea. E ca încă o problemă pe care trebuie s-o rezolvi. O mai amâni, dar va trebui s-o introduci curând în inventarul de probleme

  – Mă trezeam noaptea, când ceilalţi dormeau, ca şi cum aş fi început să trăiesc un timp separat.

– În sătucul mic în care mă născusem trebuie că ajunsesem printr-un fel de repartiţie a sorţii etc….

***

  Am devenit prozator pentru că simţeam, încă din adolescenţă, tot felul de lucruri despre care eram convins că-mi aparţin şi că acestea trebuiesc împărtăşite, pentru că alţii nu le simt. Cu timpul mi-am dat seama că lucrurile stau taman altfel: şi ei le simt. Dar cu toate acestea, sau mai degrabă tocmai din această cauză, vor să le audă şi de la alţii.

***

  Am fost un pasionat al teoriei literare, al gramaticii compoziţiei, al geometriei ascunse a textului. Apoi brusc s-a întâmplat ceva, un fel de teleportare şi m-am trezit undeva dincolo de teorii şi scheme. E cum ai trece prin oglindă şi ai ajunge într-un teritoriu în care eşti liber să procedezi cum vrei. Nu-mi displac artificiile, cu condiţia să nu fie ostentative, nici măcar să nu pară astfel. Ştiu pentru totdeauna că forma este şi ea un mijloc de expresie.

***

  Oricât de bine am scrie nu ne mai alegem cu admiraţia cititorilor. Cel mult cu invidia confraţilor.

***

  Toate personajele acestea pe care le-am inventat şi care mă scoală noaptea din somn şi mă întreabă: „Bine, dar cu noi ce-ai de gând să faci?” Oare nu e momentul să intervenim, să luăm iniţiativa? Soarta noastră nu depăşeşte competenţa lui? Lipsa lui de fantezie ne va face să murim de plictis!

***

  Nu folosim atât limba cât expresivitatea ei. Scoatem lucrurile din neantul memoriei sau al imaginaţiei (această falsă memorie care funcţionează în revers) cu ajutorul acestei expresivităţi de parcă am haşura cu un cărbune peste hârtia aspră care ascunde un desen invizibil.

***

  Există zile în care nu poţi scrie nimic, ba, dacă n-ai avea de-acum experienţă, ai deschide mapă după mapă şi ai rupe materialele deja scrise, publicate şi nepublicate. Într-o astfel de zi trebuie să te fereşti de tine însuţi mai abitir decât de duşmanii şi detractorii tăi.

***

  Textul este un mediu amfibiu. Cititorul trebuie făcut să devină o astfel de fiinţă.

***

  Cea care se diminuează este, ca la actori, capacitatea de-a improviza, de-a inventa amănunte.

Al.Vlad, Al.Cistelecan, I.Muresan

 

 

Proiect (Dracula)

Convenţia este că e vorba de un text nonficţional, pentru că e important faptul că numele autorului e Vlad. Pe parcurs vor mai apărea şi alţi Vlazi, cum ar fi Iulian Vlad, generalul de Securitate.

  Jurnalistul A. Vlad merge, în primii ani după revoluţie, într-o localitate unde s-au descoperit, la un castel (castelul apare în Vis, la p. 14) pe cale de-a fi retrocedat foştilor proprietari, o pivniţă plină de schelete. Se spune c-ar fi vorba de victime ale Securităţii, oameni schingiuiţi în timpul interogatoriilor. Aici erau aduşi cei care se împotriveau noului regim, unii membrii tineri ai aristocraţiei româneşti, intelectuali periculoşi prin exerciţiul libertăţii la care nu-şi dădeau seama că vor trebui oricum să renunţe.

Presa se sesizează, apar articole diverse şi contradictorii, chiar şi fotografii.

Jurnalistul A. Vlad soseşte în localitate cu multă precauţie, pentru a nu rata oportunitatea de-a scrie în amănunt despre lucruri. Tocmai fusese numit de şeful lui jurnalist de investigaţie. Se cazează la un dascăl, fost coleg din facultate al editorului. Un personaj.

Merge direct la cinematograful din localitate, pentru  a nu pierde nici un moment, a se aclimatiza şi a face eventual unele contacte.

E vânat de o ţigăncuşă ochioasă şi cam dezinhibată pe întuneric. Îi vede din când în când albul ochilor la lumina de pe ecran. O serveşte cu bomboane din pachetul lui, şi ea se mută lângă el.

Află de la ea că aceia care sapă şi adună oasele în pungi de plastic sunt ţigani. Românii nu se „murdăresc” cu aşa ceva. O trage de limbă. Află despre acte de identitate, monezi lângă unele schelete (şi alte elemente după care se pot trage unele concluzii în ce priveşte data la care s-a întâmplat carnagiul).

Zilele următoare A. Vlad ajunge să se învârtă în jurul laboratorului forensic, unde lucrează o blondă frumoasă, dar malefică. O Ceraselă, din acelea revoluţionare şi suspecte.

Scenă de laborator. Blonda manevrează oase vechi în pungi septice, solvenţi incolori. E foarte sexy, provocatoare, de parcă dezinfectanţii şi moartea ar stimula-o.

Contrast: blonda – malefică, ţigăncuşa – benignă.

Seara prin sat şi în jurul castelului zboară zigzagat lilieci – firesc.

Autorităţile sunt foarte discrete şi gata să apere secretul săpăturilor. Colegul editorului îi găseşte o bătrână curajoasă care să declare că e nepotul ei de la oraş. Povestea bătrânei.

Oameni care îşi înfrâng teama şi povestesc despre noaptea când au fost aduşi în pădure cei ce urmau să fie executaţi. Un drum prin pădure în acele locuri. Păsările care zboară pe sus – corbi.

Apare şi un colonel de la SRI în inspecţie.

În concluzie se pare că din când în când Dracula revine în anumite conjuncturi istorice mai crude. Iulian Vlad este şi el o întrupare a lui. Iar ziaristul A. Vlad nu e străin de stirpe, i se spune.

  Nu cred că omul este cu adevărat interesat de viaţa veşnică. Cum s-ar putea suporta pe sine după câţiva eoni? Ar începe un derapaj sinistru. Cred că ceea ce doreşte el e mult mai puţin – accidentul morţii să fie evitat. Acele „ultime cincisprezece minute” de care vorbeşte Gibbon. Aşa cum îşi doreşte zilnic să nu existe o oră fixă la care sună ceasul şi trebuie să se trezească. Acest moment al trezirii să fie „de voie”, indefinit.

  De căutat în ziarele epocii articolele despre aceste săpături.

  Trebuie să existe şi o nuanţă comică, gogoliană, care – dacă se poate – să nu reducă impactul terifiant.

  Bufniţa satului – la ruine.

 

 

***

 

 Satanism rural

– libret în cinci acte, un prolog şi un epilog –

 

  Prolog

  E vorba de un sat care pentru mine e aproape de Dunăre, Marotinul de Sus, aflat undeva între judeţele Dolj şi Olt, între apele Jiului şi Oltului, nu foarte departe de vestitul Caracal dar nici de mult hulitul Kozlodui (peste Dunăre), sate mai apropiate fiind Amărăştii de Jos şi Apele Vii, dar oricum am lua-o tot la noi în ţară se cheamă că se află. Poate fi, evident, reperat din satelit, dacă cineva ar avea interesul. Pe aproape se vede o şosea ce vine de la Craiova, deci nu e chiar inaccesibil şi poate fi găsit pe un bun atlas Encarta. Şi de ce stabilesc eu atâtea repere, de ce e atât de important să nu ne rătăcim? Pentru că în acest sat, până mai ieri neştiut de nimeni, s-a adăpostit strigoiul. Şi de ce tocmai acolo? Am înţeles că avea acolo rude, după cum s-a constatat mai apoi, rude de gradul doi şi trei, adică moroi şi pricolici. Moroii sunt copii nebotezaţi care bântuie la început pe lângă dispensar, pe lângă biserică şi pe lângă şcoală, mai apoi prin bătătura care ar fi trebuit să fie părintească, şi apoi probabil peste tot. Pricolicii nu ştiu ce sunt, dar mă uit în dicţionar: „Duhuri rele, cu acţiuni nefaste, de structură demonică, un fel de oameni cu coadă născuţi dintr-o împreunare incestuoasă, de aceea piperniciţi, umblând fără astâmpăr, deplasându-se rapid şi manifestându-se în apariţii nocturne. La dispoziţia diavolului.” Îţi dau şi aceştia destui fiori.

  Actul I

  De fapt, de ce să ne mai ascundem, strigoiul era totuşi un fiu al satului, adică un om care câtă vreme a trăit a fost exact ca alţii: mai mergea la crâşmă, mai mergea la lucru, mergea şi la biserică de sărbători. Nu era din cale afară de activ, câteodată cam cârcotaş însă. Mai activ a devenit după ce-a murit şi a fost înhumat. Înainte de-a muri arătase ca toţi ceilalţi oameni din sat, aşa cum erau ei şi la înmormântare, să-l conducă pe ultimul drum: oameni cu căciuli, înfofoliţi, ştirbi, bătrâni. I s-a făcut mormânt frumos, din beton, pentru că dacă viii îşi ţin rangul după fala casei lor, după dimensiunea porţii, cei morţi şi-l păstrează după cât e de făţos mormântul. Familia nu s-a zgârcit şi mortul n-ar fi avut de ce să fie nemulţumit. Dar firea lui nu se dezminţi şi începu să le dea de lucru celor vii. Pentru că mortul se transformase în strigoi şi deranja lumea prin sat: ici scârţâia o uşă, colo se auzeau paşi prin pod, noaptea se mai vedea câte-o nălucă lângă gard. Se auzeau bătăi în uşă şi degeaba deschideai, căci nu era nimeni care să intre. Câte-o pală de vânt. Furca de tors îşi schimba locul că trebuia să te învârţi prin casă s-o găseşti. Era de ajuns să laşi basmaua din mână că n-o mai aflai. Câte-o vacă refuza în unele zile să se lase mulsă. Iar câte-o fată, destul de tânără să fie sănătoasă, se plângea de dureri de cap venite aşa din senin. Glume proaste din partea lui, lipsă totală de humor. Mai târziu o babă avea să declare: „Îl vedeam. Îi vedeam firea. Strigoiul întâi mănâncă din neamuri. Îl vedeam eu, apoi soţul, apoi fata aia mică.”

Actul II

Lumea a fost de acord, comunitatea mai avusese de-a face cu asemenea comportamente. Experienţa lor e mare. Ca urmare iniţiativa o ia cumnatul. Care astfel a devenit ceea ce în alte societăţi se numea şaman. Un prilej de-a se face remarcat, de a-şi întări rolul în comunitate, de-a o domina. S-a mers noaptea la cimitir, s-a dat placa de beton la o parte. Cinci oameni au asistat. Nu era prima oară când participau ei la procesiuni secrete şi nocturne. Căciulile lor înalte lăsau umbre după cum mişca felinarul. Toma (numele necredinciosului) a fost găsit cu mâinile chircite pe lângă el, cu gâtul strâmb, plin de sânge la gură. Iată şi dovada că intuiseră bine. Fostul cumnat al vampirului a efectuat lucrarea. „L-am tăiat pe burtă, i-am scos inima, am înfipt-o în furcă, am ars-o în foc şi din scrumul acela am făcut o băutură pe care am dat-o celor pe care strigoiul îi teroriza”, a povestit el când a fost întrebat. Dacă i-a fost frică? „Frică, nefrică. Am mai luat ceva la bord ca să nu ne fie frică”. Din ceaşca aceea au băut aproape toate rudele. „Am băut şi eu, şi soţul, şi soacra, copiii i-am mânjit şi asta a fost!” declară o femeie ceva mai tânără, asumându-şi atitudinea cu acea mândrie pe care numai faptul că respecţi tradiţia ţi-o dă, rudă şi ea probabil, sau vecină. Oamenii aceştia vorbesc cu toată justificarea: ei au fost cei curajoşi, cei care s-au luptat cu forţele oculte, ei şi-au luat o răspundere pe care în ochii lor nu are cine o contesta. Între religie şi superstiţie există pentru ţăran o legătură subterană, esenţială, rămasă din faza primitivă: pisicile negre îl întrupează pe diavol, există preoţi care exorcizează, scuipi în sân după ce ţi-ai făcut cruce. Satanismul strămoşesc e cu totul altceva decât satanismul delicvent al unor rockeri de cartier. Adolescenţi care răvăşesc cimitirele, delapidează câte-un mausoleu, pentru a apărea la discotecă cu un os. Cei care mânjesc cu fum câte-o cruce cu capul în jos. Sau îşi iau câte-un tricou pe care scrie un omagiu Diavolului pe care-l cred un fel de Alice Cooper, Marilyn Manson, şi în loc de strigoi cred în formaţia Kiss.

Actul III

Lucrurile acestea se petrec de când se ştie (sau, mai bine spus, de când nu se ştie) în satul doljean. Şi în eternitatea rurală s-ar fi petrecut probabil multă vreme, şi după intrarea noastră în Comunitatea Europeană, dacă n-ar fi intervenit televiziunea, cea care n-are nimic sfânt şi nici de strigoi nu se prea teme. Ea are altfel de strigoi. Probabil vreun corespondent local a ţinut ca s-o ia măcar odată înaintea celora de la „Discovery” şi să releve faţa ascunsă a idilicului sat românesc. Nu am văzut noi în fiecare an ştiri despre fetele care-şi pândesc ursitul în ochiul fântânii, nu am mai urmărit noi lupta pentru punerea în drepturi a lui Dragobete cel uzurpat de Sf. Valentin? Bieţii oameni încă mândri de isprava lor n-aveau de unde şti că nu există pe pământ exponent al diavolului mai eficient ca televiziunea. După această agresivă intervenţie a cameramanilor şi reporterilor nimic nu va mai fi cum a fost în Marotinul de Sus. Satul îşi va pierde metafizica. Toate babele de-acolo vor fi supuse unui şoc al civilizaţiei, unei modernităţi accelerate, cu consecinţe deocamdată greu de prevăzut.

Actul IV

Fiica, plecată din sat şi cu vederi oarecum mai largi, după o luptă grea cu sine, deschide acţiune la parchet aflând că tatăl ei zăcea fără inimă. Lângă cimitir au fost trase maşini cu însemnele poliţiei, medicinii legale şi procuraturii. Totul se întâmplă la vedere, fără ruşine, ziua în amiaza mare, oripilând populaţia. Bietul Toma este primul care are iarăşi de suferit, fiind a doua oară deshumat. Profanarea e de fapt o practică uzuală în sat. Mai multe morminte sunt în această situaţie. Locuitorii satului nu se consideră în nici un fel profanatori. Ei consideră că procurorii, care intră neaveniţi şi cu atâta duritate în viaţa lor, sunt adevăraţii profanatori. Şi pe ei nu-i pedepseşte nimeni. Ei înconjoară mormintele cu panglica galbenă şi cerată cu care delimitează perimetrul la locul crimei. Lucrurile se confirmă: Toma e înnegrit, eviscerat şi cu o coasă ruptă înfiptă în piept. Inima lipseşte, a fost folosită de leac pentru cei cu simptomele enumerate anterior. Durerea fiicei şi durerea văduvei sunt mari, dar diferite. Fiecare suferă pentru ceva, văduva e împietrită de durere, ruşine şi derută. Se fac fotografii. Urmează ca alte foruri să decidă soarta actanţilor nocturni, dar puşcăria va fi probabil primul lor contact cu modernitatea. Purtătoarele tradiţiei locale se simt ultragiate. Convingerea conclavului de femei e nestrămutată. „A fost bine ce-au făcut. Mureau altfel mai mulţi.” Oamenii nu au nevoie de o dovadă mai bună decât faptul că „s-a mai întâmplat”. După cum spun şi înţelepţii: ca să afli adevărul trebuie să fii pregătit să crezi în el. Zeci de morţi au fost ucişi din nou, declară o bătrânică. E o tradiţie a satului. Din bătrâni. Au fost 7-8-10 cazuri. Poate mai multe.

Pe la periferia grupului reporteriţele vânează opinii cât mai şocante posibil, şi se găsesc femei care să aibă curajul să le formuleze. O babă declară că ea nu va mânca ciorbă de os multă vreme de aici înainte, şi nici carne. Apare şi un fost beneficiar al ritualului. Acesta se oferă pe sine în viaţă ca dovadă că ritualul e eficient.

Actul V

Şi, vă veţi întreba, ce-au făcut în acest context autorităţile locale. Preotul refuză să discute, chiar fuge din faţa reporterilor. Dar e prea târziu pentru că în prealabil apucase să declare: „Sunt multe rele pe pământ, şi diavolul e în noi, în unii din noi”. În mintea lui se gândise şi la ziarişti. Acum nu-i exclus să aibă parte de un muştru sever de la mai marii lui care o să-l acuze de rătăcire. Înalţii ierarhi sunt totdeauna nişte diplomaţi. Dar oare dacă există sfinţi nu e aceasta cea mai bună dovadă că există şi diavoli?

Primarul spune că el unul n-a ştiut nimic. El era ocupat cu pregătirea alegerilor locale, care se fac pe alte criterii. Şi abia acum constată ce înseamnă să te împarţi între politica internă şi cea externă (a satului, fireşte).

Şi oare cum va fi viaţa în Marotinul de Sus în anii ce vor urma? Ce vor face viitorii strigoi, vor fi aceştia mai intimidaţi? Poate se vor abţine o vreme, pentru că totuşi oamenii din sat erau aliaţii lor, singurii care le recunoşteau existenţa. Şi ce vor face oamenii când vor auzi în miez de noapte câte-un scârţâit suspect sau un oblon trântit când nu e nici un pic de vânt? Ce poţi face când strigoii au aliaţi atât de puternici cum sunt poliţia şi procurorii? Sau ziariştii care vor fi o vreme la pândă, apărând pe neaşteptate şi trăgând câte-un beţiv de limbă.

Epilog

Apoi lumea, cu vremea, va uita. Dar satul nu va mai fi niciodată ceea ce a fost. Oamenii nu vor avea multă vreme curajul să se privească în ochi. Nu ştiu dacă vor spune vreodată că era mai bine pe vremea când aveau strigoi. Dar vor trăi mereu cu senzaţia că le-a furat cineva ceva. Şi că nimeni nu i-a înţeles. „E doar o tentativă de a-l face pe Dracula oltean!” mi-a spus un prieten transilvănean suspicios, unul din aceia care nu zâmbeşte niciodată.

***

la strambu, alexandru vlad, Ion Muresan

Gest şi atitudine

 

Arta performanţelor, considerată încă de multă lume o formă ciudată de auto-exprimare, în care artistul şi procesele sale creatoare sunt părţi ale operei, nu mai este considerată astăzi a fi chiar o noutate. Cu două zile în urmă, subsemnatul eram la Zalău unde am asistat la o performanţă interesantă, prin care un tânăr artist plastic se exprima, oarecum nemijlocit, printr-o acţiune care dădea multiple posibilităţi de interpretare şi discuţie.

Performanţele au fost definite în cărţile de specialitate ca „un mod progresiv şi fără închideri, cu variabile infinite” ori un „colaj-ambient”. Se predau acum, sau măcar sunt tolerate, în şcoli de artă, şi, ceva şi mai surprinzător, pe alte meridiane au devenit chiar o întreprindere rentabilă pentru casele organizatoare.

Intenţia acestei arte, spun cei care o practică, este să surpe barierele dintre artă şi viaţă. Arta trebuie să fie, ori să devină, o experienţă obişnuită, chiar accidentală, nu ceva la care oamenii să privească atunci când vor, în nici un caz ceva ce poate fi vândut şi cumpărat. Performanţele au loc de cele mai multe ori în mediu stradal, pentru a evita lumea negustorilor de artă, a galeriilor, a instituţiilor conservatoare.

Începuturile formei sunt ceţoase. În 1920, Marcel Duchamp face „happening”-uri în Paris (apărând o dată gol în public, pe fond muzical). În 1960, criticii americani de artă îl discutau pe Jackson Pollock nu atât în termenii picturii sale, ci mai degrabă în ai tehnicii sale, care era aceea de-a lăsa culoarea să cadă de sus pe pânza aşternută. Modelele lui Yves Klein se cufundau în culoare şi se impregnau pe pânză în faţa unui elegant auditoriu parizian; la Milano, Piero Manzoni se semna pe corpuri vii, dându-le un „certificat de autenticitate” ca „adevărate opere de artă”. În New-York, Claus Oldenburg îşi transformă atelierul în „Prăvălie” şi vinde gigantice artefacte, ruj uriaş, umeraşe supradimensionale, oricui vrea să le cumpere. Gilbert şi George, în Londra, îşi pregătesc apariţiile ca într-un serial BBC: Sculptură roşie, Sculptură cântătoare, Sculptură care bea, Prânzul.

Mai nou, în 1986 câteva happening-uri au fost ceva mai aproape de arta de expoziţie: de exemplu, cei care participau la deschiderea unei expoziţii la Riverside Studio au putut admira „Picturile vii” ale lui Stephen Tylor Woodrow – oameni vii, variat costumaţi, respirând, atârnaţi de pereţi.

Alte performanţe au fost costisitoare, foarte elaborate, adevărate spectacole luminoase şi muzicale, pentru a fi admirate de departe, de peste Tamisa. În America, teatrele experimentale Off-Broadway duc şi ele, probabil, la o scădere a interesului pentru happening-urile de atelier.

În orice caz, această artă, a performanţelor, este considerată a fi destul de veche şi constituită în sine pentru a beneficia de o istorie semnată de un doct cercetător al fenomenului, care îi analizează şi manifestările protocronice, trasându-i provenienţa de la futurism (rus şi italian) şi constructivism, prin Dada, suprarealism şi Bauhaus.

Putem vorbi deci de un trecut când vorbim de momentul când artiştii, care se manifestau în performanţe, erau anarhişti, încercând cu bună ştiinţă să facă lucruri excentrice ori mai degrabă rebele. Acum studenţii în arte pot găsi performanţele a fi un lucru natural şi lipsit de caracterul subversiv. Cel puţin în plan artistic, pentru că pe de altă parte, Alternativa Portocalie, grupul de studenţi polonezi care se produc într-un climat politic tectonic, au dat de furcă nu o dată autorităţilor şi au creat confuzie, luând în răspăr lucruri care sunt sacre şi pentru guvern, şi pentru opoziţie. Un exemplu din multele lor manifestări: în 1987, un grup de peste 5000 de studenţi îmbrăcaţi în roşu, cu drapele şi lozinci oficiale s-au grupat în jurul cuştii cimpanzeilor din Grădina Zoologică pentru a cânta imne staliniste.

Câteva acţiuni happening au fost de-a dreptul sado-masochiste (cele ale lui Brisley, de exemplu), altele au fost atât de informale încât constau în simple discuţii cu cine voia să stea de vorbă. Dar toate presupun o nouă imagine a artistului despre sine, o nouă imagine a artistului în ochii publicului său, aceste două imagini fiind acum în conflict, un conflict care pare mai puţin arbitrat de o critică specializată. Trebuie însă să recunoaştem oricum faptul că artistul e angajat eroic în explorarea propriilor limite, posibilităţilor şi imaginaţiei sale, statutului său social şi politic. Şi acest efort îl umanizează, dacă imaginea lui ar fi fost vreo clipă mai puţin umană în ochii cuiva.

Trăim un moment de mare consum, condiţionat de fapt de o mare libertate; se ascultă mai multă muzică decât oricând, autorii dramatici din toate epocile sunt jucaţi serios şi competitiv, dar mai ales cu o libertate ce-i revitalizează, muzeele sunt deschise peste tot, reeditările copleşesc lumea cu toate cărţile deodată. Toate tezaurele au devenit populare. În aceste condiţii, artistul în viaţă trebuie să atragă atenţia asupra faptului că e în viaţă, nu autor de tablouri expuse şi manuscrise conservate, nu vrea să fie expus acestui gen de consum, este o prezenţă serioasă, cu funcţie socială directă. Menirea lui nu e cea de autor de opere clasificate, el vrea să aibă un cuvânt de spus chiar şi în „forma” ce-o dă vieţii noastre. Se obligă astfel la atitudine, la gest, devine incomod când e neglijat ori ignorat, trece în opoziţie, într-o lume ce păşeşte spre sincretism social.

Atitudinea şi instanţa tind să-şi găsească o unitate comună, un fel de cronotop, ca să risc un termen din analizele textuale, sugerând de altfel şi urgenţa prin această conexiune esenţială între funcţie şi moment.

Funcţia socială a artistului e mai serioasă şi mai profundă, sunt dispuşi să i-o recunoască uneori ceilalţi factori implicaţi, şi considerăm prin natura lucrului înţeles că, între aceştia, artistul este conştient la nivelul spiritului său de adevăr. Nu e vorba de inversări ale funcţiilor, ci de-o demnă păstrare a acestora, amintindu-i artistului (ceea ce el foarte bine ştie) că instanţa (momentul) n-a absolvit niciodată de la gest şi atitudine. Ba dimpotrivă.

Într-o societate pe care distopiile încercau s-o prezinte pe cale de-a se automatiza la absurd, despre care Hegel prevedea că va marginaliza arta, menţinând în centru tehnica, artistul a ieşit la rampă în persoană şi temperament. Da Vinci se plângea că arta se schimbă din zece în zece ani, ori azi orice artist european îţi spune că arta rezidă în schimbare, în libertatea ei şi în evitarea oricărei repetări ori acumulări. Parcă dând replica lui Da Vinci, Andy Warhol spunea că în spectacolul viitor fiecare vom fi celebri cincisprezece minute. Artistul are grijă ca lumea să fie umană, îşi ia această povară, gestul său se sustrage monotoniei eficiente a utilitarului, ne salvează de la primejdia cu care eram ameninţaţi când se spunea că vom deveni cu toţii roboţi şi campioni ai procesului de producţie. Arta în noile ei forme dezinhibă şi umanizează, este părerea noastră. Spiritul şarjează cu libertate şi e instaurat într-un prezent continuu, fără mode, etape şi cicluri.

Aşa cum adevărul, propriu expus, are calitatea de-a fi eligibil în toate instanţele, aventura estetică, dublată de profunzime, dobândeşte virtuţile adevărului şi este în acelaşi grad eligibilă – această calitate trebuind să devină noul criteriu ce presupune o nouă responsabilitate şi datoria noastră de-a o accepta.

(Din arhiva Constantin Tătuţă)

 

[Vatra, nr. 7-8/2015]

In memoriam Alexandru VLAD

Evocatio

Alexandru Vlad

Nu cred c-am trecut vreodată prin Cluj fără să-l întîlnesc pe Alexandru Vlad. L-am întîlnit și cînd nu era prin Cluj, cînd era fie pe coclauri, fie la casa lui bachelardiană (mai mult visată decît reală, deși a construit-o pînă la urmă) de la Mihăiești. Asta pentru că Vlad era, oriunde s-ar fi aflat, tot timpul în centrul Clujului. Aproape la fel de prezent cînd era absent ca și atunci cînd era prezent.

N-am avut norocul să fac nici o expediție montană cu el (dar adevărate expediții erau plimbările între Teatrul Național și Librăria Universității, mai lungi și mai epopeice – în relatarea lui – decît cea la Polul Nord, marele lui vis de explorator potențial); îi știu însă toate călătoriile și expedițiile, și pe cele făcute și pe cele nefăcute; și le știu în toate variantele, căci o călătorie făcută de Vlad devenea o mulțime de călătorii relatate, niciuna identică precedentei. Știu și cum a făcut călătoria nefăcută în Alaska: știu grosimea zăpezii, nuanțele ei din zori, de la prînz și noaptea, muzica tăcută pe care o emana, lumina pe care o iradia. Nici nu sunt sigur că n-am fost în Alaska.

Nu știu dacă voi mai călători, căci călătoriile mele sunt banale. Adevăratele mele călătorii sunt cele de ascultător al călătoriilor lui Vlad.

Cu el, de fapt, nici nu trebuia să mergi prea departe ca să dai peste tărîmuri fabuloase ori să dea fabulosul peste tine fără să iei seama. Orice străduță era cuprinsă, în prezența lui, de o frenezie a evenimentelor. Era suficient ca vîntul să smulgă o frunză dintr-un copac și s-o legene tandru spre pămînt ca să iasă – de nu pe loc, măcar a doua zi – o întîmplare cosmică. Vlad vedea toată căderea frunzelor și auzea fîșîitul lor dureros prin aer. Nu trebuia să fabuleze, căci era solidar cu tot ce se putea întîmpla. Și vedea și nevăzutul din cele ce se puteau vedea. Dar mai ales din cele ce nu se puteau vedea fără o abilitare specială. N-am văzut pe nimeni care să aibă ochiul atît de deprins cu inefabilele cotidiene. Și, deși martor al întîmplării, deși participant la ea, nu i-am putut niciodată contesta relatările, măcar că eu nu văzusem nimic. Vedea însă el pentru toată lumea.

Era, cu siguranță, poet înainte de toate; nu pentru că, licean, scria poezii – și a mai scris apoi, din cînd în cînd, cînd versurile picurau singure; ci pentru că sub proza lui stă o fascinație a nuanțelor care nu se relevă decît unui poet. Și pentru că, deși reprimate, metaforele străbat ca niște trasoare realismul observațiilor.

Am vrut, după ce-am aflat de boala lui (care nu părea atît de galopantă), să-i fac o demonstrație, pe jumătate în glumă, ca să se vadă limpede – și să vadă și el, care cocheta cu nesiguranța, deși era mare cititor de poezie și avea un fler pe care mi l-aș dori și eu – că e poet și l-am rugat să-mi trimită toate poemele pe care le avea (și pe care le publicase, în Vatra, dar și în Familia). Am sperat că va prinde apariția lor (las cum era, deși acum sună oarecum nepotrivit, nota care urma să însoțească poemele). Era duminică seara cînd am vorbit. Tocmai se întorsese dintr-o vizită la Ion Mureșan și-mi spunea că e cam obosit, dar că-mi va trimite poemele. Pentru fragmentele de roman pe care i le-am cerut, mi-a cerut el mai mult timp. Am crezut că avem.

Nu aveam însă. Duminica următoare el pleca. Dar e un semn, cred, că ultimul lui dar a fost mănunchiul de poeme de alături.

Drum bun și mulțumiri!

                                                                                              Al. CISTELECAN

 

 

***

Dialog cu Alexandru VLAD

„Tu o să te faci scriitor. Dar, ai grijă, ăştia toţi beau!”

alexandru vlad 3

Câţiva ani buni, am realizat la Radio Cluj emisiunea „Semn de carte”. Erau 50 de minute de actualitate literară, din care nu lipseau evenimentele la zi, cronica literară, cronica de film, o rubrică de poezie, alta de evocări, scurte interviuri cu scriitori, pagina noutăţilor editoriale etc. După o vreme, din motive independente de mine, formatul emisiunii s-a schimbat. Şi atunci, pentru a nu pierde spaţiul alocat literaturii, am fost nevoit să renunţ la toate rubricile şi să mă concentrez pe dialoguri lungi, fără pauze muzicale, cu scriitori pe care îi invitam fie pentru a-i aniversa cu ocazia zilei de naştere, fie pentru a dialoga despre recentele lor apariţii editoriale. Din când în când, prin telefon interveneau anumiţi critici literari care adăugau aerului ludic, spontan al emisiunii şi un necesar portret critic, o „încadrare” a invitatului în peisajul literar românesc, sau o scurtă recenzie la cartea aflată în discuţie. Între timp, emisiunea a dispărut din grilă (şi nu din motive de audienţă, dar asta e altă poveste…), dar înregistrările au rămas în fonoteca radioului şi în arhiva mea audio sentimentală.

            Alexandru Vlad mi-a fost oaspete (şi ce oaspete!) de vreo 4-5 ori, aproape după fiecare carte nou apărută, dar şi în alte situaţii. De exemplu, vara, îl sunam pe telefonul mobil al soţiei să ne spună ce a mai citit sau la ce lucrează. Iarna, acasă, la Cluj, îl solicitam iarăşi, din te miri ce motive, fie prin telefon, fie, cu reportofonul, în întâlnirile de la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor. Nu m-a refuzat niciodată. A venit vremea ca măcar o parte din întâlnirile radiofonice cu care m-a onorat să fie transpuse pe hârtie. Din păcate, vremea aceasta despre care vorbesc nu mai e, din păcate, şi fizic vremea lui Alexandru Vlad…

            Mai jos, interviul din 31 august 2009. Am păstrat, inevitabil, o anumită oralitate şi spontaneitate a dialogului, fireşti unei emisiuni radio difuzate în direct, în speranţa că, parcurgând anumite replici, uşoarele ticuri verbale, o inconfundabilă cadenţă a frazării, a rostirii, tipice lui Alexandru Vlad, va fi ca şi cum îi veţi auzi aievea şi vocea. (D.M.)

 

– Domnule Alexandru Vlad, nu ne-am mai auzit la radio de vreun an și ceva. Mai exact, de la apariţia volumului „Curcubeul dublu”, despre care am vorbit pe larg prin iarna anului trecut…

– Aşa o fi. În ultimul an şi jumătate am lipsit din foarte multe locuri.

– Vă mulţumesc că aţi răspuns invitaţiei noastre, mai ales că aţi venit de la Mihăieşti, judeţul Cluj, localitatea unde v-aţi stabilit peste vară. De altfel, ştiu că vă veţi întoarce imediat după emisiune la Mihăieşti. V-am stricat tihna de la ţară… Ce-aţi mai făcut între timp?

– Păi… am început să lucrez la un roman. Mi s-a reproşat mereu că scriu volume de proze scurte, volume compozite, volume complicate, volume despre care nu se ştie precis ce sunt…

– Cum a fost „Curcubeul dublu”, nu se ştia exact ce e…

– Nici acum nu se ştie, problema a rămas nelămurită. Dar acum m-am apucat de un roman. Am mai publicat unul în 1985, „Frigul verii”, un roman în toată puterea cuvântului, totalmente inventat, plasat într-o perioadă pe care eu n-am cunoscut-o. Era vorba de un roman de război, apărut la Editura Militară. Acum scriu un roman despre colectivizare.

– O perioadă pe care aţi trăit-o!

– A, stăteam la poartă şi pândeam când venea preceptorul…

– Şi cum staţi cu lucrul la roman?

– Nu stau foarte bine, dar nu stau nici foarte rău. E vorba de un proiect mai vechi, pe care l-am abandonat. Între timp, am scris alte lucruri, am tradus foarte multe cărţi, am avut nevoie de bani. Traducerile se fac cu un contract ferm şi aduc nişte bani. Puţini, dar îi aduc conform contractului. Prin urmare, am abandonat acest roman într-un anume stadiu: schiţe, ştiu eu, sinoptice, personaje, fişe ale personajelor, chiar texte, unele le-am şi publicat în presă atunci când, strâns cu uşa, a trebuit să dau revistelor „Familia” sau „Vatra” un text de proză. Şi, atunci când abandonezi un proiect, el moare încet-încet. Se fosilizează personajele, ideile dispar ca apa în ciur. Iar atunci când îl reciteşti, ai impresia unei diagrame, a unei, ştiu eu, foste vieţi. Foarte greu ajungi să resuscitezi personajele, să te aduci şi pe tine la viaţă ca autor al lor. O vreme le mişti ca pe nişte figurine pe o tablă de şah, până când învie şi încep să refuze unele manipulări auctoriale sau să ceară altceva. Ei, atunci au înviat. Chiar dacă devin pretenţioase, chiar dacă apar probleme noi, măcar ştii că ai de-a face cu personaje vii cu care lucrezi. Atunci, când vezi greul care e în faţă, respiri uşurat. Am reuşit să recreez atmosfera romanului. Acuma personajele mele trăiesc, au pretenţii, mă pun să citesc tot felul de cărţi, de exemplu despre zootehnia anilor ’50 ca să văd ce se poate da de mâncare unor găini înfometate într-o fermă care până la urmă va deveni un fel de cimitir avicol… Da, sunt mulţumit. Am probleme, probabil o să mai am încă o jumătate de an, dar romanul e acolo, e la mine, se scrie. Până acum nu eram sigur nici măcar de atât.

– E bine că n-aţi renunţat la proiect, pentru că, citeam undeva că aflat în străinătate, aţi aruncat la tomberon sute de pagini scrise în perioada comunismului. E adevărat?

– Da, e adevărat!

– Cum v-a lăsat inima?

– A, a fost greu… Mi s-a oferit o bursă de câteva luni şi, stând singur, am putut, în sfârşit, să le citesc, să le pun în ordine. Şi mi-am zis: acum e de mine, tot ce mi-am dorit a fost timp. Ei, nu e adevărat. Un autor cu experienţă ştie că nu doar de timp ai nevoie. Ai nevoie de dispoziţie, ai nevoie ca în capacitatea ta de invenţie cuvântul să găsească un sprijin… Eu astăzi sunt criminal, mâine trebuie să fiu mătuşa ţicnită a victimei. Asta cere o anumită mobilitate. Deci nu e vorba numai de timp, ci e vorba chiar de dispoziţie. Să ai cuvinte! Făcând presă atâţia ani de zile, mă goleam în fiecare zi de cuvinte. Nu mai aveam altele. Foloseşti câteva sute în scris, le cauţi, le alegi, te hotărăşti la figuri de stil… seara eşti terminat, eşti gol din punctul ăsta de vedere. Şi, citind acele pagini – proiectul urma să apară prin ’80 şi ceva, ’90, nu bănuiam eu c-o să cadă comunismul ca să pot eu publica un roman foarte răspicat scris – ei, foarte multe lucruri se ascundeau în pagini şi refuzau pur şi simplu să învie în ochii mei de după ’90. Practic, noi, cei care am traversat cu o oarecare carieră literară graniţa dintre ’89 şi ’90, am fost prea tineri astăzi şi prea bătrâni mâine. Eram viitorul literaturii române şi, peste zi, am devenit foste speranţe ale generaţiei ’80. Şi-atunci, trezindu-mă cu aceste pagini scrise mărunt, ordonat, le-am prins cu piuneze pe pereţi şi am tapat o cameră uriaşă cu hârtii scrise de mână. Când m-au vizitat cei de-acolo, de la Cultură, să vadă ce fac, dacă nu-mi lipseşte ceva, au rămas uluiţi văzând pereţii. Am încercat, din nou, să compun schema romanului, sinopticul, capitolele, să creionez personajele… Şi n-am reuşit nimic. Am şi scris câteva pagini la fel de proaste şi de moarte precum cele pe care le adusesem de acasă, şi mi-am dat seama atunci, după vreo trei săptămâni, că eu nu voi face nimic dacă nu arunc paginile vechi, dacă le fac tot timpul respiraţie artificială. Pur şi simplu, într-o zi în care citisem eu în broşura nemţească faptul că în ziua aceea se „predă” hârtie, m-am dus şi am aruncat la gunoi tot manuscrisul.

– O poveste interesantă. Sunt mulţi scriitori care-şi păstrează fiecare pagină scrisă, indiferent de ce au aşternut pe ea. Sunteţi prozator, traducător, eseist, publicist, dar şi poet! Ştiu că n-aţi renunţat la poezie…

– Cu poemele, am mărturisit, fără să mint prea mult, când m-a întrebat un poet italian: cum, scrii poezie? Şi cum scrii poezie? Păi, uite, pun o pagină albă pe birou seara şi uneori dimineaţa, foarte rar, pe hârtia aceea e un poem. Dar de cele mai multe ori, nu e.

– V-aţi născut în 31 iulie 1950. Nu este târziu nici acum să vă urăm La mulţi ani!, mai ales că ieri a fost Sf. Alexandru.

– Am aflat târziu de acest Sfânt. Dar cred că este un Sfânt mai mic. Nu i s-a tăiat capul ca altor Sfinţi mai mari!

Sunteţi născut în Suceag, judeţul Cluj, dar locul copilăriei dumneavoastră este legat de Mihăieşti.

– Am trăit câteva săptămâni în Suceag, abia dacă m-am născut. Pe urmă, cu maică-mea, ne-am repliat la o distanţă de 15 km, cam acelaşi areal, aceleaşi dealuri…

În casa bunicilor din partea mamei. Acolo aţi făcut şcoala generală.

– Da. Aveam o mătuşă care era învăţătoare. Practic, din curiozitate şi tot bătând-o la cap, am învăţat literele şi să citesc la 5 ani, la 6 ani… Tot ciclul primar m-am plictisit trăgând cu urechea la clasa paralelă. Eram pe clasa întâi, paralel cu clasa a treia, pe clasa a doua, paralel cu clasa a patra şi eram cu urechile ciulite la ce se preda la clasele superioare.

Asta înseamnă că nu v-aţi plictisit, totuşi, la şcoală!

– Păi, m-am plictisit când am ajuns eu în clasa a treia, nu mai vorbesc de a patra.

Ce a urmat după şcoala generală?

– Maică-mea a ţinut neapărat ca eu să fac şcoală. De obicei, oamenii din sat, sărăciţi toţi de colectivizare, făceau toţi o şcoală profesională, ca să aibă din ce trăi, să aibă o meserie, aceasta era mentalitatea, indiferent cât de bun era elevul, urmând ca, dacă el vrea, să mai studieze pe urmă, pe propriii lui bani, fără a mai împovăra familia. Cred că, de fapt, părinţii încercau să ne scoată din mediul acela rural în care colectivizarea devenea din ce în ce mai păguboasă, să muncim, să nu ne mai bazăm pe averea care nu mai era. Ca urmare am făcut liceul la Cluj, un liceu bun, Ady-Şincai, şi pe urmă am urmat studii filologice.

Cam de când aţi început să cochetaţi cu literatura?

– Versuri scriam de copil. Versuri mimetice, probabil.

Pur şi simplu, aşa, v-aţi apucat de scris?

– Nu-mi amintesc. Ştiu că aveam caiete prin clasa a IV-a deja în care versificam. Cu rimă, număram silabele, făceam schema ritmului, tot ce văzusem în cărţile celor mai mari că se face când se scrie poezie. Asta a dispărut cam după clasa a VIII-a. Atunci am început să scriu primele proze. Citeam proză foarte mult, deci era cumva normal. Unul din cei care, într-un fel sau altul, m-au făcut să mă hotărăsc pentru proză a fost marele critic Alexandru Cistelecan, pe care nu contenesc să-l “urăsc” de atunci! Eram colegi de liceu, conducea un cenaclu, el deja citea Nichita Stănescu şi era foarte sever şi pretenţios cu versurile care mai aveau rimă. Şi mi-a pus în mână „Elegiile” lui Nichita Stănescu, în care îmi prindeam urechile. Sigur, îmi plăcea Blaga, îmi plăcea Barbu, îmi plăcea Rilke, dar mă depăşea Nichita Stănescu! Şi-atunci am rupt-o cu poezia, după ce am apărut şi într-un volumaş de versuri ca elev de liceu, împreună cu alţi trei colegi, Marius Jucan, Lucian Tamaris şi Gheorghe Pugna. La Bacalaureat, Comisia avea pe masă volumaşul nostru tipărit şi ne-a dat note cu multă indulgenţă.

Deci întâlnirea cu Alexandru Cistelecan a fost decisivă în alegerea dumneavoastră!

– Ei, n-aş putea spune că a fost chiar decisivă. Dar a grăbit lucrurile. A făcut să tai pisica! Oricum, citeam foarte multă proză şi mai puţină poezie.

Aţi avut profesori care v-au îndemnat, să spun aşa, înspre poezie?

– Nu, până nu am ajuns la „Echinox” n-am avut oameni care să mă dăscălească. Nici măcar la „Echinox” nu m-au prea dăscălit, fiind eu, în general, foarte pretenţios cu fraza şi cu…

Da, nici măcar profesorul Mircea Zaciu n-a reuşit să vă „strunească”, o spuneţi dumneavoastră undeva, deşi cred că o spune şi regretatul profesor în Jurnalele lui. Revenind, trebuie să fi avut un moment în care v-aţi spus că ceea ce trebuie să faceţi în viaţă este scrisul, literatura…

– Asta mi-am dorit încă din copilărie. După ce mi-a trecut visul să devin pilot, aviator, încă în şcoala generală, acasă, îmi amintesc scene când cineva care era la noi în vizită zicea: ei, pilot… Tu o să te faci scriitor! Auzind cum recit, cum povestesc, văzând că am caiete cu texte proprii, versuri… A, nu, tu o să te faci scriitor! Dar ai grijă, ăştia beau toţi!”

Da, „frumoasă” perspectivă! Dar, cu siguranţă, nu aceasta v-a îndemnat înspre scris.

– A, nu, nu asta.

Aţi ajuns la Cluj, aţi terminat liceul şi aţi urmat Facultatea de Filologie, la fără frecvenţă, mai întâi.

– Da, am început aşa, ratând o primă admitere la engleză unde am luat un 2 sau un 3 cât mine de mare, după ce luasem peste 9 la română şi eram aproape sigur că stau bine… Ei, un profesor care ne-a dictat textul la admitere a vorbit într-o engleză care mi se părea totalmente necunoscută. Noi aveam o profesoară onorabilă, care se străduia să vorbească clar, ca noi s-o putem imita, şi când domn’ profesor a vorbit, credeam eu ca la Oxford, n-am înţeles textul care se dicta. Având un anume temperament, ceea ce trebuie să recunosc, pur şi simplu am refuzat să mai scriu. Şi-am zis, nu-i nimic, o să fac punctul doi şi punctul trei. Numai că punctul doi era să traducem în româneşte dictarea de la punctul întâi. Aşa că n-am intrat „la zi”. Şi-atunci m-am repliat, de frica armatei, recunosc…

După care aţi trecut la zi!

– Şi-am fost coleg cu Cistelecan, Podoabă, Pantea, Perian… Stăteam în Căminul Avram Iancu, camera 84, toţi din cameră erau cu „P”, numai eu eram cu „V”.

O generaţie de excepţie. Interesant este că acum câteva săptămâni l-am avut invitat pe poetul Ion Cristofor. Nu intrase din prima la facultate din cauza limbii franceze. Dar acum traduce excelent din limba lui Voltaire.

– Păi, stai aşa, Podoabă a căzut la prima admitere, iar Cistelecan a fost ultimul pe listă. Dacă-ţi spune ceva fraza asta…

Asta nu v-a împiedicat să ajungeţi nume mari ale literaturii române. În 1973 s-a produs debutul la Echinox. Cum aţi ajuns acolo?

– La Echinox ajungeai chemat. Ca şi în masonerie, nu făceai o cerere să intri. M-au chemat Cistelecan, Podoabă, Perian şi alţi colegi… Ei ajunseseră deja acolo. Sigur, în redacţie ajungeai prin anul trei, patru. Dar, fiind oarecum o lipsă de condeie în anii terminali, au fost chemaţi în mod excepţional cei pe care i-am amintit. Ei s-au uitat în jur şi i-au spus lui Papahagi, lui Ion Pop cine ar mai putea să lucreze şi să scrie la revistă. Acolo nu era neapărat nevoie să-ţi publici prozele sau poemele, ci trebuiau făcute cronici, editoriale, trebuiau făcute eseuri despre tema numărului, trebuia făcută macheta, trebuia mers la tipografie…

De la debutul din 1973, a urmat un parcurs literar lung, frumos şi fructuos.

Avem acum un invitat în direct, prin telefon, care va vorbi despre prozatorul Alexandru Vlad. Criticul şi istoricul literar Ion Bogdan Lefter, bună seara! Vă mulţumim că aţi acceptat invitaţia noastră. Unde l-aţi situa dumneavoastră pe Alexandru Vlad în contextul prozei româneşti contemporane?

– I.B.L.: Nu e cazul să-mi mulţumiţi. Plăcerea e de partea mea. Sunt onorat să pun şi eu un pic umărul la o emisiune despre Alexandru Vlad, un extraordinar prozator şi, pe deasupra, şi un foarte bun prieten de la distanţă. Am ascultat prin telefon minutele dinaintea intervenţiei mele. Mi se pare foarte interesantă reconstituirea asta de atmosferă, de început al generaţiei noastre în spaţiul Echinoxului. Şi, pentru că Alexandru Vlad a vorbit despre debutul lui cu proză la Echinox, eu pot lega firul şi pot începe prin a spune că în ce mă priveşte am însoţit debutul în volum al lui Sandu Vlad, care s-a produs ceva mai târzior, cu „Aripa grifonului”, în 1980, atunci când prozatorul avea 30 de ani. Bineînţeles că am citit cartea, urmăream deja toate noutăţile editoriale. Eram şi eu la început, nu aveam unde să scriu cronică literară. Întâmplarea a făcut, necunoscându-ne direct, ca un amic comun, Ioan Buduca, dacă nu greşesc, din redacţia „Vieţii studenţeşti” şi a revistei „Amfiteatru”, să-mi solicite o cronică la volum. Am scris atunci rapid şi cu mare plăcere un articol foarte elogios. Mai târziu, ne-am şi cunoscut şi s-a legat o prietenie firească. L-am urmărit în continuare, am citit toate cărţile lui Sandu Vlad şi tot timpul am fost frapat de rafinamentul frazei lui. El nu este un prozator de suflu epic, cum se zicea în generaţiile critice mai vârstnice, nu compune romane care să aibă pretenţii de construcţii narative spectaculoase, nici nu vrea să facă fresce sociale… Proza lui Alexandru Vlad avansează pe spaţii mici. Fraza lui avansează cu percepţii mici pe care le detaliază şi din care scoate profunzimi extraordinare, virtuozitatea cea mai evidentă fiind atinsă în „Curcubeul dublu”. Alexandru Vlad este, în primul rând, un observator al realităţii din jur, al concreteţei din jur, al detaliilor obiectuale sau psihologice pe care le pune sub o lupă şi din care ştie să scoată, cu originalitatea lui, cu unghiul lui foarte special de percepţie şi de analiză, nişte lucruri care ne surprind şi ne mişcă şi ne tulbură.

            – De la acele constatări pe care le-aţi făcut în 1981,  a rămas Alexandru Vlad la fel şi peste ani?

            – I.B.L.: Într-o anumită măsură, bineînţeles că da. Dacă încerc să generalizez şi să vorbesc despre un prozator care face în primul rând notaţie şi analiză de imediat, de existenţă, de percepţie a lumii din jur pe care o traversează, atunci inevitabil ceea ce rezultă ca text este un fel de text-confesiune, un fel de text-jurnal sau text-rememorare, ca să revin la textul meu din juneţe şi unde exact despre asta era vorba, despre faptul că diverse voci naratoriale, narative, îşi asumă trecutul propriu, experienţele personale, observaţiile proprii şi le pun sub lupa de care vorbeam, făcând rememorări, rememorări ale rememorărilor, pentru a încerca să descifreze din detalii sensurile mai profunde, mai ascunse ale existenţei, ale lumii. Proza lui Alexandru Vlad rămâne o proză a rememorării, a notaţiei, a reflecţiei. E un prozator foarte special, e un fel de proustian al postmodernismului, dacă pot construi o asemenea sintagmă.

Aţi spus că Alexandru Vlad nu a excelat prin suflul epic. Ei, bine, tocmai ne-a mărturisit că lucrează la un amplu roman realist, a cărui acţiune este situată în perioada colectivizării. S-ar putea să avem o surpriză imensă!

– I. B.L.: Să ştiţi că într-o descindere la Cluj de acum aproape un an, la Zilele prozei, am avut ocazia să ascult, citite de Alexandru Vlad, în conclavul în care se retrăsese, câteva pagini din cartea asta nouă la care lucrează şi în care colectivizarea şi fragmentul de epocă furnizează şi materie epică, dar şi o mulţime de alte lucruri, printre care efecte de ironie şi de umor colosale şi, probabil, destul de suprinzătoare în cazul lui Alexandru Vlad, care a făcut până acum figură de prozator foarte serios.

Aveţi observaţii, domnule Vlad?

– Aş vrea să se confirme vorbele frumoase pe care le-a spus despre mine Bogdan. S-ar putea să aibă dreptate şi de data aceasta, cu acest roman. Nu ascund că pentru mine fantezia are loc într-un fel de mişcare inversă, ca în oglindă. Practic, orice lucru pe care-l inventăm ne închipuim că este o închipuire proprie şi atunci putem să o analizăm în amănunt. Iau invenţia, o privesc ca pe ceva din trecutul meu mai mult sau mai puţin îndepărtat, sau ca pe ceva trăit, şi atunci eu pot să-i construiesc toate detaliile. La urma-urmei ne inventăm cu toţii până şi biografiile! Nu sunt doamne care spun că nu poartă niciodată maro? În timp ce un stilist ar spune: doamnă, la părul dumneavoastră, la culoarea ochilor, a pielii vi se potriveşte maro. Dar eu nu port maro! Ne inventăm cu toţii biografiile, iar, în situaţia asta, de ce n-ar putea invenţia şi ficţiunea să devină, printr-un mod de creaţie, un fel de, cum să zic, falsă biografie? Altfel cum? Cum pot eu să fiu într-un capitol criminalul şi în celălalt mătuşa lui ţicnită? Poate sunt ipostaze ale propriei percepţii mai mult sau mai puţin… ştiu eu?! Dar nu vă spun mai mult, că pe urmă scrieţi romanul în locul meu!

Domnule Ion Bogdan Lefter, mulţumim pentru intervenţia dumneavoastră telefonică!

– I.B.L.: Cu mare plăcere!

Domnule Alexandru Vlad, să parcurgem repede etapele următoare ale vieţii dumneavoastră. Aţi terminat Filologia şi, din păcate, n-aţi reuşit să rămâneţi pe un post pe care bănuiesc că vi l-aţi fi dorit, redactor la o revistă, să zicem.

– Nu-mi doream aşa ceva. Oraşul oferă celor pe care îi apreciază sau celor pe care îi are în dotă, oferă nişte sinecuri, nişte posturi nici prea mari, dar nici prea mici, în care nu trebuie neapărat să tragi chiulul, dar din care poţi să trăieşti şi să-ţi rămână după-amiezile libere.

Aţi fost în primul rând anticar. Sau ce? 

– Am fost în primul rând profesor, la ţară. Pe urmă am fost, ştiu eu, anticar, bibliotecar, proiecţionist de film, magazioner, impiegat de mişcare, controlor de bilete cu atribuţii de birou, galerist… Am fost şi şomer de câteva ori, deşi atunci nu se folosea termenul. Am spălat şi ghetele fotbaliştilor de la „U” Cluj şi m-am ales cu câţiva prieteni, pentru că mai făceau şi ei studii şi le trebuiau rezumate la „Ion”. Dar câţiva m-au surprins, pentru că îmi declarau că citeau Dostoievski şi vorbeam cu ei despre „Crimă şi pedeapsă”.

Spuneţi undeva că perioada echinoxistă a fost scurtcircuitată de un securist care v-a cam îndepărtat de acel grup.

– A încercat, da, pur şi simplu le-a spus să nu mă mai publice, pentru că sunt un om cu probleme. Am aflat mai târziu. Mi-a spus acest secret unul din membrii nu chiar de frunte ai redacţiei. Ceilalţi mi-au amânat textele sine die, nu mi-au spus. Am toată stima pentru ei, apărau revista. Că doar nu era vorba să apere un om care era un pui de cuc. Şi aşa am început să public în „Tribuna”, dar până la urmă am fost „ajuns” şi acolo şi-am început să public în reviste din afara Clujului, iar cărţile mi le-am publicat, cel puţin primele, la Bucureşti.

Aţi publicat şi în „Vatra”, aţi ajuns mai apoi redactor al revistei, cum sunteţi şi astăzi, de altfel… Din punctul acesta de vedere, Clujul nu v-a prea agreat, nu v-a oferit prea multe şanse. Cărţile le-aţi publicat în Capitală. Ştiu că aţi luat manuscrisul de la Editura Dacia şi l-aţi dus la Bucureşti…

– Păi, după două-trei amânări de publicare, ce era să fac?

Volumul a apărut imediat la Cartea Românească şi a primit Premiul pentru debut al USR. Cum a „înghiţit” Clujul cultural succesul dumneavoastră, un Cluj, afirmaţi dumneavoastră undeva, domninat cultural de D.R. Popescu?

– Nu era doar D.R. Popescu… Mai degrabă era o tripletă. D.R. Popescu era, să zicem, şeful cel mare în literatură. Alţii ocupau funcţii de conducere la postul de radio sau la Universitate. Nu regret treaba aceasta. Nu eram un om comod, aveam replici ascuţite, uneori le mai am şi astăzi, chiar dacă am devenit mai îngăduitor şi prefer să tac şi să trag din pipă. Toate asteau au trebuit plătite. Astea fac parte din viaţa mea. Greşelile şi călcatul în străchini, dintr-o perioadă a vieţii, dacă îţi impui, într-o altă etapă a vieţii, să le repari, să le dregi, te poţi trezi cu o paranteză care poate să fie chiar o viaţă întreagă.

Spuneţi undeva că aţi trăit 25 de ani ca să ajungeţi la oraş şi alţi 25 ca să vă întoarceţi la ţară. Ce faceţi la Mihăieşti, în afară de scris?

– Aaa… Toată lumea mă întreabă! Nu înţeleg, ce poţi face acolo? Şi eu le spun în glumă: într-o jumătate de zi fac dezordine, iar în cealaltă mă străduiesc să fac ordine. Şi uite aşa sunt toată ziua ocupat. La ţară, toate lucrurile pe care le faci îţi iau timp real: să-ţi aduci apă, să sapi grădina, să tai lemnele. În oraş nu consumăm timp, consumăm bani. Plătim pe cineva să nea dea căldura, plătim pe cineva să nea dea apa… Ei, eu le fac cu mâinile mele. Este un mod destul de plăcut de a-ţi petrece timpul şi de a simţi că eşti om, că nu eşti inutil. Un corp, la vârsta mea, trebuie să se mişte, ca să rămână sănătos.

Deci vă place! Aveţi doi copii. Vă calcă pe urme?

– Mai degrabă pe umeri (râde). I-am purtat destul pe toate păşunile pe unde căutam ciuperci. Băiatul cel mare a cochetat o vreme cu a scrie cronică, a terminat Filologia. Am fost speriat. Cel mic m-a anunţat la un moment că şi pentru el Filologia ar putea fi o eventuală opţiune. Băieţii ăştia cred că faci Filologie ca să citeşti cărţi. Noi credeam că citeşti întâi cărţile ca să faci Filologie. Ei, cel de-al doilea băiat a dat un examen de admitere la Politehnică şi va deveni un inginer în domeniul ecologic.

Domnule Alexandru Vlad, vă mulţumesc, vă doresc multă sănătate şi inspiraţie. Vă aşteptăm cu ocazia publicării romanului la care lucraţi şi pe care sper să-l duceţi la bun sfârşit în scurt timp. Oricum, din câte am aflat de la prietenii dumneavoastră, el se anunţă de pe acum un eveniment literar.

– Mulţumesc foarte mult şi eu. Să sperăm că n-o să vă dezamăgesc!

 

 

Interviu realizat de Daniel MOŞOIU

Radio Cluj, 31 august 2009

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]

 

Poeme de Alexandru Vlad

Nota red.: Toată lumea îl știa pe Alexandru Vlad de prozator. De-a lungul anilor am mai publicat, din cînd în cînd, cîte-un poem semnat de Alexandru Vlad. Poate că nu toată lumea s-a lăsat convinsă, prin această metodă cu picătura, că, de fapt, fundamental e poet. Ca să nu mai existe dubii, le-am strîns acum pe toate într-un buchet; ca dovadă că și pentru el poezia e avant toutes choses. 

 

IMG_0448

 

Poem

şi-am văzut-o. ziua în amiaza mare,

pe capra căruţei aceleia care venea dinspre pădure

şi făcea pe uliţă, ca s-o aud, un zgomot înfiorător. părul negru, tăiat scurt,

şi ochii luminoşi, picioarele dezvelite să le mângâie vântul în mers. albe şi puternice,

rochia neagră şi subţire fluturând, bustul drept,

bluza de culoarea grâului, gâtul ridicat cu mândrie. lângă ea băiatul acela

care ţinea hăţurile, blond şi şters, aproape spelb,

concentrat la drumul pe care căruţa aproape c-o luase razna.

m-am ridicat să văd mai bine şi am simţit cum toate celulele trupului

mi se schimbă pe loc, se înnoiesc ca-ntr-o transfuzie magnetică. mi-a aruncat o privire,

mai mult în treacăt, şi totuşi în clipa aceea

sunt sigur că m-a recunoscut. cu o oarecare uimire:

să recunoşti ceva ce n-ai văzut niciodată. scânteia care se declanşa de câte ori mă zărea.

am urmărit uluit cuplul acela ciudat, răsărit ca din senin,

depărtându-se deja, şi brusc mi s-a părut cu pământul nu se mai învârte cu mine.

am început să calculez. da, dacă de la moartea ei

s-ar mai fi născut o dată, trebuia să aibă acum aceeaşi vârstă. altfel cum?

altfel cum să se explice inexplicabilul?

totul a durat câteva secunde şi pământul refuza să-şi reia

mişcarea aceea a lui de rotaţie care ne dă senzaţia de echilibru.

dumnezeu nu face glume. locul e acesta, şi de câţiva ani aştept,

dregând stângaci lucruri care-mi cad din mâini. potopit de arşiţă.

şi încet-încet mi s-a strecurat în suflet senzaţia covârşitoare

că toată viaţa mea, de atunci şi până acum, cu toate realizările ei,

certitudinile câte-au fost, familia, copiii de care sunt de multe ori atât de mândru,

ieşirile în lume, serile în care am fost aplaudat

ca semn de recunoaştere ale unor merite academice,

casa lângă care am sperat să-mi găsesc liniştea, toate-toate, în toată înlănţuirea lor,

nu sunt altceva decât o viaţă de second-hand.

de parcă mi s-ar fi luat cu un gest lumina ascunsă în lucruri.

 

 

Ultim cântec pentru Any

Aveai în inima mea o grădină numai a ta

Prin care hoinăreai desculţă

Totdeauna dimineaţa înainte de răsăritul soarelui.

Stau azi singur şi mă întreb

Ce-i fi pus în această grădină a ta –

Ce fel de plante amărui, înflorind târziu

şi cu rădăcini prea lungi…          

 

 

 

Evoluţia sentimentelor

Şi uneori, ca din senin mi-e dor de ea.

Atât de fin, atât de puţin

Că încremenesc în mijlocul unui gest.

Ea nu mai există, ştie asta toată lumea,

Nici eu, dacă mă gândesc bine, nu mai exist,

Şi cum poate cuiva care nu mai există să-i fie

Dor de cineva care nu mai există?

Pentru că-ntre timp am dispărut şi eu,

m-am scurs în crăpăturile dintre podele

în tubul cu pastile rămas deschis

În călimara cu cerneală uscată.

După cum se ştie dorul usucă lucrurile.

 

 

Liniştea

Ştiutorii mi-au spus că liniştea s-a născut în

puţuri seci,

în mine părăsite,

şi că acum ea nu există în sine, asemeni altor

lucruri de care

nu se îndoieşte nimeni,

şi că ea poate fi percepută doar dacă faci un efort

s-o asculţi

– uneori, e adevărat, fără succes.

Tehnicienii surâd şi spun că ei o cunosc în esenţă

şi că pentru a o capta trebuie să închizi un microfon

într-o încăpere goală şi ferită

şi să-l dai la maximum,

iar pentru a fi sigur trebuie să laşi să se scurgă multă bandă.

Adică liniştea e un ecou care nu are ce reproduce

şi zadarnic ne încordăm auzul ca să-l percepem.

Pe mine liniştea m-a învins când după atât de îndelungata

ta lipsă

am făcut greşeala să public, în sfârşit, acel vechi poem

Despre tine.

 

 

 

Haiku

Plouă. În parcul pustiu

Hoţul de trandafiri

I-alege pe cei galbeni.

 

 

Şapte versuri

Moartea s-a apropiat tiptil pe la spate,

M-a prins de ochi

Şi m-a pus să ghicesc.

Ca s-o păcălesc am şoptit numele tău,

Cu răsuflarea tăiată

Că am iată

Prilejul să te mai întâlnesc.

 

 

Hybris

De când am întâlnit arătarea aceea

la intersecţia

în care mă pierdusem ca-n labirint ciocănind în osul gol

şi mi-a făcut semn cu degetul

să nu mai beau, orbindu-mă cu luminile ce le ţinea pe frunte,

de-atunci intru tot mai des în crâşme mici

de unul singur

distrug lucrarea medicilor

distrug lucrarea lui Dumnezeu.

Oare ce-mi dă crâşma în schimb? e întrebarea pe care-o adresez barmanului plictisit

care-mi şterge paharul până când mă văd în el.

 

 

Epifanie

Şiretul care s-a rupt

Uşa crăpată

Curtea pustie

Cerul fără pată

M-au făcut toate

Mai liber decât am fost vreodată.

 

 

Carpe diem

 

Nu-mi amintesc când am văzut,

Copil fiind.

Pentru întâia oară în viaţa mea munţii.

Trebuie să fi fost un uriaş orizont zimţat

Ce nu putea aparţine nici cerului nici pământului.

Dar, vai, n-a fost nimeni de faţă să-mi spună:

Copile, nu uita,

Deschide bine ochii:

Aceasta e una din zilele pe care vei încerca să ţi

le aminteşti

Zadarnic,

Toată viaţa de aci înainte.

 

Cartea

Am citit o clipă în acea carte

Căreia o pasăre îi întorcea filele,

O floare între pagini

Şi hârtia mirosind a frunze ude.

Am citit dintr-un singur paragraf, mi-am găsit numele

Şi s-a făcut seară.

 

Epitaful îngerilor

Inspiraţie se cheamă atunci

când aproape că am putea avea un lucru,

aproape că-l avem.

Doar că dacă l-am avea, în toată concreteţea lui,

n-ar fi nici pe departe

atât de preţios cum ni-l putem fabulos imagina.

Şi ni-l putem imagina pentru că de fapt cu atâta

                                                        uşurinţă

l-am putea avea.

Această posibilitate, atât de proximă,

Se numeşte – inspiraţie.

Un raport, un mecanism subtil ce se poate strica

lăsându-ne

mult mai săraci decât ne-am imaginat

c-am putea vreodată fi,

sau deveni.

 

Gardul

Am vrut un gard în faţa casei mele

Să mă protejeze, să pună casa în valoare.

Nimeni n-a vrut să m-ajute,

nimeni n-a considerat că asta ar fi o prioritate

Ba chiar mi-au pus beţe-n roate.

„O prostie! Poţi să-ţi faci mai degrabă o fântână”.

Gardul acela nu există nici astăzi.

Nu există nici fântâna.

Şi prietenii mă bârfesc: Un om nehotărât!

O casă care va rămâne curând pustie.

 

 

Bar

Mi-a mărturisit că bea doar ca să-şi amâne nefericirea.

Nicicum din viciu sau lăcomie. Apoi

S-a ridicat, şi-a plătit paharul

Şi-a spus cu voce tare, pentru toţi:

„Pe mâine”.

 

Cum dispar lucrurile din viaţa mea

Nu pot să-mi amintesc fără să uit lucrurile mai întâi.

Dispar pe jumătate, adastă prelinse din memorie

să vadă dacă le chem în ultima clipă înapoi.

Şi când am nevoie, mare nevoie de ele,

Îmi trimit de-acolo de unde sunt o ilustrată monocromă.

 

Un poem al echinoxistului la bătrâneţe

Aş putea scrie

Un poem al echinoxistului la bătrâneţe.

Terorizat în oraş

Să intre la lansări de carte,

Terorizat acasă de e-mail şi anchete neinspirate

Iniţiate de reviste care nu plătesc,

Cu cele patru injecţii pe zi ale lui,

Cu mersul la spital de două ori pe săptămână

(cu probele de urină în buzunar).

Şi toate acestea ca să mai reziste o zi,

Pentru alte lansări de carte,

Şi alte anchete,

Amintindu-şi cu plăcere de primele zile la Echinox,

Când a început totul.

 

[Vatra, nr. 3/2015]

In memoriam Nicolae BALOTĂ

Portretul unui cărturar

 250px-Balota_nic

Dispariţia lui Nicolae Balotă lasă un gol nu doar în rândul celor care l-au cunoscut, apreciat şi stimat pe cărturar, ci şi într-un spaţiu important al literaturii române, marcat de prezenţa Cercului literar de la Sibiu. L-am cunoscut pe Nicolae Balotă mai întâi din eseurile, cărţile şi intervenţiile sale la Europa Liberă. Apoi dintr-un dialog epistolar pe care l-am întreprins în anul 2008, atunci când pregăteam un dosar tematic al revistei Vatra intitulat Portret de cărturar: Nicolae Balotă. O parte din acest dialog epistolar (purtat prin mijlocirea poştei electronice) este reprodusă la finalul acestor texte in memoriam. E greu de spus care sunt trăsăturile criticii şi eseisticii lui Nicolae Balotă ce nu au fost enunţate, enumerate, descifrate de receptarea literară până acum. S-a vorbit, pe drept cuvânt, despre erudiţia autorului Literaturii absurdului, despre aspiraţia spre clasicitate a autorului Umanităţilor, de vocaţia sintezei sau de fervoarea analitică, de dramatismul intelectului ce se străvede dedesubtul paginilor cu ţinută apolinică, s-a vorbit de tensiunea spirituală şi de pregnanţa ideatică a enunţurilor. O particularitate de prim ordin a criticii lui Nicolae Balotă e tocmai detenta reflexivă a frazei, capacitatea autorului, cu alte cuvinte, de a orienta chiar observaţiile cu caracter subiectiv, sau cele consacrate contingentului înspre elevaţia semnificaţiei filosofice. Gheorghe Grigurcu sesizează o astfel de caracteristică, atunci când vorbeşte despre „forţa de transfigurare reflexivă” ce controlează viziunile şi enunţurile lui Nicolae Balotă: „Asemeni regelui Midas, «hermeneutul» transformă tot ce intră în raza percepţiei sale în asociaţii filozofico-estetice, în substanţă intelectualizantă. Admirarea unui peisaj desfăşurat dintr-un punct privilegiat al Apusenilor îi îndrumă astfel meditaţia către geometrii eline, către viziuni, printr-o relevantă incidenţă etimologică, universale”. Fără îndoială că putem identifica, în volumele de eseuri ale lui Nicolae Balotă, o limpede apetenţă pentru asocieri, pentru expunerea sintetică şi pentru panoramarea unor tablouri ample ale literaturilor. După cum se remarcă şi un demers superior didactic, în măsura în care frazarea dezvăluie, mai degrabă aluziv, o anume pedagogie a valorilor, a idealurilor estetice şi a modelelor literare şi culturale pe care aceste pagini le expun cu rafinament expresiv. Nicolae Balotă este eseistul prin excelenţă, în sensul asumării unei posturi paradoxale, oarecum maniheice, în cadrul căreia precizia aserţiunilor, rigoarea investigaţiei se conjugă în chip deliberat cu o frenezie a asocierilor, cu o fervoare a analogiilor, cu o elocventă libertate a enunţării şi cu o veritabilă pasiune a digresiunii.

Fără îndoială că există şi o anume gravitate esenţială a criticii şi eseisticii lui Nicolae Balotă. Cărţile sale au ca resort esenţial o tensiune ideatică ce le structurează substanţa, o tensiune ce relativizează aserţiunile prea nete, pune sub semnul întrebării poncifele literaturii, dramatizează sensuri ale operelor literare, îşi asumă îndoiala metodică, ritualul unei nelinişti gnoseologice şi ontologice, ca modalitate privilegiată de acces la esenţa operei literare. De altfel, referindu-se la specificul criticii literare, Nicolae Balotă subliniază fundamentele filosofice, estetice şi antropologice ale acestei discipline a spiritului uman: „Există o dublă fundamentare antropologică şi axiologic-estetică a intenţionalităţii critice. Pe de o parte, conştiinţa critică este solicitată din afară, ascultă un apel şi răspunde. Pe de altă parte, literaritatea operei, în funcţie de valorile pe care le reprezintă şi în primul rând de cele estetice, incită conştiinţa”. Revelarea valorilor umanului prin intermediul excursului eseistic reprezintă o evidenţă în textele lui Nicolae Balotă. Sunt texte ce se raportează nu doar la opere literare concrete, la figurile unor autori mai mult sau mai puţin proeminenţi, dar şi la valorile perene ale culturii universale. Criticul este, aşa cum apreciază Mircea Iorgulescu, „un cărturar cu vocaţie pedagogică, un învăţat care scrie doct şi metodic despre orice în scopul de a instrui, un literat fin care a asimilat numeroase cunoştinţe de pe variate tărâmuri şi le împărtăşeşte cu fervoare”. Pe de altă parte, figura cărturarului, efigia sa ascetică, de alură didacticist-livrescă, e dominată de o atitudine impersonală, de o pregnanţă apolinică a trăsăturilor şi atitudinilor, de moderaţie şi sobrietate. Într-un sugestiv Solilocviu în amurg¸ Nicolae Balotă rosteşte o adevărată profesiune de credinţă, nu numai literară: „Am căutat să slujesc Cuvântul frumos (nu mi-e ruşine de acest epitet azi aparent vetust) în sfera literelor: dar am năzuit (şi, vai, am reuşit prea puţin) să-l slujesc şi în adevăr, căci am avut chemarea Logosului. Cel mai nevrednic am fost în slujba în care mi se cerea o altă, mai înaltă vrednicie, în slujba Verbului divin”.

Cu toată ţinuta apolinică pe care o presupun cărţile sale, Nicolae Balotă s-a implicat şi în polemicile literare curente. De amintit articolul Direcţia nouă şi călinescianismul, în care criticul consideră că modelul călinescian nu mai poate fi urmat, pe latura sa impresionistă, sugerând ideea că o critică estetică şi filosofică, fără a fi dogmatică sau excesiv normativă, e mult mai adecvată generaţiilor noi de scriitori. Evident, opţiunea lui Nicolae Balotă se susţine mai ales prin preeminenţa pe care o acordă eseistul unei fundamentări filosofice a literaturii, care se dezvoltă concomitent cu repudierea confuziei valorilor şi a efluviilor subiectiv-impresioniste în cadrul criticii literare. Metoda critică pe care o asumă, cu supleţe interpretativă, desigur, Nicolae Balotă porneşte de la analiza atentă, minuţioasă adesea, a operei literare sesizată în structurile sale particulare, pentru ca mai apoi, prin analogii, comparaţii, corespondenţe şi filiaţii stabilite cu rigoare să se ajungă la un cadru de referinţă conceptual, la anumite constante ale semnificaţiilor generale în care opera respectivă poate fi circumscrisă. Nicolae Manolescu subliniază, la rândul său, această „înclinaţie filosofică” a eseistului, dar, în acelaşi timp, remarcă şi accentele de „pedagogie critică” pe care cărţile lui Nicolae Balotă le asumă: „Autorul lui Euphorion gustă literatura numai după ce a explorat-o (filosofic, tehnic) şi, înainte de a admira la el un stil, admirăm o metodă, ceea ce ne convinge fiind nu geniul, explozia ideii şi a sensibilităţii, ci aşa-zicând ingeniul, pedagogia critică. El posedă ceva din arta meşteşugarului care construieşte planificat şi temeinic, o desfăşurare masivă de energie intelectuală în cea mai simplă demonstraţie care preschimbă critica într-o foarte serioasă şi metodică disciplină uzând în orice clipă de toate categoriile filosofiei sau ale istoriei culturii”. Eseurile şi studiile critice ale lui Nicolae Balotă conturează, în dimensiunile lor de profunzime, arhitectura personalităţii autorului lor, cu sensibilitatea, ticurile şi preferinţele sale culturale, cu relieful său afectiv dictat, înainte de toate, de o pasiune livrescă incontestabilă, de valorile unui umanism de esenţă iluministă.

Pe de altă parte, formula de jurnal la care aderă Nicolae Balotă nu se bazează atât pe tribulaţiile corporalităţii, pe avatarurile cotidiene ale eului diurn, deşi există şi o astfel de latură, documentară, în Caietul albastru, ci mai curând pe înregistrarea devenirii spirituale. Spasmul cărnii e, de cele mai multe ori, estompat în beneficiul transcrierii unor reflecţii filosofice sau morale, de incontestabilă anvergură şi substanţialitate. Tânărul scriitor resimte, însă, irepresibilă uneori, şi nevoia clarificării propriului demers scriptural. Modulaţiile frazei, paralelismul afect/ scris, dinamica enunţurilor, cu arhitectura lor secretă, cu resorturile greu de bănuit, sunt câteva dintre toposurile pe care diaristul le dezbate, în cel mai neconcesiv şi, în acelaşi timp, sugestiv mod. Caietul albastru este, cu certitudine, una dintre cele mai importante realizări ale literaturii autobiografice ale epocii noastre. E o carte-document, alcătuită din irizaţiile afectivităţii, dar şi din tensiunea unei etici subtextuale, niciodată proclamate retoric. Tulburătoare Şi, în egală măsură, edificatoare, paginile de jurnal ale lui Nicolae Balotă pun în scenă neliniştile, obsesiile şi aspiraţiile unui eu marcat decisiv de spaţiul culturii, al cărţii, de întâlnirile exemplare cu marii autori ai trecutului, dar şi cu câţiva scriitori importanţi ai unui timp precar ca alcătuire, asupra căruia demonia comunismului şi-a aşezat o pecete tragică, dureroasă. Între temele ce străbat, cu semnificativă recurenţă, însemnările lui Nicolae Balotă, îmi par revelatoare tema recluziunii într-o ţară confiscată de anomaliile istoriei şi cea, corelativă, a spaţiilor compensatorii în care tânărul intelectual îşi mai putea afla o modalitate de refugiu. Între jos şi înalt, între claustrarea într-o lume a alienării şi dezumanizării prin exerciţiul dogmelor comuniste şi revelaţia înălţării, a excursului purificator spre spiritualitate se stabileşte o relaţie dialectică, relaţia între contrarii care, până la urmă, se împacă, în dimensiunea conştiinţei nefericite, neliniştite a autorului: „Cum să descifrezi Invizibilul? Ceea ce este monstruos în comunismul ambiant nu e doar neputinţa la care ne reduce, starea de nonlibertate generalizată, ca şi deturnarea adevărului înlocuit prin minciuna proferată sfidător, ci închiderea oricărui orizont. Încotro priveşti, încotro te îndrepţi, ziduri. Dincolo de acestea orizontul? Tocmai acest orizont „de dincolo“ este obturat, interzis, negat prin zidul comunist. Nu putem trăi fără orizont, fără acest dincolo de toate limitele posibile, fără acest nelimitat, singurul care îngăduie orice sens”.

O etică a scrisului şi a adevărului, o etică a refuzului oricărui compromis cu dogmatismul şi impostura comunistă, o etică a autenticităţii creatoare. Un portret alcătuit din linii ferme, insinuant-expresive, datorat lui Gheorghe Grigurcu pare să desemneze cu reali sorţi de adevăr şi autenticitate efigia cărturarului: „Nicolae Balotă are ceva din înfăţişarea unui sacerdot al cărţii, tolerant-sever, cu o mare ambiţie ascunsă sub aparenţe de permeabilitate şi politeţe. E de statură măruntă, subţiratic, negricios, bine ras, în creştet cu o veritabilă tonsure, cu ochi orientali mari, aproape imobili sub arcade hieratice, dar străbătuţi de imperceptibili curenţi de nelinişte, cu o gură subţire, strânsă napoleonian, trădând gustul afirmării (…). Sobru în viaţa de toate zilele (deşi înveşmântat cu mare îngrijire), e un avid sublimat ce-şi rezervă apetenţele pentru zona ideală, cea scriptică. Dar de la altitudinea acesteia pare a jindui existenţialul a-i reface diligenţele şi îndoielile, elanurile şi slăbiciunile. O pendulare continuă între absolut şi contingent, între contemplativ şi practic îl distinge, răsucindu-i marea erudiţie către un anume pitoresc, nuanţându-i osârdia cu note omeneşti-preaomeneşti”. Cărţile lui Nicolae Balotă, alcătuite din irizaţiile afectivităţii, dar şi din tensiunea unei etici subtextuale, niciodată proclamate retoric, reprezintă repere luminoase şi de temeinică alcătuire într-o cultură ce nu conteneşte să-şi caute identitatea şi legitimitatea.

Iulian BOLDEA

 

Ultimul homo universalis al culturii române: Nicolae Balotă

 

Când am pornit spre Sibiu, în mai 2010, pentru a-l cunoaşte pe Profesorul Nicolae Balotă, ca proaspătă doctorandă, încercând să realizez scheletul unei teze despre opera sa, eram deja copleşită de conştiinţa responsabilităţii pe care mi-o asumasem – să deconstruiesc şi să descifrez mesajul unui Op impresionant atât prin dimensiunea sa cât, mai ales, prin conţinutul său de idei. Perspectiva de a-l cunoaşte pe autorul cărţilor care deveniseră provocarea intelectuală a vieţii mele, mă umpluse de o emoţie dublă: pe de-o parte, speram să pot obţine de la Domnia sa o cheie de lectură care să asigure coerenţa demersului meu analitic, iar pe de altă parte mă temeam de o atitudine condescendentă faţă de modesta mea persoană. Mă apropiam, aşadar, cu o sfială aproape nefirească de Aula Universităţii „Lucian Blaga”.

Prezentat elogios, cum era de aşteptat, de către gazde, Profesorul a deschis conferinţa sa, frapându-ne dintru început prin însuşi titlul ei: Cercul câinilor muzicanţi. Splendidă metaforă a Cercului literar de la Sibiu, însă ceea ce m-a impresionat atunci, dincolo de măiestria academică şi tuşa literară a eseului a fost tinereţea şi eleganţa pe care o emana întreaga persoană a vorbitorului: o mimică discretă, desăvârşită printr-un zâmbet şăgalnic, o gestică asemenea magisteriului unui dirijor, ce armoniza ritmul discursului său cu bătăile inimii ascultărilor, o voce caldă şi pătunzătoare de înamorat al cuvântului. L-am privit şi l-am ascultat fascinată, iar senzaţia de stânjeneală cu care intrasem s-a volatilizat, făcând loc unei senzaţii de căldură şi confort interior, pe care rar le-am trăit „în lume”.

Audienţa personală de după conferinţă a fost o nouă revelaţie. Deşi ne vedeam şi vorbeam pentru prima oară, m-a îmbrăţişat cu privirea şi mi-a strâns puternic mâna, parcă ar fi încercat să-mi citească sufletul. Apoi, m-a întrebat firesc: „Despre ce vrei să scrii?” M-am simţit ca unul dintre elevii mei prins cu tema nefăcută, căci nu-mi era deloc clar ce şi mai ales cum voi scrie. I-am prezentat totuşi variantele de plan la care mă gândisem…erau foarte eclectice şi neconvingătoare, ştiu asta acuma, dar Domnia sa m-a ascultat cu o atenţie ascetică, după care mi-a spus: „Văd că ai citit deja mult, dar cred că trebuie să te opreşti şi să-ţi decantezi opţiunile. Îţi voi da un singur sfat: încearcă să-ţi circumscrii foarte bine tema, căci altfel vei scrie despre toate şi nimic.” Apoi a deviat firul discuţiei, punându-mi întrebări personale şi vorbindu-mi despre legăturile sale cu Sibiul. Mi-a permis să-i scriu şi să-i telefonez pentru orice lămuriri de care aş fi avut nevoie şi astfel s-a legat, pas cu pas, o prietenie inegalabilă din punctul meu de vedere. Aşa cum Nicolae Balotă găsise în Profesorul Lucian Blaga pe magistrul său, tot astfel descoperisem eu, la vârsta deplinei maturităţi intelectuale, mentorul pe care-l aşteptasem întreaga viaţă, ceea ce m-a transformat ad hoc într-un novice, având privilegul de a participa la cursuri private de literatură comparată şi filozofie oferite cu inegalabila sa generozitate de către marele cărturar. Am scris apoi cu fervoare şi cu o pasiune nestăvilită „o lucrare ieşită dintr-o mare admiraţie pentru unul dintre spiritele cele mai înalte şi mai cuprinzătoare ale criticii româneşti, care umple un gol inexplicabil în metacritica românească actuală, lipsa unei exegeze dedicată legăturii lui Nicolae Balotă cu literele româneşti”, aşa cum avea să afirme doctorvater-ul meu, Profesorul Ion Simuţ.

Şi totuşi, am plecat atunci de la Sibiu cu un gust amar. Mă aşteptasem ca la un asemenea invitat, sala de conferinţe să geamă de lume avidă de întâlniri academice (atât de rare), iar în realitate audienţa nu a depăşit douăzeci – treizeci de persoane. Am crezut că e, poate, o eroare organizatorică, dar, din păcate, nu a fost aşa căci, iată, recenta sa plecare din lumea celor vii a trecut aproape neobservată, ceea ce vorbeşte desluşit despre răsturnarea valorilor într-o societate aflată într-o profundă criză a identităţii sale. Desigur, vreun cârcotaş va putea contesta ataşamentul deplin al lui Nicolae Balotă la sentimentul naţional. Da, Domnia sa a fost un cetăţean european, însă Patria sa a rămas pe veci limba română, în care şi-a scris întreaga operă. Darul acesta făcut culturii române ar fi meritat, credem, mult mai multă atenţie din partea opiniei publice autohtone. Ceea ce s-a făcut, însă, a fost încercarea josnică de denigrare, prin încadrarea lui în categoria „turnătorilor” Securităţii. Sunt puţini cei care ştiu cât de mult l-a afectat această murdărie, total nefondată, pentru că, în discreţia sa, de perfect gentilom, nu a răspuns niciodată acuzaţiilor, dar a aprobat şi a susţinut activitatea noastră de cercetare a dosarelor, pe care sperăm să le putem publica, spre umilirea definitivă a unor pretinşi intelectuali, pozând în vajnici apărători ai salubrităţii morale a mediului cultural românesc, care ar fi trebuit să aibă minima decenţă de a studia problema în profunzime înainte e a se lansa în astfel de acuzaţii. Însă gestul lor, ca şi tăcerea complice a majorităţii intelectualilor care îl cunoşteau pe Nicolae Balotă nu fac decât să confirme perenitatea satirei eminesciene: „…Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,/ Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege/ Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale/ Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -/ Astea toate te apropie de dânşii/ Nu lumina ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,/ Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mâna de pământ.” E timpul totuşi ca cineva să-şi pună întrebarea dacă este întâmplătoare apariţia acelor diatribe tocmai în perioada când numeroase voci ale lumii literare şi academice susţineau cu tărie (opinii parţial făcute publice print-un sondaj al revistei Contemporanul) primirea lui Nicolae Balotă în rândurile Academiei Române. „Bravos naţiune. Halal să-ţi fie!”

„Oricine va citi opera lui Nicolae Balotă în integralitatea ei, se va întreba uimit cum a putut acesta să asimileze şi să prelucreze o informaţie culturală şi spirituală de o asemenea amploare? Să fie oare doar structura sa cognitivă superioară, memoria impecabilă, capacitatea de a sintetiza o copleşitoare informaţie livrescă sau râvna benedictină, pe care a pus-o în slujba Cuvântului? Considerăm că, pe lângă aceste atribute indiscutabile, Opera sa stă cu adevărat sub semnul inspiraţiei transcendente, chiar şi în acele domenii aparent atât de îndepărtate de filonul religios, cum ar fi critica literară. Cărturarul umanist priveşte panorama culturii umanităţii dintr-un loc privilegiat de unde i se deschid perspective nebănuite şi inaccesibile omului neiniţiat, oricât de instruit ar fi. Este un har, însă mai ales un dar pe care Pronia divină i l-a oferit, acela al vizionarului, care ştie firele nevăzute ce leagă veacuri de cugetare şi expresie a umanităţii, pe care Nicolae Balotă, cu generozitatea sa inconfundabilă ni-l oferă nouă spre apropierea de Adevăr, ţelul suprem la care el însuşi aspiră.”, conchidem în volumul Nicolae Balotă şi literele române, Editura Academiei Române, 2014.

Conştiinţa noastră colectivă ar trebui să fie vigilă, căci prin dispariţia lui Nicolae Balotă s-a stins ultimul homo universalis al culturii române. Odihnă veşnică, suflet nobil!

Date biobibliografice: S-a născut sub semnul Vărsătorului, la 26 ianuarie 1925 la Cluj, ca fiu al avocatului Gheorghe Balotă şi al Adelinei Balotă (înainte de căsătorie, Dragoman, pseudonim la care, în publicistica sa, a recurs adeseori). Urmează anii şcolarităţii la Cluj, Blaj, Sibiu, iar în 1943, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj, refugiată temporar la Sibiu. Aici are şansa de-a audia cursurile unor profesori de elită, precum Lucian Blaga, D.D. Roşca, Liviu Rusu sau Yves Auger şi de a fi remarcat de către mai vârstnicii săi viitori prieteni, membrii Cercului Literar de la Sibiu, tineri cu aspiraţii literare şi culturale înalte, dintre care mulţi au devenit nume de referinţă în istoria literaturii române: I. Negoiţescu, Stefan Aug. Doinaş, Radu Stanca, I. D. Sîrbu, Cornel Regman, Radu Enescu ş.a. După terminarea războiului (1945-1947) îşi continuă studiile universitare la Cluj (luându-şi licenţa în filosofia culturii, psihologie, limba şi literatura franceză). Între 1946-1948 a lucrat la Institutul de Psihologie al Universităţii din Cluj. Însă în 1948 este arestat în mod abuziv „pentru deţinere şi raspândire de material subversiv“ şi condamnat la închisoare, fiind eliberat în 1949. Lucrează apoi, în calitate de cercetător la Institutul de Lingvistică din Cluj, dar în 1955 este din nou arestat, anchetat vreme de nouă luni şi condamnat pentru „înalta trădare“ la şapte ani de închisoare (redactase, împreună cu fraţii Boilă, un manifest-memorandum, adresat străinatăţii, privind situaţia din România, aflată sub ocupaţie sovietică). Supravieţuieşte regimului de exterminare rezervat deţinutilor politici, trecând prin închisori cu reputaţie sumbră, precum Jilava, Făgăraş, Gherla, Piteşti sau Dej şi ispăşeste în continuare doi ani de domiciliu obligatoriu, la Lăteşti, în Bărăgan, fiind eliberat în 1964, datorită graţierii generale din acel an. Este redactor al revistei orădene Familia între 1965 şi 1969, iar apoi, timp de doi ani, este suplinitor al lui Sorin Alexandrescu la Catedra de Literatura Universală şi Comparată a Universităţii din Bucureşti. Obţine titlul de Doctor în Literatură Comparată în 1970, cu o excepţională teză despre Literatura absurdului, iar din 1971 devine cercetător la Institutul de Istorie si Teorie Literară „G. Călinescu“. În perioada 1979-1981 este invitat ca „visiting professor” la Universitatea din München, iar din 1981 (când se stabileşte definitiv în Franţa) funcţionează ca profesor titular la Universitatea „François Rabelais“ din Tours. În ultimii cinci ani de activitate, predă concomitent şi la Universitatea din Le Mans. După 1990, când revine în ţară, predă literatura comparată, ca profesor invitat, la Universităţile din Bucureşti şi Cluj. Ţine conferinţe la numeroase alte universităţi europene, în limbi de largă circulaţie (inclusiv după pensionarea sa, în 1990). Colaborează la postul de radio „Europa Liberă”. Din 2005 s-a stabilit la Nisa, unde s-a stins din viaţă la 20 august 2014.

Debutul său publicistic are loc abia la vârsta de 40 de ani. Atunci începe să ardă, într-un ritm debordant, etape ale vieţii sale creatoare şi să se integreze firesc în viaţa culturală a momentului. Profitând de acel moment auroral din cultura noastră, după cum însuşi numeşte perioada şaizecistă, publică cu fervoare peste 600 articole de critică literară şi eseuri, mai întâi în revistele Luceafărul şi Familia, iar apoi, în paralel, în toate revistele literare şi de cultură importante ale momentului: Contemporanul, Tribuna, Steaua, Luceafărul, Secolul 20, România literară.

În 1969 are loc debutul său editorial cu monumentalul volum de eseuri Euphorion. Acestuia i se adaugă, în foarte scurt timp, o impresionantă serie de cărţi de eseuri: Despre pasiuni, Labirint, Umanităţi, Arte poetice ale secolului XX. Ipostaze române şi străine, Arta lecturii, Mapamond literar, Parisul e o carte, Eminescu, poet al iniţierii în poezie. Poète de l’initiation à la poésie. Als Poet der Einweihung in die Poesie, De la Homer la Joyce; critică literară: Urmuz, Lupta cu absurdul, Iacob Burkhardt, un umanist modern, Introducere în opera lui Alexandru Philippide, De la Ion la Ioanide. Prozatori români ai secolului XX, Opera lui Tudor Arghezi, Literatura franceză de la Villon la zilele noastre, Literatura germană de la Sturm-und-Drang la zilele noastre; cărora li se adaugă meditaţiile religioase din Calea, adevărul şi viaţa, precum şi impresionanta sa carte de memorii, Caietul albastru. Timp mort 1954-1955. Remember 1991-1998. Recunoaşterea meritelor sale s-a făcut în mod categoric insuficient: în 1971 i se decernează Premiul ,,B.P. Haşdeu” al Academiei Române, în 1974 Premiul pentru critică al Uniunii Scriitorilor din România, pentru volumul De la Ion la Ioanide, iar în 1999 Premiul Naţional pentru Literatură. Este Doctor Honoris Causa al Universităţilor din Cluj-Napoca, Sibiu şi Baia-Mare.

Carmen Elena ANDREI

EPISTOLAR NICOLAE BALOTĂ

 

Mesajele de mai jos mi-au fost trimise de Nicolae Balotă prin intermediul poştei electronice şi au fost prilejuite de pregătirea unui număr al revistei Vatra care era consacrat personalităţii cărturarului. De aici, unele referinţe la aspecte legate de elaborarea acestui dosar tematic, la posibili colaboratori, la texte personale sau fotografii care trebuiau să ilustreze textele. Reproducem mai jos aceste scrisori, cu unele îndreptări tacite ale unor erori de culegere şi, bineînţeles, cu speranţa că ele vor putea readuce în memorie latura afectiv-umană a scriitorului, eseistului şi criticului literar Nicolae Balotă. (I.B.)

24 martie 2008

 Stimate Domnule Boldea, dragă prietene,

 Întorcându-mă de la Paris şi intrând în sărbătorirea Sfintelor Paşti, am primit cu bucurie mesajul Domniei-tale, pentru care îţi mulţumesc mult. Mă surprinde, desigur foarte plăcut, numărul şi numele colaboratorilor la proiectatul număr al Vetrei. Câţiva dintre ei îmi sunt necunoscuţi. Dar ceea ce mă miră este că, deşi demult departe de ţară în care mă întorc tot mai rar şi pentru mai puţină vreme, deşi închis şi aici în scrisul meu (nu ca un rob, ci întocmai unui monah care a ales sihăstria pentru zilele şi lucrările ce i-au mai rămas cu voia Domnului de îndeplinit), deşi nu mai am decât prea puţini prieteni, şi dintre cei vechi mai niciunul, sunt atâţia care au bunăvoinţa să-mi consacre gânduri şi cuvinte, adică tocmai ceea ce are preţ pentru mine. Ca să nu vorbesc de inimă.

 Dar pentru că veni vorba de inimă, am un vechi, dacă nu cumva cel mai vechi prieten, har Domnului, în viaţă. Este Matei Boilă, prieten bun din copilărie şi mai ales din puşcărie, ca să nu mai amintesc deşartele, deşi inimoasele noastre „lupte” politice duse pe aceiaşi şubredă baricada. Nu ştiu dacă îl ştii. Mărturisesc că m-aş bucura să am din partea lui o fluturare de mâna sau de până. Nu vreau să impun oamenilor sarcini împovărătoare. Aş fi bucuros de o frază-două. Pentru orice eventualitate dau numărul de telefon al lui Matei: (0264) 55.44.88.

 Iar acum despre textele mele. Mă străduiesc să trimit răspunsurile la interviul revistei, răspunsurile revizuite de la emisiunea lui Pecican, ca şi un text din Abisul luminat la care lucrez până la 1 aprilie. Ar rămâne textul confesiv şi încă unul pe care îl propun, dar care este tot ceva ce ţine de inimă. E vorba de câteva pagini închinate Biancăi, soţiei mele, care ar fi fost bucuroasă, ce zic, fericită, în orice caz mult mai fericită decât mine de acest număr al Vetrei, ea care îmi împărtăşea, cu înzecită ardoare necazurile şi împlinirile. Ar fi un text din caietul care îi e dedicat, din care am publicat, cu reticenţe, paginile întitulate ad-hoc Plimbare prin Paris, într-un număr recent din România literară. Aceste ultime texte le veţi avea în orice caz în prima decadă a lui aprilie. Deci doresc să fiu binişor gata înainte de termenul limită de la 20 aprilie. Şi nu voi uita fotografiile.

 Mulţumesc mult pentru orice scrieţi în legătură cu Caietul albastru. Cum cred că spuneam, ţin la această carte mai mult decât la oricare pe care am publicat-o. Din păcate, nu ştiu dacă a fost prea citită (acest „prea” e întrucâtva eufemistic). Poate este prea voluminoasă, dar atunci la ce să mă aştept pentru Abisul luminat? Scrie, îmi zic când mă umbreşte un fel şi negura, şi apoi cititori se vor găsi, chiar dacă nu s-au născut încă şi în orice caz n-ai să-i apuci.

 Primeşte te rog, dragă domnule Boldea, salutările mele cele mai călduroase.

 Nicolae Balotă

20 aprilie 2008

 Dragă Domnule Boldea,

 Am ajuns, iată, şi la data fatidica de 20 aprilie, pe care aţi stabilit-o ca o limită pentru predarea textelor pentru numărul cu pricina. M-am străduit să respect această dată şi am reuşit, slavă Domnului, după cum veţi vedea. Aveţi că texte ataşate la acest mail cele patru emisiuni TV făcute cu prietenul nostru Pecican. Refacerea acestor texte după transcrierile teribil de încâlcite şi deficitare ale studenţilor a fost mai laborioasa decât mă aşteptam şi mi-a luat mai mult timp. Aş fi preferat să scriu aceste texte fără să le am de refăcut. Am păstrat o anumită oralitate a lor, ceea ce implică şi unele repetiţii, dar cred că aceasta ajuta la lizibilitatea şi la inteligibilitatea lor.

 Textul „confesiv”, pe care l-am intitulat Pe marginea abisului îl primiţi ca ataşat la un al doilea mail pe care vi-l trimit îndată după acesta. De fapt, în afară de caracterul său mai general ca un fel de mărturisire, cuprinde un fel de comentar introductiv la Abisul luminat, opul la care lucrez şi despre care vorbesc prin celelalte texte trimise.

 Vor mai rămâne de trimis fotografiile. Am unele din acestea la Cluj, dar va trebui să tratez cu amicii în legătură cu acestea.

 Adevărul este că nu numai data-limită mă grăbea să termin, ci şi faptul că mâine urmează să plec pentru opt zile la Veneţia. Îndată după întoarcere am să vă contactez. Vă rog să-mi scrieţi tot ce credeţi că ar mai trebui făcut pentru acel număr al revistei.

 Vă mulţumesc pentru răbdare şi vă rog să primiţi, dragă Domnule Boldea, salutările mele cele mai călduroase,

 Nicolae Balota

12 mai.2008

Dragă Domnule Boldea,

  Vei spune poate, deschizând acest mesaj: „În sfârşit, a dat Domnul!…” Sper că nu eşti prea supărat pe mine din pricina întârzierii trimiterii imaginilor promise. Mi-ar părea rău, mai ales că am citit, cu mare întârziere, frumoasele pagini pe care ai avut amabilitatea să mi le închini în Apostrof. Ele dovedesc o empatie critică, dar şi amicală pe care n-aş vrea să o tulbur. Îţi mulţumesc pentru atenţia pe care mi-ai acordat-o. Cred că mă înţelegi că nu cer altceva de la cei a căror opinie contează pentru mine decât să mă citească.

 Dar să trec la obiect. După o destul de lungă întrerupere pricinuită de trei fapte cu totul diferite între ele: naşterea fericită a nepoţelului meu Pierre-Antoine, o şedere de opt zile în magică Veneţie şi terminarea unei lucrări, iată-mă gata cu adunarea, ordonarea şi trimiterea fotografiilor pentru revistă. Mi-a luat şi treaba aceasta, mărturisesc, ceva timp. Bineînţeles, cum era de aşteptat, am făcut şi acum o treabă excesivă. În loc să mă mulţumesc cu câteva ilustraţii, am trecut în revista aproape tot fondul meu de amintiri fotografice şi am făcut nici mai mult dar nici mai puţin decât un sinopsis foto al vieţii mele. Vei fi năpădit de o avalanşă de poze, în patru-cinci e-mailuri succesive. Bineînţeles, ştiu că zecile de imagini n-au cum să intre într-un număr de revista normal. Vei binevoi (îmi pare rău că îţi cer acest efort) să faci o selecţie, după cum vei crede de cuviinţă, după posibilităţile de publicare, după calitatea sau interesul imaginii. Dacă le vei avea pe toate (le trimit succesiv ca texte ataşate la câteva e-mailuri), vei vedea că merg de la mica mea copilărie (inclusiv părinţi, bunica, străbunica) până la nepoţelul meu nou născut (cu imaginea chiar din primele ore după naştere).Te vor amuza unele poze, dar vei fi poate singurul privitor al acestei panorame.

 Încep trimiterea, cu multe şi calde salutări.

 Nicolae Balota

P.s. Te rog confirmă primirea e-malurilor. Fotografiile sunt vizibile chiar în cuprinsul scrisorii, dar dacă deschizi attachement-ele vei avea şi legenda fiecărei imagini. Te rog comunică-mi dacă s-au recepţionat corect. Voi mai reveni cu o scrisoare referitoare la numărul de revista proiectat.

17 mai 2008

Dragă Domnule Boldea,

  Mă bucur că fotografiile au ajuns cu bine şi că vor putea fi de folos pentru numărul proiectat al revistei. Deşi îmi dau seama că „orele fiind înaintate”, nu se mai pot face eventuale adăugiri la un număr şi aşa foarte încărcat, devenit dublu, dar mi-am dat seama că în proiectul nostru, pe care aţi avut deosebita amabilitate de a-l propune şi realiza, lipseşte – poate – ceva, şi anume: Târgu-Mureşul. Să mă explic. Am uitat să menţionez în corespondenţa noastră că am câteva cunoştinţe în oraşul Dumneavoastră care, poate, v-ar fi putut ajuta prin câteva cuvinte, prin vreo informaţie, şi că vor putea fi, probabil, lezate prin faptul că nu le-am pomenit. Să le amintesc. O doamnă profesoară din Târgu-Mureş, Doamna Mirela Dredeţianu este – după cunoştinţa mea – singura persoană care până acum a susţinut (la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu) o teză de doctorat consacrata mie. Am luat cunoştinţă, din nefericire, târziu de această lucrare. Era în faza susţinerii, deci n-am putut să-i dau o mâna de ajutor în cursul elaborării, ceea ce ar fi eliminat o serie de erori şi poate ar fi îmbogăţit perspectiva. Dar să nu critic un efort lăudabil. Şi-apoi, în curând după susţinerea tezei, am intrat în perioada cea mai neagră a vieţii mele, aceea a suferinţelor soţiei mele, deci nu m-am mai interesat câtuşi de puţin de soarta acestei lucrări, nici n-am ţinut legătura cu autoarea ei. Nici nu ştiu dacă va fi publicat ceva din ea. Dar nu la o asemenea publicare mă gândesc acum, ci pur şi simplu la consultarea acestei cercetătoare în legătură cu numărul din Vatra.

 Semnalez apoi ca la Târgu-Mureş am foarte puţini prieteni (sau poate nu-i ştiu eu) dar printre aceştia sunt soţii Dr. Ştef. O întâmplare fastă m-a făcut să-i întâlnesc şi să-i cunosc aici la Nisa, unde veniseră la fiul lor, medic. Acest fiu a fost un adevărat înger păzitor, un medic mai devotat decât oricare altul în tot timpul bolii soţiei mele. Am descoperit între timp că tatăl, medic veterinar, este un pasionat al picturii şi încă unul devotat reprezentării picturale a Ardealului nostru. Am avut plăcerea să scriu un cuvânt înainte la un catalog al expoziţiei sale din Târgu-Mureş consacrate bisericilor vechi din Transilvania.

 În sfârşit – last but not least – este Părintele Ioan Iovan. Am vorbit despre el ca despre unul dintre cei mai dragi, mai apropiaţi fraţi de credinţa ai mei. Cum ştiţi este la Mănăstirea Recea de lângă Târgu-Mureş. Aş fi fericit că, într-un fel sau altul, să fie prezent în această publicaţie, care devine foarte reprezentativă pentru viaţa şi munca mea. În orice caz, vă rog mult să-i transmiteţi din partea mea cea mai călduroasă îmbrăţişare în Cristos, Domnul nostru.

 Vă rog să mă înţelegeţi. Nu doresc texte scrise sau vreun alt efort din partea acestor persoane. Ceea ce cred că ar fi bine venit ar fi poate o prezenţă a lor, o pomenire a lor în acest număr.

 Şi mai e ceva, nelegat propriu zis de Târgu-Mureş. Am mai amintit că aş dori o prezenţă a vreunui confrate maghiar la acest număr. Îl pomenesc pe universitarul şi scriitorul Viski; o preţuiesc de asemenea pe eseista şi scriitoarea Vallasek Julia (traducătoare a mea; a apărut nu prea demult, în traducerea ei, ediţia maghiară a cărţii mele despre Scriitorii maghiari din România (apărută la Mentor Kiado din Târgu Mureş în 2007). Aş dori, cum spun, să fie prezent vreun confrate maghiar în acest număr.

 Şi două ultime observaţii. Pentru date bio-bibliografice referitoare la mine, cea mai sigură sursă este tabelul cronologic întocmit de Bianca, pentru ediţia din BPT a cărţii mele Arte poetice ale secolului XX. E adevărat că, apărută în 1997, lipsesc o serie de date din ultimii 10 ani, dar, în sfârşit… În orice caz, vă rog să mă scutiţi de indicarea informaţiei false repetate de toate dicţionarele (Zaciu, Sasu etc.) cu privire la „debutul meu în poezie” prin volumul Din spuma mărilor” al unui alt Nicolae Balota, comandor de marină, volumaş apărut în prima sa ediţie când aveam vreo trei ani.

 Vă rog, dragă Domnule Boldea, să-mi spuneţi (în afara oricărei legături cu numărul) ce anume din cărţile mele vă lipseşte. Aş putea (chiar dacă nu dispun aici de toate) să vi le pun într-un fel sau altul la dispoziţie. Vă pomenesc, de pildă, o ediţie nouă, cel puţin dublată dacă nu triplata şi refăcuta a cărţuliei mele vechi Despre pasiuni, apărută nu demult la Bistriţa (editura Pergamon).

 Şi acum, permiteţi-mi să vă fac o invitaţie. Sunteţi oricând bine venit aici la Nisa. Aş dori să vă am aici, să stăm de vorbă, să facem plimbări prin localităţile de pe Coasta de Azur. Sunt cu adevărat bucuros de oaspeţi prieteni.

 În aşteptarea unei asemenea ocazii, vă rog să primiţi, odată cu mulţumirile mele, salutările mele cele mai călduroase.

 Nicolae Balota

[Vatra, nr. 8-9/2014]