Poeme de Alexandru Vlad

Nota red.: Toată lumea îl știa pe Alexandru Vlad de prozator. De-a lungul anilor am mai publicat, din cînd în cînd, cîte-un poem semnat de Alexandru Vlad. Poate că nu toată lumea s-a lăsat convinsă, prin această metodă cu picătura, că, de fapt, fundamental e poet. Ca să nu mai existe dubii, le-am strîns acum pe toate într-un buchet; ca dovadă că și pentru el poezia e avant toutes choses. 

 

IMG_0448

 

Poem

şi-am văzut-o. ziua în amiaza mare,

pe capra căruţei aceleia care venea dinspre pădure

şi făcea pe uliţă, ca s-o aud, un zgomot înfiorător. părul negru, tăiat scurt,

şi ochii luminoşi, picioarele dezvelite să le mângâie vântul în mers. albe şi puternice,

rochia neagră şi subţire fluturând, bustul drept,

bluza de culoarea grâului, gâtul ridicat cu mândrie. lângă ea băiatul acela

care ţinea hăţurile, blond şi şters, aproape spelb,

concentrat la drumul pe care căruţa aproape c-o luase razna.

m-am ridicat să văd mai bine şi am simţit cum toate celulele trupului

mi se schimbă pe loc, se înnoiesc ca-ntr-o transfuzie magnetică. mi-a aruncat o privire,

mai mult în treacăt, şi totuşi în clipa aceea

sunt sigur că m-a recunoscut. cu o oarecare uimire:

să recunoşti ceva ce n-ai văzut niciodată. scânteia care se declanşa de câte ori mă zărea.

am urmărit uluit cuplul acela ciudat, răsărit ca din senin,

depărtându-se deja, şi brusc mi s-a părut cu pământul nu se mai învârte cu mine.

am început să calculez. da, dacă de la moartea ei

s-ar mai fi născut o dată, trebuia să aibă acum aceeaşi vârstă. altfel cum?

altfel cum să se explice inexplicabilul?

totul a durat câteva secunde şi pământul refuza să-şi reia

mişcarea aceea a lui de rotaţie care ne dă senzaţia de echilibru.

dumnezeu nu face glume. locul e acesta, şi de câţiva ani aştept,

dregând stângaci lucruri care-mi cad din mâini. potopit de arşiţă.

şi încet-încet mi s-a strecurat în suflet senzaţia covârşitoare

că toată viaţa mea, de atunci şi până acum, cu toate realizările ei,

certitudinile câte-au fost, familia, copiii de care sunt de multe ori atât de mândru,

ieşirile în lume, serile în care am fost aplaudat

ca semn de recunoaştere ale unor merite academice,

casa lângă care am sperat să-mi găsesc liniştea, toate-toate, în toată înlănţuirea lor,

nu sunt altceva decât o viaţă de second-hand.

de parcă mi s-ar fi luat cu un gest lumina ascunsă în lucruri.

 

 

Ultim cântec pentru Any

Aveai în inima mea o grădină numai a ta

Prin care hoinăreai desculţă

Totdeauna dimineaţa înainte de răsăritul soarelui.

Stau azi singur şi mă întreb

Ce-i fi pus în această grădină a ta –

Ce fel de plante amărui, înflorind târziu

şi cu rădăcini prea lungi…          

 

 

 

Evoluţia sentimentelor

Şi uneori, ca din senin mi-e dor de ea.

Atât de fin, atât de puţin

Că încremenesc în mijlocul unui gest.

Ea nu mai există, ştie asta toată lumea,

Nici eu, dacă mă gândesc bine, nu mai exist,

Şi cum poate cuiva care nu mai există să-i fie

Dor de cineva care nu mai există?

Pentru că-ntre timp am dispărut şi eu,

m-am scurs în crăpăturile dintre podele

în tubul cu pastile rămas deschis

În călimara cu cerneală uscată.

După cum se ştie dorul usucă lucrurile.

 

 

Liniştea

Ştiutorii mi-au spus că liniştea s-a născut în

puţuri seci,

în mine părăsite,

şi că acum ea nu există în sine, asemeni altor

lucruri de care

nu se îndoieşte nimeni,

şi că ea poate fi percepută doar dacă faci un efort

s-o asculţi

– uneori, e adevărat, fără succes.

Tehnicienii surâd şi spun că ei o cunosc în esenţă

şi că pentru a o capta trebuie să închizi un microfon

într-o încăpere goală şi ferită

şi să-l dai la maximum,

iar pentru a fi sigur trebuie să laşi să se scurgă multă bandă.

Adică liniştea e un ecou care nu are ce reproduce

şi zadarnic ne încordăm auzul ca să-l percepem.

Pe mine liniştea m-a învins când după atât de îndelungata

ta lipsă

am făcut greşeala să public, în sfârşit, acel vechi poem

Despre tine.

 

 

 

Haiku

Plouă. În parcul pustiu

Hoţul de trandafiri

I-alege pe cei galbeni.

 

 

Şapte versuri

Moartea s-a apropiat tiptil pe la spate,

M-a prins de ochi

Şi m-a pus să ghicesc.

Ca s-o păcălesc am şoptit numele tău,

Cu răsuflarea tăiată

Că am iată

Prilejul să te mai întâlnesc.

 

 

Hybris

De când am întâlnit arătarea aceea

la intersecţia

în care mă pierdusem ca-n labirint ciocănind în osul gol

şi mi-a făcut semn cu degetul

să nu mai beau, orbindu-mă cu luminile ce le ţinea pe frunte,

de-atunci intru tot mai des în crâşme mici

de unul singur

distrug lucrarea medicilor

distrug lucrarea lui Dumnezeu.

Oare ce-mi dă crâşma în schimb? e întrebarea pe care-o adresez barmanului plictisit

care-mi şterge paharul până când mă văd în el.

 

 

Epifanie

Şiretul care s-a rupt

Uşa crăpată

Curtea pustie

Cerul fără pată

M-au făcut toate

Mai liber decât am fost vreodată.

 

 

Carpe diem

 

Nu-mi amintesc când am văzut,

Copil fiind.

Pentru întâia oară în viaţa mea munţii.

Trebuie să fi fost un uriaş orizont zimţat

Ce nu putea aparţine nici cerului nici pământului.

Dar, vai, n-a fost nimeni de faţă să-mi spună:

Copile, nu uita,

Deschide bine ochii:

Aceasta e una din zilele pe care vei încerca să ţi

le aminteşti

Zadarnic,

Toată viaţa de aci înainte.

 

Cartea

Am citit o clipă în acea carte

Căreia o pasăre îi întorcea filele,

O floare între pagini

Şi hârtia mirosind a frunze ude.

Am citit dintr-un singur paragraf, mi-am găsit numele

Şi s-a făcut seară.

 

Epitaful îngerilor

Inspiraţie se cheamă atunci

când aproape că am putea avea un lucru,

aproape că-l avem.

Doar că dacă l-am avea, în toată concreteţea lui,

n-ar fi nici pe departe

atât de preţios cum ni-l putem fabulos imagina.

Şi ni-l putem imagina pentru că de fapt cu atâta

                                                        uşurinţă

l-am putea avea.

Această posibilitate, atât de proximă,

Se numeşte – inspiraţie.

Un raport, un mecanism subtil ce se poate strica

lăsându-ne

mult mai săraci decât ne-am imaginat

c-am putea vreodată fi,

sau deveni.

 

Gardul

Am vrut un gard în faţa casei mele

Să mă protejeze, să pună casa în valoare.

Nimeni n-a vrut să m-ajute,

nimeni n-a considerat că asta ar fi o prioritate

Ba chiar mi-au pus beţe-n roate.

„O prostie! Poţi să-ţi faci mai degrabă o fântână”.

Gardul acela nu există nici astăzi.

Nu există nici fântâna.

Şi prietenii mă bârfesc: Un om nehotărât!

O casă care va rămâne curând pustie.

 

 

Bar

Mi-a mărturisit că bea doar ca să-şi amâne nefericirea.

Nicicum din viciu sau lăcomie. Apoi

S-a ridicat, şi-a plătit paharul

Şi-a spus cu voce tare, pentru toţi:

„Pe mâine”.

 

Cum dispar lucrurile din viaţa mea

Nu pot să-mi amintesc fără să uit lucrurile mai întâi.

Dispar pe jumătate, adastă prelinse din memorie

să vadă dacă le chem în ultima clipă înapoi.

Şi când am nevoie, mare nevoie de ele,

Îmi trimit de-acolo de unde sunt o ilustrată monocromă.

 

Un poem al echinoxistului la bătrâneţe

Aş putea scrie

Un poem al echinoxistului la bătrâneţe.

Terorizat în oraş

Să intre la lansări de carte,

Terorizat acasă de e-mail şi anchete neinspirate

Iniţiate de reviste care nu plătesc,

Cu cele patru injecţii pe zi ale lui,

Cu mersul la spital de două ori pe săptămână

(cu probele de urină în buzunar).

Şi toate acestea ca să mai reziste o zi,

Pentru alte lansări de carte,

Şi alte anchete,

Amintindu-şi cu plăcere de primele zile la Echinox,

Când a început totul.

 

[Vatra, nr. 3/2015]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s