Cronică de film: Force Majeure; Nothing Personal; Winter Sleep.

Maia TESZLER

 

Force Majeure/Turist (2014)

Cripticul regizor suedez Ruben Östlund (un împătimit al schiului în tinereţe şi realizator de filme amatoare de schi, pasiune abandonată când s-a înscris la şcoala de film) care, în filmele sale precedente (Involuntary – 2008, Play – 2011), dorind să îşi incomodeze spectatorii, analiza chestiuni de clasă, rasă şi responsabilitate socială, continuă să disece voyeurist comportamentul uman confruntat cu situaţii extreme în recentul său film, Force Majeure/Turist. Mai mult decât o descriere clinică a unei căsnicii burgheze aflată într-o criză banală, Force Majeure este o satiră la adresa clişeului armoniei, o încercare de a înţelege dualitatea bărbatului şi a femeii, fărâmiţarea unor repere solide în faţa unei dezamăgiri domestice, a ceea ce vede fiecare dintre noi drept adevăr şi minciună, o dezlănţuire a personajelor într-o situaţie care, deşi anunţă un pericol fals, dă curs unor consecinţe post-mortem: moartea fizică nu are loc, are în schimb loc moartea încrederii şi a unor aşteptări stereotipale care ne definesc ordinea socială.

 

Tomas (Johannes Kuhnke), Ebba (Lisa Loven Kongsli) şi cei doi copii ai lor, Harry (Vincent Wettergren) şi Vera (Clara Wettergren) – fraţi şi în realitate – petrec cinci zile într-o staţiune luxoasă de schi din Alpii francezi. Sunt toţi ca scoşi din cutie: sunt sănătoşi tun, echipamentele de munte sunt de ultimă generaţie, pijamalele în albastru şi gri pastel sunt cromatic potrivite cu aşternuturile de pat şi cu decorul băii în care, seară de seară, până şi periuţele de dinţi electrice zbârnâie la fel. Această familie nu este însă ceea ce pare. Pe pârtie, uşor distanţaţi, cei patru par să facă slalom prin perfecţiunea însăşi. Când, însă, un fotograf insistent îi roagă să stea în formaţie pentru a le face câteva poze-suvenir, sunt stângaci, rigizi şi zâmbesc forţat. Mai târziu, într-o discuţie de complezenţă, Ebba povesteşte unei conaţionale că următoarele cinci zile de respiro sunt un prilej pentru Tomas cel obsedat de muncă de a petrece mai mult timp alături de familie. O noutate şi pentru Tomas.

 Force Majeure 1

Scena de interes are loc pe terasa unui restaurant. Privelişea e feerică, mâncarea e delicioasă, conversaţiei îi lipseşte însă sarea şi piperul. Brusc, imaginea de reclamă este stânjenită de bubuituri. Ebba este speriată şi susţine că zgomotele prevestesc o avalanşă. Căutând o reacţie din partea lui Tomas, îl vede pe acesta că îşi scoate telefonul mobil şi că începe să filmeze, spunându-i acesteia, liniştitor, cum că ar fi vorba despre o avalanşă controlată. Zăpada se acumulează însă rapid şi coboară ameninţător spre terasă, oamenii încep să se panicheze, se ridică de la mese şi părăsesc în grabă locul. În grabă părăseşte locul şi Tomas, care, deşi e atent să nu îşi lase în urmă telefonul mobil şi mănuşile, uită să îşi ia cu el şi familia. În încercarea de a-şi ţine ambii copii aproape, Ebba rămâne blocată pe terasă, sub vaporii zăpezii. Câteva secunde mai târziu aflăm că pericolul este inexistent, că avalanşa a fost într-adevăr una controlată şi că oamenii pot să se întoarcă liniştiţi la mesele neafectate de incident. Tomas e mai senin decât cerul, copiii continuă să mănânce, Ebba însă se ascunde în spatele ochelarilor de soare şi nu e capabilă să scoată o vorbă.

Ceea ce urmează e o serie de discuţii stânjenitoare intervenite în aparente momente de relaxare adultă, între Tomas, Ebba şi alte două cupluri (Charlotte/Karin Myrenberg şi al ei iubit sezonier, Brady/Brady Corbet, respectiv Mats/Kristofer Hivju şi Fanni/Fanni Metelius), discuţii în care Ebba descrie incidentul, iar Tomas excelează în a întruchipa un sine extrem de încrezător în rolul bărbatului confruntat cu propriile slăbiciuni. Mesajul lui Ebba este clar, autoritatea patriarhală a dezamăgit-o, sugerează că instinctul egoist al lui Tomas este de neiertat şi de neînţeles în condiţiile în care primul ei gest a fost să îşi apere copiii, dar râsetele ei forţate şi insistenţa cu care cere o explicaţie incomodează şi ne silesc să decidem care dintre ei este mai jenat. Mats pare să empatizeze cu frica instinctivă a lui Tomas, aliindu-se cu acesta în apărarea onoarei cu argumente care, deşi pertinente, nu le mulţumesc partenerele. Ulterior, Mats şi Fanni îşi analizează relaţia în oglindă, dând curs propriilor lor dialoguri aprinse. Ziua, turiştii escaladează muntele. Seara, tensiunea escaladează interioarele hotelului.

Alternativ, Ebba şi Tomas petrec câte o zi unul fără celălalt. Ebba, cufundată în gânduri şi polemizând cu Charlotte despre libertatea alegerilor personale necesară în ciuda unui angajament pe viaţă; Tomas, puberul nesupravegheat, încărcându-şi bateria virilă alături de Mats. Revenit în cuib, cedează şi îşi deplânge patetic defectele în faţa lui Ebba, continuându-şi bizarul număr şi în preajma copiilor.

 Force Majeure 2

Intensitatea teatrală a momentului seral e urmată de un calm instalat a doua zi, la fel cum agitaţia de dinaintea aşa-zisei avalanşe e urmată de sunetul tacâmurilor înfipte din nou în mâncare ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Familia îşi reia obiceiul şi schiază împreună pe o pârtie înceţoşată, până când Ebba, rămasă în urmă, strigă după ajutor. Tomas îşi salvează soţia speriată, o cară înapoi în braţe şi o aşează tandru în faţa copiilor. E din nou stâlpul familiei.

Uşor forţat, finalul inversează rolurile. Cu un şofer nepregătit la volan, autobuzul care urma să îi întoarcă acasă este virat maniacal pe serpentinele Tirolului, moment în care Ebba, îngrijorată, insistă să iasă. Şi iese. Singură. Cei rămaşi în urmă sunt, de această dată, Tomas şi copiii, însă, nu-i aşa, Ebba e exponentul sexului slab şi atrage compasiune.

Filmul are un titlu alternativ: Turist. Toţi cei implicaţi în poveste sunt turişti într-o situaţie necunoscută pe care nu ştiu să o rezolve. Teama şi negarea sunt modus operandi-ul emoţional al ambilor părinţi. Singurii martori obiectivi par să fie staţiunea care gravitează în jurul nucleului familial (nucleu care nu devine altceva decât un edificiu spulberat) şi acel administrator tăcut. Şi, posibil, acel sugestiv abţibild înfăţişând un pui de găină pe care Tomas îl dezlipeşte hotărât de pe uşa camerei.

Ritmul este lent, cadrele sunt lungi şi atmosferice, dar periodic alternate cu upbeat-ul Anotimpurilor lui Vivaldi. Luxul este impersonal, interioarele sunt luminate monoton, sugestive pentru superficialitatea din jur. Decorul crestelor şi al pantelor montane pare imaculat pe fondul incursiunii umane. Exploziile detonate pe munte pentru a ţine sub control zăpada acumulată prin avalanşe controlate sunt metronomul dezastrului. Staţiunea de schi este o metaforă în sine: oamenii moderni îşi imaginează că pot să controleze natura; ceea ce ignoră, însă, în ciuda raţionalităţii tehnologiei, este natura umană.

Într-un fel similar cu Gone Girl (2014), care a oferit publicului o doză generoasă de cinism la adresa greutăţilor vieţii maritale, şi cu The Loneliest Planet (2011), care analizează ce se întâmplă când ele sunt evitate tacit, Force Majeure amplifică aceleaşi chestiuni prin subtilităţi manifestate în termeni ceva mai credibili. Force Majeure nu e un film rece, e un film distant. Comicul în preajma tragicului, trivialul în preajma constructelor şi presiunilor sociale. Ceea ce proiectăm unii asupra celorlalţi este o şaradă, rolurile ne sunt impuse colectiv. Tot ceea ce rămâne în urma confruntării dintre instinctul de supravieţuire şi valorile solidarităţii şi ale angajamentului familial sunt ambiguităţi morale. Întrebarea nu este comodă: ar trebui o întâmplare de câteva secunde să (re)definească o relaţie pe termen lung?

Câştigător al Premiului Juriului – Un Certain Regard – în cadrul celei de-a 67-a ediţii a Festivalului de Film de la Cannes; nominalizat la Premiile Academiei Europene de Film pentru Cel mai bun film şi Cel mai bun regizor; nominalizat la Globurile de Aur pentru Cel mai bun film străin.

 

***

 

Nothing Personal (2009)

În primul lungmetraj regizat de Urszula Antoniak, You (Lotte Verbeek) lasă în urmă un Amsterdam care nu a făcut-o fericită şi se decide să se retragă pe coasta vestică irlandeză Connemara. În primele cadre, care amintesc de Vagabond (1985, în regia lui Agnes Varda) hoinăreşte cu cortul în spinare prin peisaje austere. Ajunge la o casă pe malul mării, unde îl întâlneşte pe Martin (Stephen Rea), un văduv morocănos care se oferă să o ajute cu cazare şi mâncare în schimbul unui ajutor casnic. Femeia acceptă, însă renegociază înţelegerea: relaţia lor va fi pur platonică, nu îşi vor destăinui poveştile de viaţă, iar el i se va adresa prin you. Martin, cu un simţ al umorului sensibil, e partenerul ideal pentru comportamentul ei impulsiv. “You`re too educated to know what`s good.”, îi spune lui You în timp ce iau masa împreună şi îşi descoperă gusturile muzicale.

Alternând ostilitatea cu compasiunea, cei doi ajung să se înţeleagă reciproc şi să îşi traducă suferinţele într-un limbaj comun – proces energizat de interpretări subtile, un simţ tactil al locului şi o analiză detaliată a felului în care oamenii construiesc o punte în încercarea de a se vindeca reciproc. Urszula Antoniak regizează cu o graţie care face previzibilul să fie mai puţin anticipabil. Din fericire, relaţia lor evită clişeele romantice. Verbeek şi Rea redau o sumedenie de subtexte în spatele dialogului regizat, adresându-se contactului emoţional şi fizic necesar firii umane, precum şi fricii de responsabilităţi atrase odată cu apropierea.

 NothingPersonal1

Faptul că filmul funcţionează atât de bine cu un dialog atât de nepretenţios se datorează celor doi actori. Rea valorifică cu uşurinţă latura singuratică a lui Martin, dar şi pe cea de intelectual aiurit. Verbeek dovedeşte că ştie să creeze o viaţă interioară bogată; fie că este urma de îngrijorare observabilă în colţul ochilor, fie că este modul în care îşi foloseşte limbajul  corpului pentru a accepta sau a respinge lumea lui Martin, ceea ce ea reprezintă ni se dezvăluie treptat şi capătă o formă clară.

Antoniak prezintă bucuria pe care femeia hoinară şi solitarul o împărtăşesc în tăcerea din vieţile lor. În acelaşi timp, însă, sunt atraşi unul de celălalt şi de identităţile lor secrete. Filmul evoluează gradual într-o meditaţie despre tensiunea dintre tovărăşie şi singurătate, afecţiune şi independenţă. Filmul începe şi se încheie în tăcere; pe alocuri se aud sunete ambientale distante. O scenă care îmi va rămâne aproape este cea în care You se preface că e vântul şi suflă cu putere deasupra câmpului, ghidând firele de iarbă. Martin e mulţumit, dar îi cere să le oprească mişcarea. “It`s not for us to struggle after tiresome perfection.”, îi spune lui You când aceasta îşi declară neputinţa.

Pentru a-şi construi povestea, Antoniak testează puterea şi limitele vizualului în detrimentul cuvintelor. Antoniak înţelege impactul tăcerii calculate şi înţelege cât de tulburătoare îi poate deveni prezenţa, implicând publicul în relaţia aproape lipsită de cuvinte dintre protagoniştii care sunt în egală măsură misterioşi pentru noi şi unul pentru celălalt.

Totul este personal în Nothing Personal. Daniel Bouquet (director de imagine) filmează cu ochii, cu mâinile, cu pielea. Aproape că putem să simţim gustul cartofilor care fierb pe cuptor sau textura moale a algelor care fertilizează grădina. Cu toate că mare parte din film se petrece în Irlanda, filmul are o alură est-europeană: cadre scurte, dialog puţin, secvenţe muzicale scurte, imagini cu peisaje şi interioare, vreme neîmblânzită. Nu este un film despre singurătate, cât despre a fi singur.

Câştigător al Premiului Leopardul de Argint pentru cea mai bună actriţă (Lotte Verbeek) în cadrul Festivalului Internaţional de Film de la Locarno; câştigător al Premiului pentru cel mai bun film în cadrul Festivalului de Film European de la Sevilla; nominalizat la Premiile Academiei Europene de Film pentru Cel mai bun regizor (Urszula Antoniak) şi Cea mai bună actriţă (Lotte Verbeek)

 

***

 

Winter Sleep/Kis uykusu/Somn de iarnă (2014)

Nuri Bilge Ceylan (Distant, 2002), regizorul care declara că nu îi place să râdă, aşează o dramă cehoviană despre clase sociale, dragoste, decepţie şi tradiţie în ţinutul hibernal al stepei anatoliene. Puternic influenţat şi de filmele lui Bergman, respectiv de imaginea lui Nykvist, Ceylan construieşte un film al transei meditative prin angajament faţă de gândirea critică materializată în discursuri filozofice. Personajele sunt înconjurate de ţinutul arid al satului izolat Cappadocia şi, la fel ca în penultimul său film, Once Upon a Time in Anatolia (2011), de statutul distinct al unei naţiuni care oscilează între o Europă seculară şi lumea islamică profund tradiţionalistă.

Aydin (Haluk Bilginer), pe vremuri actor de teatru, este proprietarul hotelului Othello şi al altor proprietăţi din zonă, moştenite de la tatăl sau, pe care le oferă în chirie. De fapt, Aydin este mai mult decât atât. Este patriarhul intelectual lipsit de puteri care îşi descrie doleanţele în articole săptămânale despre estetică si morală publicate în ziarul local Vocea Stepei, pe care însă i le citeşte doar sora sa, Necla (Demet Akbag) şi care, ambiţios, intenţionează să publice o carte despre istoria teatrului turc. Este cel care şi-ar dori libertatea motociclistului aventurier Timur (Mehmet Ali Nuroglu) şi a calului sălbatic pe care încearcă, iniţial, să îl îmblânzească, dar care, ieşit la vânătoare, împuşcă temător un iepure la fel de temător şi îi cere soţiei să îl primească înapoi ca pe un sclav pentru că îi este imposibil să o părăsească.

 winter sleep 1

Confruntările devin un laitmotiv.

Aydin se află într-o relaţie ostilă cu o familie săracă de chiriaşi datornici: Hamdi (Serhat Mustafa Kiliç) cel servil dar cu două feţe, fratele său mai mare, Ismail (Nejat Isler), fost deţinut şi actualmente şomer, dar mai puţin ipocrit, şi fiul acestuia, Ilyas (Emirhan Doruktutan), care dă curs unui incident în încercarea de a-şi răzbuna tatăl umilit.

Necla (Demet Akbag), sora lui Aydin, porneşte prima discuţie în contradictoriu când propune teoria conform căreia lipsa unei opoziţii în faţa răului ar fi modalitatea de aducere pe calea cea bună a vinovaţilor. O a doua are loc cu Nihal despre iertare şi ruşine. Finalmente se ceartă cu Aydin în jurul virtuţilor gândirii în opoziţie cu cele ale acţiunii. Deşi ea însăşi o femeie condamnată la plictiseală şi singurătate („Sufletul meu se stinge aici”) şi care, ca să-şi apere lipsa unei ocupaţii, declară că gânditorii sunt de multe ori mai activi decât restul, Necla îl acuză pe Aydin, omul pe care îl admira candva, că nu a devenit altceva decât un gânditor care nu are curajul sa înfrunte adevărul şi care pare să fi adoptat valori unanim acceptate doar pentru a fi îndrăgit. Îi critică munca filantropică, o acuză pe Nihal de a fi o femeie dispreţuitoare şi îl numeşte egoist pentru că îndrăzneşte să vorbească despre spiritualitate, credinţă şi religie în necunoştinţă de cauză. Nihal, care simte că şi-a irosit cei mai buni ani în relaţia cu Aydin, devenind, dintr-o femeie plină de viaţă, una timidă şi suspicioasă, nu mai găseşte bucurie decât în acţiunile ei caritabile. Îl acuză că şi-ar folosi calităţile pentru a-i sufoca şi umili pe cei din jur şi că, deşi are principii înalte şi apără virtuţile comunităţii, pare să urască pe toată lumea. O altă dispută are loc între profesorul Levent (Nadir Saribacak) şi Aydin, în care moralitatea şi conştiinţa sunt teme reluate. Poziţionarea camerei şi limbajul corpului fac însă din confruntarea finală, aceea dintre Ismail (Nejat Isler) – cu cea mai scurtă apariţie în film – şi Nihal, un moment deosebit de tensionat – dacă nu cel mai tensionat – şi care rezumă totodată, în doar câteva minute, toate temele filmului.

 Winter Sleep 2

Directorul de imagine Gökhan Tiryaki poziţionează camera în unghiuri precise şi introduce, ocazional, o oglindă în cadru pentru a obţine două imagini într-o singură compoziţie. Filmul este, poate mai mult decât altceva, despre imagine şi sunet, despre contrastul între interioarele intime şi exterioarele glaciale care evocă eterna temă a luptei dintre bine şi rău, despre cadrele lungi şi personajele filmate de aproape, despre efectul hipnotic al unui pasaj dintr-o sonată pentru pian a lui Schubert repetat iar şi iar. Winter Sleep este un studiu de personaje, un film în care complexitatea emoţiei umane străpunge fiecare interacţiune şi devine o capcană exterioară, în care naraţiunea nu este necesară pentru a înţelege motivaţiile private ale personajelor, o disecţie a unor conversaţii bazate aparent pe subiecte banale, dar care, odată cu căderea primei ninsori, devin tensionate şi anunţă dezastrul.

Câştigător al Premiul Palme d`Or în cadrul celei de-a 67-a ediţii a Festivalului de Film de la Cannes; nominalizat la Globurile de Aur pentru Cel mai bun film străin.

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2015]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s