10 ani fără Marino (3) – Adrian Dinu Rachieru și Iulian Boldea

Adrian Dinu RACHIERU

 rachieru

Despre o „deconspirare” eşuată

Previzibil, apariţia volumului Viaţa unui om singur (2010), la cinci ani de la moartea autorului (conform dorinţei testamentare a lui Adrian Marino), a pus pe jar fauna literaţilor. Încercăm şi noi, printr-o reevaluare calmă, la alţi cinci ani de la „furtunile” iscate, a schiţa un profil al „marelui singuratic” de la Cluj, un ideocritic animat de uriaşe proiecte, spirit himeric, enciclopedic, sintetizator, un ins vanitos, iritabil, care abia spre sfârşitul vieţii şi-a recâştigat adevărata vocaţie (cea râvnită, de ideolog) şi care, în masivul opus amintit (526 p.), se războieşte cu toată lumea. Deoarece – preciza autorul – gândind altfel, scara sa de valori era „net deosebită de a mediilor sociale şi culturale” străbătute, aruncându-l într-o singurătate (nici socială, nici sentimentală) „greu de suportat”. Eternul revoltat, măcinat de irezolvabile contrarietăţi, încearcă, aşadar, să-şi descrie suferinţa şi să-şi dezvăluie identitatea (neînţeleasă, marginalizată etc.), răfuindu-se cu ignarii contemporani.

  Cum insaţiabila piaţă spectaculară (a societăţii mediatice, fireşte) îşi cere tributul, seria execuţiilor la comandă provoacă valuri. Cazul Marino (pedepsit post-mortem) confirmă că manipularea dosarelor/a trecutului rămâne un sport îndrăgit, revărsând otrăvurile mediului literar. Calomniatori zeloşi, cu voluptatea denigrării, înrolaţi în solda oportuniştilor ori gazetari superficiali, răuvoitori, practică linşajul mediatic, bricolând şi maculând cu voioşie memoria unor nume grele. Invitaţia la prudenţă, cerută imperativ de un Gabriel Andreescu, rămâne, vai, fără ecou. Poposind în arhive, el încerca să descâlcească iţele unei posterităţi înverşunate, interesată în a înscena „un flagrant de colaborare”, în ceea ce pomenitul cercetător numeşte campania de distrugere a unui model. Viaţa lui Marino, afirmă tranşant Gabriel Andreescu, „a fost expresia unui proiect personal”. Iar „echipa de vânătoare”, animată de reglarea unor răfuieli personale, a întreţinut gherila mediatică, refuzând orice „precauţii metodologice”. Afacerea Marino developează, de fapt, istoria unei manipulări, anunţând, prin serialul Mirelei Corlăţan (în Evenimentul zilei), „a doua moarte” a cărturarului, taxat – pentru zelul colaboraţionist – drept un „personaj abject” al culturii noastre (cf. Cristian Pătrăşconiu).

  Să aibă Adrian Marino un destin postum „schizoid”, cum crede/scrie Vladimir Tismăneanu? Să fi fost hermeneutul clujean o „sumă de frustrări acumulate”, dezvoltând doar un „enciclopedism apter” şi un teoreticianism „dezosat”? Iar „războiul” lui Marino cu foiletonismul sprinţar să fi slujit „gherila de partid”? (cf. Dan C. Mihăilescu) În fond, cine cunoaşte datele problemei, ştie prea bine că e vorba de o opţiune critică timpurie, forjând, în timp, o poziţie critică personală. Construind, chiar în faza juneţii, un discurs autoritar, „monarhic”, fără mari entuziasme, respirând un aristocratism natural. Consultând un volum recuperator, îngrijit de Aurel Sasu (Cultură şi creaţie, 2010) vom descoperi că tânărul Marino repudiază criticul-funcţionar, pliat unor „cerinţe strategice şi comerciale”, că, dezinvolt şi prudent, lucrează la altă scară, oferindu-şi incursiuni în bibliografia engleză şi nord-americană, că scrie, primul la noi, despre R. Wellek (1944), anunţându-şi (embrionar) opţiunea pentru teoria literaturii şi comparatism. Refuză „cămaşa literaturii”, fiind străin de orice imbold liric care ar „însufleţi” textul, mitraliat metaforic; dovedeşte, în schimb, rigoare, analitism rece, acribie contabilicească, atent la irosirea energiilor culturale. Şi visând, într-o epocă traumatică, în care a suportat îngrădiri şi umilinţe, monumentalitatea. A aflat în G. Călinescu un „maestru temporar” (cf. Dan Mănucă), dezamăgit de înregimentarea marelui critic. Dar şi-a/ ne-a oferit excursii erudite, flagelând băşcălia suverană. Ştiind prea bine că, prin vitaminizare culturală, accedem la acele „forţe vitale absorbite de Anteu”.

  Dincolo de campaniile orchestrate cu sârg de cei „încondeiaţi” în Viaţa unui om singur, practicând terorismul intelectual, un lector onest va sesiza că Marino, mereu frământat de problemele lui, părelnic distant şi arogant, va respinge încercările de recrutare/„exploatare informativă”. Dosarele arhivate de SIE dovedesc că Marino s-a vrut un apărător al valorilor culturale din interior, că şi-a propus, cu superbia cărturarului, o „supravieţuire activă”, nu un eroism spectaculos. Că, în fine, nu a ales tăcerea („moartea intelectuală”), înţelegând, dimpotrivă, să sprijine, în pofida constrângerilor totalitare şi a paznicilor dogmatici, ideo-critica, confruntarea, iluminismul liberal, spiritul constructiv, voinţa de sistem etc., în numele unui program ferm articulat.

Încât, în repetate ocazii, Marino a blamat „provincialismul” criticii, mentalitatea foiletonistică, absenţa unor iniţiative teoretico-metodologice de anvergură. Într-o cultură dominată de poeţi şi jurnalişti literari – observa mâhnit hermeneutul – sensul construcţiei se izbeşte de superficialitate, zeflemea, egocentrism literar, minimalizând politica faptelor culturale, a operelor solide. Asumându-şi, dramatic şi utopic, condiţia de „cercetător”, Adrian Marino face elogiul gravităţii şi al seriozităţii, pledând pentru eficienţă culturală. Dar soarta spiritului independent e grea şi astfel de preocupări sunt lipsite de tradiţie, audienţă, publicitate. Simţindu-se izolat în propria-i cultură, Marino nu dezarmează; el, un citadin înnăscut, nu poate nega unei culturi ambiţia şi efortul teoretic, nu poate îmbrăţişa defetismul şi, flagelând „originalitatea” foiletonistică, se va înhăma, tocmai, la un astfel de proiect monumental. Munca sisifică i-a asigurat supravieţuirea morală. Cugetând la soarta spiritului independent într-un context totalitar, dar, totodată, indiferent (în cel mai fericit caz) la asemenea îndeletniciri, încercând să iasă din ispititoarele stări depresive, Marino păşeşte, cu drepturi şi datorii egale, în spaţiul european. Or, condiţia de român era şi este un handicap. Mânat de o teribilă voinţă a recuperărilor după ani de frustrări, stăpânit de melancolie livrescă, Marino se simte „acasă” oriunde (când e vorba de spaţiul cultural). El duce, ne mărturiseşte, o viaţă „şi plină şi abstractă” şi are, deseori, sentimentul existenţei ireale. Oricum, criticul nu acceptă remorca comparatismului sorbonard şi repetatele imprudenţe, fără grija menajamentelor de tot soiul, îi rezervă multe neplăceri şi îl condamnă la izolare. Cartea sa despre Etiemble („aproape un manifest”, aprecia însuşi autorul) poartă, în numele iluminismului liberal, un mesaj universalist; multe spirite din Vest au reacţionat alergic, incapabile de o percepţie ideologică, nepricepând de fapt soarta dramatică a unui cărturar, trăind scindat între două serii de dogmatisme. Pe de o parte, încercând să rămână un intelectual român, un spirit independent în context totalitar, Marino se află, o spune repetat, la limita „ratării”. El se sustrage dresajului ideologic, bombardamentului propagandistic, vrea să se păstreze ca o conştiinţă liberă şi este intrigat că occidentul cultural nu percepe corect realităţile Estului, supus şablonizării şi expus laşităţilor morale, jocului duplicitar. Asceza bibliotecii, ţinându-i trează nădejdea unei libertăţi în claustrare, nu-i toceşte privirea lucidă; Marino identifică cu precizie motivele contextual-istorice şi refuză consecvent alinierea, servilismul.

Pe de altă parte, mesajul său înfruntă suficienţa europocentrismului, aroganţa „sorbonarzilor” şi se loveşte, inevitabil, de o altă serie de dogmatisme, împiedicând, iarăşi, buna funcţionare a circuitelor culturale în dialogul Est-Vest. Tolerat „la limită” în propria-i cultură şi repudiat de alte medii pentru că refuză poza umilă, servilă şi nu e prizonierul criteriilor europocentriste, Marino are senzaţia că mesajul său cade „în gol”. E gata chiar să se golească de iluzii, dar nu abandonează. El a răzbit singur şi se bate – cu o uşoară inocenţă – pentru ideile sale, acceptând, deopotrivă, derealizarea (în tihna frisonantă a bibliotecilor) şi deliteraturizarea crescândă. Acea visată one world înseamnă, spera Adrian Marino, o singură cultură, tot mai omogenizată; implicit, o singură critică literară, tot mai tehnicizată.

Este impresionant acest spectacol al construcţiei de sine, sugrumând alte proiecte, blocând atâtea virtualităţi. Oricum, Marino a impus la noi un stil. Raţionalist intratabil, geometrizant, cu apetit doctrinar, un romantic, totuşi, cu mize pragmatice, sedus de proiecte ciclopice, iubind dopajul cultural, asceza, nu folclorul cafenelei, el cerea „idei organizate, puternic personalizate”; şi rămânând, cum însuşi ne asigura, o monadă spirituală, un alternativ ireductibil, aducând Europa acasă.

Fiindcă s-a vrut ideolog, nu beletrist, deci „un autor deviat”, în război cu mentalitatea totalitară ori fundamentalismele de tot soiul, cu foiletonismul, fragmentarismul şi poetocentrismul, cu legea satelizării/ colonizării culturale, Adrian Marino reprezintă la noi cultura alternativă (prin continuitate, tenacitate, studiu organizat, documentare etc.) şi, mai ales, prin program (himeric, „internaţionalist”, scientizant, fiind „un român care ştie să vadă”). Şi iscând o antipatie profundă, expediat/ marginalizat sub etichete bizare (colecţionar de fişe, extravagant, autor dicţionarizabil, producând cărţi indigeste etc.) Un outlaw literar, scria chiar cel în cauză, în prelungită criză de identitate, având de înfruntat contratimpul istoric. Oricum, un autor major, de importanţă reală, dorind culturii româneşti un alt destin. Şi o altă direcţie, vizând monumentalul.

Un rescapé la eliberarea de la Aiud (februarie 1957), deportat pe Bărăgan, în acel sat artificial (Lăteşti, 1957-1963), cu „şansa” refugiului în lectură, ieşit din circulaţie şi debutând tardiv (deşi cartea despre Macedonski fusese anunţată de EFR în 1946!), regăsindu-se după ’89 şi eşuând într-un febril activism politic (ca perioadă „total ratată”), Marino s-a însingurat şi, negreşit, s-a singularizat. Un inconformist, aşadar, neaderent la mediul românesc, căutând autoizolarea; orgolios, incomod, irascibil, antipatic, un abstras, în totală neadecvare, străin ideii de grup, afiliere. Un neîncadrat (poziţii publice, editoriale, redacţionale etc.), un autor de o anume speţă, înaintând – mărturiseşte – constant într-o anume direcţie (să subliniem: singulară, în cultura noastră), vădind o stânjenitoare „infirmitate socială”. Certamente, Marino n-a fost ceea ce, obişnuit, numim om de lume. Mai mult, a vrut să iasă din lume. Ultimii ani  l-au obligat să înveţe „din mers” tehnica izolării, ca stil nou de viaţă. Supus unui asalt văzut drept corvoadă (comenzi, invitaţii, solicitări etc.), Marino, printr-o „decizie de oţel”, s-a baricadat, apărându-şi, de fapt, preocupările şi valorificându-şi singurătatea (productivă). Apărându-şi, altfel spus, libertatea de mişcare; ceea ce i-a procurat o mărturisită fericire intelectuală, salvând – prin retragere – „decalajul de preocupări, program personal şi limbaj”.

Respingând mentoratul, construindu-se tenace, Marino a devenit un nume de referinţă, chiar dacă, între scrierile de tinereţe şi memoriile publicate postum, Ion Buzera vedea „două versiuni” ale personalităţii sale. Iar reacţia „blocului” clujean, încercând a-i apăra memoria în ceea ce s-a numit afacerea Marino, e de înţeles. Şi Simona-Maria Pop, prin două volume, şi Ovidiu Pecican, sperând într-o „perspectivă nouă de valorificare a operei” şi Ştefan Borbély, subliniind că Adrian Marino rămâne, pentru noi, „un neliniştitor termen de comparaţie”, se alătură celor care îi recunosc statura axiologică şi morală, în pofida rafalelor resentimentare. Gherila mediatică, tulburându-i – pe moment – posteritatea, s-a dovedit o deconspirare eşuată.

***

 

Iulian BOLDEA

 boldea

Între hermeneutică şi memorialistică

 

  Vocaţia totalităţii

 

Critic şi hermeneut cu vocaţia totalităţii, arhitect şi constructor de ansambluri teoretice vaste, deschizând orizonturi noi în critica românească, Adrian Marino a fost interesat, în studiile sale de maturitate, de structurarea unor modele teoretice care să se înalţe deasupra reliefului particular al operelor literare, conturându-le acestora, ipso facto, un statut aparte. Aceasta, laolaltă cu încercarea, reiterată, de reformulare a datelor conceptuale ale unor discipline ca literatura comparată, teoria literaturii sau hermeneutica literară. Pledoaria pentru o critică a „ideilor literare”, de amplă anvergură teoretică, este un argument incontestabil al vocaţiei totalităţii pe care se fundamentează întregul destin intelectual al criticului. Nu poate fi eludată statura utopică a unor proiecte ale lui Adrian Marino, sugerată tocmai de amplitudinea şi masivitatea unei creaţii de certă anvergură conceptuală şi, în acelaşi timp, marcată de o relevanţă epistemologică dincolo de orice discuţie. Într-un articol din revista „22”, Mircea Martin schiţează un profil intelectual extrem de credibil al cărturarului Adrian Marino: „Într-o cultură care a trăit – şi încă mai trăieşte – în mirajul subiectivităţii, care este în continuare obsedată de specificitate şi îmbătată de unicitate, Adrian Marino a căutat mereu generalul, conceptualul, tipologicul, invariantul. Gustul particularului este înlocuit la el cu propensiunea ideologizantă, savorii stilistice şi plasticităţii expresiei le este preferată ariditatea discursului teoretic, efectele carismatice, «farmecul» sunt refuzate în favoarea tenacităţii constructive. Este în cel mai înalt grad semnificativ pentru el faptul că studiul unei opere literare – cea a lui Alexandru Macedonski – se încheie cu neaşteptate consideraţii asupra unui macedonskianism ridicat la o categorie morală, aşa cum, mai târziu, în Critica ideilor literare, impersonalitatea unei metode este împinsă până la anonimat”. E dincolo de orice îndoială faptul că volumele de critică şi teorie literară publicate, de-a lungul timpului, de Adrian Marino reprezintă repere fundamentale ale gândirii critice româneşti, modele de rigoare, erudiţie şi stil conceptual. De la Viaţa lui Alexandru Macedonski¸ Opera lui Alexandru Macedonski, la Introducere în critica literară, Modern, modernism, modernitate, Dicţionar de idei literare, Critica ideilor literare, până la Hermeneutica lui Mircea Eliade, Hermeneutica ideii de literatură sau Biografia ideii de literatură, cărţile lui Adrian Marino au impus figura unui cărturar cu deschidere incontestabilă spre universalitate, spre valorile literaturii dintotdeauna, confirmând efigia unui spirit al amplitudinii creatoare şi al nuanţei metodologice.

În primele două cărţi, fundamentale în domeniu, consacrate biografiei şi operei lui Macedonski, Adrian Marino caută să redea un contur coerent al unei personalităţi literare marcate de contradicţii deconcertante şi de ambiguităţi de viziune artistică. Criticul porneşte, cum scrie N. Manolescu, „dinăuntrul fiinţei intelectuale a poetului, spre a dovedi cum izvoarele ei externe, departe de a fi întâmplătoare, răspund unui apel al fiinţei înseşi”. În Viaţa lui Alexandru Macedonski, Adrian Marino reuşeşte să cristalizeze, pe un „fundament de date” înregistrate cu rigoare documentară incontestabilă, un „portret moral” al scriitorului, considerând că „orice viaţă are un specific al său, traiectoria, timbrul său inefabil şi în funcţie de această busolă ne-am străduit să construim întreaga noastră sinteză, orientată în primul rând nu spre «creaţie», ci spre «cunoaştere şi înţelegere»”. Personalitatea lui Macedonski, pe care o deduce criticul din datele operei, este una „iremediabil scindată”, ea neoferind eului „niciun centru de echilibru”. Din acest hiatus între resursele interioare ale visului şi imaginea dezolantă a unei realităţi inacceptabile rezultă creditul pe care autorul Nopţilor îl acordă fanteziei, reliefului oniric al fiinţei. Recursul la tectonica imaginarului devine, pentru Macedonski, un „stil de viaţă, soluţie a fericirii, instrument de cunoaştere şi metodă a realizării de sine”. Opera lui Alexandru Macedonski e o carte ce reuşeşte, pe de o parte, să ne ofere o analiză minuţioasă şi argumentată a creaţiei macedonskiene şi, pe de altă parte, să demistifice o sumă de poncife şi de ticuri deformatoare ale receptării acestei opere de multe ori rău descifrate şi înţelese. Trecând în revistă cultura poetului, ideile sale teoretice, „concepţia de viaţă”, criticul se concentrează asupra descrierii detaliate şi analizei operei lui Macedonski, relevându-se, dintr-un unghi diacronic, evolutiv, dualităţile dihotomice care alcătuiesc „carnea propriu-zisă a poeziei”. Nu lipsesc din volum nici unele accente teoretice, de poetică a interpretării. Atentă şi riguros documentată, cartea despre opera lui Macedonski este fundamentală. N. Manolescu observă că „analiza este atât de amănunţită încât nu rămâne nimic neexplorat, neexplicat; şi, în acelaşi timp, nimic neraportat la tot, la sinteza care reprezintă, nemărturisit, punctul de plecare. Adrian Marino este un critic, nu un documentarist”.

Dicţionar de idei literare (1973) e o întreprindere masivă, cu caracter enciclopedic, în care demersul teoretic al autorului se bazează pe „un substrat de idei literare investigate orizontal şi vertical”. Şi în această lucrare, cu un profil teoretic mai pronunţat, criticul nu ezită să expună antiteza dintre puritatea ideatică a conceptelor literaturii şi convulsiile efemere ale vieţii literare. Opţiunea lui Adrian Marino pentru argumentele teoretice, pentru o critică a ideilor literare porneşte şi din opoziţia fermă între „asceza erudită” a criticului (Gh. Grigurcu) şi imperfecţiunile anecdoticii literare. Cea mai mare teroare pe care o resimte criticul şi teoreticianul Adrian Marino e legată de prezenţa impreciziilor, a neclarităţilor şi a vagului terminologic într-un domeniu cum este acela al ideilor literare, care ar trebui să fie dominat de precizie, de claritate şi de proprietate a noţiunilor vehiculate. Bineînţeles, nu există o claritate definitivă, sau un indice absolut al raţionalităţii în domeniul ideilor literare, în componenta cărora intră şi un anumit grad de ambiguitate, de inefabil. Apartenenţa la statutul literarităţii face din critica ideilor literare o modalitate hermeneutică eminamente „creatoare”, datorită şi con genialităţii indiscutabile dintre conştiinţa critică şi cea creatoare propriu-zisă. Sintetizarea, modelarea, apelul la un instrumentar analitic adecvat reprezintă argumente indiscutabile ale unei astfel de creativităţi critice. Din Critica ideilor literare (1974) ne atrage în primul rând atenţia predispoziţia metodologică a criticului, maniera în care teoretizează recursul la metodă, o metodă deloc impersonală, abstractă sau obiectivată absolutist, ci, mai curând una care încorporează temperamentul criticului, capacitatea sa de sinteză, propensiunea spre raţionalitate. Ţinuta intelectuală, teoretică a demersului critic nu eşuează, însă, în dogmatism pozitivist sau în pură factologie, întrucât, cum observă chiar autorul, „din punctul nostru de vedere, al unei critici orientate de şi spre idei literare, impresionismul şi pozitivismul, ca metode, slăbesc şi chiar paralizează tensiunea ideologică a studiilor literare, alungă ideile, împiedică gândirea şi efortul speculativ, anihilează spiritul teoretic şi sistematic al criticii”. De altfel, pentru Adrian Marino, criticul ideilor este „un critic «total», operând printr-o hermeneutică totală, un om de gust, un ideolog, un estet şi un istoric, capabil de lecturi clasice şi moderne, fără pedanterie, dar şi fără superficialitate. El este criticul «complet», ce a preferat să opteze, să se specializeze într-un domeniu tehnic, de elecţiune, în sfera căruia gustă şi voluptatea, deloc neglijabilă, a pionieratului. La el acasă în toate compartimentele, acest critic se orientează în toate zonele teoretice şi literare, pe care le parcurge în vederea extragerii esenţei, definiţiei concentrate şi reconstrucţiei modelatoare”. Hermeneutica ideii de literatură (1987) reflectă cu limpezime atracţia criticului faţă de orizontul teoretizării literaturii, într-un efort continuu de comentariu şi autocomentariu conceptual. Ideea enciclopedismului e sugerată chiar de titlu, dar şi de unele aserţiuni cu tentă programatică ale autorului. Tentaţia exhaustivităţii, a totalităţii, a cuprinderii globale, sesizată şi de alţi exegeţi ai lui Marino, e completată benefic de o nevoie, nu mai puţin imperioasă, de claritate şi clarificare teoretică, prin care să se dea un contur ferm conceptelor şi principiilor literaturii. De altfel, conceptul însuşi de literatură e circumscris de Adrian Marino dintr-o perspectivă totalizantă şi pluralistă, cu deschideri semantice multiple şi fecunde. În ciuda acestei amplitudini conceptuale, literatura este privită de cercetător din perspectiva unui sistem riguros articulat, care caută să concentreze semnificaţiile multiple pe care operele literare le încorporează. Idealul spre care tinde teoreticianul este orizontul totalizant şi armonios conturat al bibliotecii universale, înscrisă într-un sistem raţionalizant, hermeneutica transformându-se într-o „autohermeneutică textualizată” care îşi refuză orice subiectivism, orice impuls exclusivist, orice parti-pris, constituindu-se ca o contrapondere obiectivată la adresa impresionismului critic şi a foiletonismului: „Acest concept despre critică este propus ca o alternativă la critica impresionistă, beletristică, eseistică, empirico-jurnalistică, în sensul unui raport de echilibrare şi coexistenţă”. După Marian Papahagi, Hermeneutica ideii de literatură este „o cercetare exemplar articulată teoretic, minuţioasă şi coerentă, o construcţie critică impunătoare ce consolidează o metodă critică proprie şi confirmă relevanţa epistemologică a unui domeniu de interes la a cărui descriere şi circumscriere autorul lucrează de un deceniu şi jumătate”.

Extrem de incitante, în premisele şi concluziile lor, sunt cărţile ce au în centrul lor metodologiile comparatismului (Etiemble ou le comparatisme militant, 1982, Comparatisme et théorie de la littérature, 1988), ca şi demersul hermeneutic riguros şi atent consacrat operei eliadeşti în Hermeneutica lui Mircea Eliade (1980). Cu adevărat monumentală, Biografia ideii de literatură (vol. I-VII, 1992-2003) este opera critică ce încununează demersul teoretic şi hermeneutic al unuia dintre cei mai importanţi interpreţi ai literaturii de după al doilea război mondial. Un „inclasabil printre contemporani” (Sorin Alexandrescu), Adrian Marino a avut şansa asumării unui destin de excepţie, atipic în literele româneşti, un destin sustras cu totul improvizaţiilor şi glisărilor „eseistice”, pe care le detesta fără echivoc; destin, dimpotrivă, pus în serviciul unor studii fundamentale, al unor proiecte de dimensiuni impresionante. Una dintre calităţile de căpătâi ale criticului şi teoreticianului este tocmai naturaleţea cu care izbuteşte să stăpânească un material documentar proliferant, care e sistematizat, asimilat şi valorificat în funcţie de finalităţile demonstraţiei. Pledoaria lui Adrian Marino pentru o „critică totală” derivă tocmai din această vocaţie a documentării riguroase, a repudierii improvizaţiei şi a asumării unei voinţe de cuprindere a totalităţii unui domeniu, a unei opere, a unui efort artistic. Nu mai puţin importantă este, în ansamblul demersului critic şi teoretic al lui Adrian Marino, pledoaria pentru europenitate, pentru deschiderea spre valorile universalităţii, pornindu-se de la premisa că „orice defetism critic trebuie exclus”, în contextul necesităţii integrării literaturii române în ansamblul literaturilor europene şi al cunoaşterii sale adecvate. Cărţile din ultima perioadă (Pentru Europa, Evadări în lumea liberă) ne vorbesc tocmai despre identitatea europeană a culturii şi literaturii române, după cum altele (Politică şi cultură. Pentru o nouă cultură română şi Al treilea discurs. Cultură, ideologie şi politică în România) deplasează, în mod adecvat, accentele asupra raportului dintre cultură, politică şi ideologie. Notele de călătorie ale lui Adrian Marino (Ole Espagna, Carnete europene, Prezenţe româneşti şi realităţi europene) au, în ele însele, o alură intelectualizantă, distilând impresia nudă în retortele livrescului şi descifrând, cu obstinaţie, acelaşi „mesaj” al europenităţii noastre.

 

Solitudinea ca exerciţiu etic

Apărută la cinci ani după moartea autorului, Viaţa unui om singur (Ed. Polirom, Iaşi, 2010) e o carte cu totul reprezentativă pentru criticul literar, pentru teoreticianul şi pentru omul Adrian Marino. Îi regăsim în paginile cărţii pe fiecare dintre aceştia; regăsim profilul auster şi tenace al omului de idei, cu intransigenţa sa pe alocuri donquijotescă, cu limpezimea şi rigoarea percepţiei lumii şi literaturii, regăsim instinctul său polemic şi detaşarea de cabalele vulgatei literare. Regăsim de asemenea, în aceste pagini, fie explicit, fie subtextual, şi ideea de demnitate a scrisului, într-un demers în care amintirile, reflecţiile despre literatură, portretele contemporanilor şi avatarurile propriei vieţi comprimate în epura expresiei confesive conturează, cum s-a mai spus, o adevărată hermeneutică a ideii de biografie. Refuzând, în aceste pagini memorialistice, detaliul anecdotic cultivat în sine, pentru pasta sa pitorească, Adrian Marino cultivă genul autobiografiei „culturale şi ideologice”, al autobiografiei interesate mai curând de propria evoluţie spirituală, de conturul ideologic al unui destin existenţial şi cultural supus adesea unor încercări insurmontabile: „cam cîte autobiografii culturale şi ideologice de acest tip există în literatura română? Un gen care, de fapt, nici nu există. Dacă am renunţat la prima versiune a acestei Vieţi… este şi pentru motivul că vreau s-o rescriu cît mai calm, neutru, obiectiv şi, mai ales, ideologic posibil. Un examen riguros de conştiinţă al unui intelectual român, cu toate ideile, reveriile, iluziile, revoltele, decepţiile şi… prostiile sale. Mă interesează doar o evoluţie intelectuală şi ideologică, formaţia sa progresivă, adesea dificilă. Evocată cît mai autentic, introspectiv, esenţial şi semnificativ posibil“. Memoriile lui Adrian Marino au o valoare documentară inconturnabilă. Ele reprezintă documentul autobiografic al unui destin intelectual de excepţie, care şi-a resimţit cu acuitate propria condiţie ca fiind cea a unui marginal, care a perceput întotdeauna fără complezenţă tarele societăţii şi ale culturii româneşti din perioada postbelică. În Preambul, Adrian Marino exprimă cu limpezime intenţiile cărţii sale, considerând că aceasta îşi propune să se constituie, cum arătam mai sus, într-un „examen riguros de conştiinţă”. De aceea, „«procesul» vieţii mele este […] şi procesul culturii şi civilizaţiei române, între anii 1920 şi 2000, repere nu chiar convenţionale“.

Expunerea episoadelor propriei biografii presupune, pentru memorialist, nu doar o selecţie şi o ierarhizare a faptelor, evenimentelor şi gesturilor ce i-au marcat devenirea spirituală, ci şi interpretarea lor, analiza atentă a resorturilor psihologice, a cauzelor şi a efectelor aferente, într-un demers lucid, raţionalizant, dar şi, adesea, polemic. Capitolele de cea mai mare densitate teoretică sunt Descoperirea cărţilor, Cărţile româneşti, Relaţiile externe, Adio „literaturii” sau Singurătatea culturală, în care se regăsesc multe dintre ideile, conceptele şi interpretările din cărţile de hermeneutică şi comparatistică, contextualizate prin inserarea lor într-o tradiţie românească şi europeană. Nu lipseşte tonul polemic, la adresa lui Roland Barthes („Roland Barthes rămîne pentru mine emblema modei, snobismului şi, mai ales, a frivolităţii critice, specifice perioadei «structuraliste»“) sau la adresa „noii critici” şi a limbajului său fetişizat de colportorii metodei („atunci mi-am dat seama, prin experienţa cea mai directă, cum se stabilesc, de fapt, reputaţiile, canoanele şi modelele critico-literare occidentale. Cum se instituie şi funcţionează dictatura unei orientări şi metode critice unice. Eliminarea totală a predecesorilor. Ignorarea sau expulzarea radicală a poziţiilor teoretice şi metodologice adverse. Repetarea obsesivă, rituală, litanică, numai a unor termeni fetiş-simbol: «text», «lexem», «structură», «cod» şi alte asemenea”).

  Observaţiile lucide ale memorialistului nu au în vedere doar individualul, orientându-se, dimpotrivă, în capitolul Altă Românie, de exemplu, spre o întreagă forma mentis, cu carenţele sale structurale, cu fascinaţia anomiei şi predispoziţia spre „aranjamente individuale” prin care orice legiferare sistemică este dinamitată: „Mentalitatea românească nu asimilează ideea de normă abstractă, generală, impersonală. Regulile şi principiile legaliste nu sînt luate în serios. Fiindcă, în primul rînd, ele nu sînt înţelese, nu sînt asimilate de un sistem mental şi social unde totul este şi rămîne personalizat şi rezolvat de la un capăt la altul prin aranjamente strict individuale“. Turnura morală a unor confesiuni e indiscutabilă; discursul autobiografic devine, în cazul rememorării epocii detenţiei, tensionat, vocea naratorului e crispată, nesigură pe sine: „Că am suferit umilinţe şi cedări nu contest. Cine poate fi «erou» zi de zi, ani şi chiar decenii întregi, mai ales sub un regim dictatorial, represiv, terorist? Dar punînd cap la cap toate episoadele prin care am trecut, îndrăznesc să afirm că nu mi-a fost şi nu-mi este ruşine, în esenţă, de viaţa mea. Trăită adesea în condiţii-limită, chiar disperate. «Preţ» prea mare? Inevitabil? N-am nici pînă azi un răspuns definitiv, riguros, inatacabil, la această întrebare“.  Pe de altă parte, surprinzătoare poate părea repudierea de către Adrian Marino a „cărţii de închisoare”, pusă sub semnul mistificării, indecenţei şi imposturii: „Se observă, cred, cu destulă uşurinţă, că astfel de amintiri (dacă le pot numi astfel) n-au nimic comun – dar absolut nimic comun – cu aşa-zisa literatură de închisoare. Este un gen pe care-l detest profund. Fals, afectat, artificial şi, mai ales, total indecent. Mistica închisorii n-am avut-o niciodată. Iar a face literatură, beletristică, fraze frumoase, imagini şi formule fericite, a urmări efecte pur estetice pe seama unei imense suferinţe, a unor situaţii profund atroce, inumane, mi se pare, mai ales acum, culmea imposturii literare, a mistificării amorale“.

  Viaţa unui om singur e o carte ce derivă dintr-o dualitate fundamentală a autorului ei; lucidităţii teoreticianului şi hermeneutului literaturii i se asociază, cum s-a mai spus, o sensibilitate adesea ulcerată, intransigentă, în relaţiile cu ceilalţi. De aici şi reacţiile recente ale celor vizaţi în carte, unele cu totul deplasate (cea a lui Mircea Dinescu, de pildă). Reticenţele faţă de construcţiile teoretice ample sunt aspru sancţionate, fiind considerate „un indiciu evident de cultură minoră, fragmentară, publicistică, actualistă şi mecanic-sincronică“. De altfel, constată cu amărăciune memorialistul, poporul român nu posedă gestul „reflex” de „supravieţuire istorico-memorialistică”. Comunismul a însemnat, pentru Marino, „corupţie generalizată”, în timp ce „rezistenţa prin cultură” nu a fost decât o formă de alibi „al pasivităţii ideologice”. Memorialistul respinge şi „eroizarea, exhibiţionismul rezistenţei”, considerând că existenţa unui spirit liber într-un regim totalitar este dictată de o funciară ambiguitate. Autobiografie de tip ideologic, Viaţa unui om singur este şi un text cu valoare testamentară, scris în regimul autenticităţii şi al lucidităţii, în care avatarurile edificării de sine stau faţă în faţă cu imaginile terifiante ale unui timp convulsiv.

În critica literară românească, Adrian Marino a rămas, ca să parafrazăm şi titlul memoriilor sale nonconformiste, aşezate sub sigla autenticităţii plenare, un mare singuratic. Ideea de construcţie culturală, vocaţia superioară a sintezei, imperativele totalităţii în teoria şi practica hermeneutică, alături de o disciplină fermă a aserţiunilor şi de exigenţa suplă a raţionalităţii – sunt doar câteva dintre trăsăturile ce au singularizat statura intelectuală a lui Adrian Marino în contextul culturii şi literaturii române postbelice.

  Bibliografie critică selectivă

 

  Ov.S. Crohmălniceanu, în „România literară”, nr. 2, 1969; Eugen Simion, în „România literară”, nr. 17, 1969; Mircea Martin, în „Contemporanul”, nr. 22, 1973; Cornel Ungureanu, în „Orizont”, nr. 26, 1974; Al. Călinescu, în „Convorbiri literare”, nr. 9, 1976; I. Maxim, în „Orizont”, nr. 44, 1978; Ioan Holban, în „Convorbiri literare”, nr. 12, 1978; Alex. Ştefănescu, în „România literară”, nr. 16, 1980; Mircea Anghelescu, în „Synthesis”, nr. 7, 1980; V. Fanache, în „Steaua”, nr. 7, 1980; Al. Duţu, în „România literară”, nr. 26, 1982; Petru Poantă, în „Tribuna”, nr. 20, 1983; Marian Papahagi, în „Tribuna”, nr. 52, 1984; Mircea Martin, în „România literară”, nr. 20, 1985; Gheorghe Grigurcu, în „Orizont”, nr. 35, 1986; Mihai Zamfir, în „Viaţa Românească”, nr. 11-12, 1987; Gheorghe Grigurcu, în Peisaj critic, I, 1993; Marian Papahagi, în Fragmente despre critică, 1994; Z. Ornea, în „România literară”, nr. 26, 1995; Mircea Anghelescu”, în „Luceafărul”, nr. 47, 1996; Al. Cistelecan, în „Vatra”, nr. 2, 1997; Monica Spiridon, Interpretarea fără frontiere, 1998; Al. George, în „ALA”, nr. 564-565, 2001; N. Manolescu, în Literatura română postbelică, III, 2001; Constantin M.Popa, Adrian Marino, 2001; Adrian Dinu Rachieru, Alternativa Marino”, 2002; Al. Cistelecan, în Diacritice, 2007; Iulian Boldea, în Teme şi variaţiuni, 2008.

 

Acknowledgement: This paper was supported by the National Research Council- CNCS, Project PN-II-ID-PCE-2011-3-0841, Contract Nr. 220/31.10.2011, title Crossing Borders: Insights into the Cultural and Intellectual History of Transylvania (1848-1948)/Dincolo de frontiere: aspecte ale istoriei culturale si intelectuale a Transilvaniei (1848-1948)/ Cercetarea pentru aceasta lucrare a fost finantata de catre Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice (CNCS), Proiect PN-II-ID-PCE-2011-3-0841, Contract Nr. 220/31.10.2011, cu titlul Crossing Borders: Insights into the Cultural and Intellectual History of Transylvania (1848-1948)/Dincolo de frontiere: aspecte ale istoriei culturale si intelectuale a Transilvaniei (1848-1948).

 

 

 

 

[Vatra, nr. 5/2015]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s