Emanuel MODOC – Natura în comunism. Ideologie şi discurs

 

Emanuel Modoc

Imaginea comunismului în 1945, văzută prin prisma intelectualilor cei mai apreciați ai perioadei interbelice, avea să devină tot mai diluată pe măsură ce istoria se desfăşura. Iată cum, de pildă, îşi imagina Petru Comarnescu „noua lume” comunistă: „Oraşele de mâine vor fi mai legate de peisaj şi natură, şi mai prietene oamenilor. Fabricile şi uzinele, mai ademenitoare. Traiul la țară, mai urbanizat, prin tot felul de comunicații şi prin aceleaşi posibilități de educație superioară. Se va realiza un echilibru armonios între natură şi atelier, între orele de răgaz şi cele de muncă, între om şi societate, între muncă şi răsplata ei”(1). În contextul în care discursul literar autohton postbelic se leagă invariabil de ideologia sub care se desfăşura, a vorbi în termenii noii tendințe a ecocriticii despre discursul acestei perioade privitor la natură reprezintă din capul locului deopotrivă o tentativă eşuată şi una productivă. Oricât ar părea de paradoxal acest lucru, a vorbi „despre natură” în comunism, iar apoi a vorbi despre-discursul-comunist-despre-natură implică radiografierea atentă, deci productivă, a ideologiei, dar şi o fatalitate: oricât ne-am strădui să găsim asocieri dintre spațiul autohton şi suita de curente/tendințe ecocriticism, ne lovim de un truism inevitabil: tot ce putem găsi în spațiul autohton de după al Doilea Război Mondial în materie de discurs despre natură se subscrie unei profunde ideologizări şi a unei exploatări cu consecințe adesea iremediabile. Un studiu de acest tip rămâne, în schimb, util pentru circumscrierea unui fenomen de largă întindere în spațiul est-european: transformarea naturii ca marfă ideologică şi pentru legitimare identitară(2).

 

 

Natura – marfă ideologică

 

Exploatarea naturii în scopuri comerciale şi de fortificare identitară e o tendință comună statelor totalitare europene. Natura e cel mai facil vehicul de mobilizare a culturii de masă şi ajută la reglementarea rolului acesteia în menținerea identității naționale: „În zorii secolului XX, principalele elemente ale «check-list»-ului identitar sunt deja clar precizate, ceea ce face ca națiunile nou apărute să-şi poată recupera cu rapiditate «întârzierea». Pentru majoritatea națiunilor europene, marii strămoşi sunt identificați, limba națională fixată, istoria scrisă şi ilustrată, peisajul național descris şi pictat, folclorul inventariat, iar imnurile naționale compuse. Restul nu mai este decât o chestiune de reproducere şi vulgarizare: de acum înainte, procesul de construire identitară intră în era culturii de masă”(3).

După Anne-Marie Thiesse, cultura de masă are rolul de a împiedica moartea lentă a unei națiuni, fie prin atitudinile naționaliste duse până la ultimele consecințe, fie prin regenerarea națiunii, posibilă doar în cadrul unei reîntoarceri la origini. Pornind de la aceste două ipostaze, apar, în Europa secolului XX, manifestări ale „națiunii ca fundal”, concretizate prin naționalizarea statului, prin educația ce capătă un profund imbold naționalist, prin organizarea de corpuri patriotice sau prin inventarea sporturilor. Printre cazurile extreme se numără şi aşa-numitul „consum identitar”. Şantierele navale şi uzinele metalurgice devin puncte turistice care trebuie vizitate ritualic de către cetățeni în țările comuniste, iar „arta națională” trebuie cumpărată cu prilejul fiecărei vizite: „Orice turist se întoarce acasă încărcat cu suveniruri. Arta națională – prezentată într-o versiune de lux cu ocazia marilor expoziții – furnizează bazele unei producții de masă, mai puțin îngrijită şi la prețuri modice. (…) O dată cu turismul se naşte de fapt o versiune decorativă şi portabilă a patrimoniului identitar, alcătuită din miniaturi ale monumentelor istorice, reproduceri de peisaje, «articole locale» neîntrebuințate de autohtoni şi păpuşi în costume tradiționale”(4). Folclorul, monumentele istorice şi vestigiile naționale devin instrumente de represiune totalitară în țările fasciste sau comuniste. Lozinca nazistă „Kraft durch Freude” (forță prin bucurie), transformată în organizație, „trimite lucrătorii germani în excursie pentru a-şi descoperi țara în ordine şi disciplină, reamintindu-le neîncetat marile sloganuri naziste”(5). Dacă, în cazul naziştilor, folclorul şi discursul despre folclor este saturat de referințe rasiale şi de apologii ale supremației ariene, în rândul statelor național-comuniste folclorul este abolit de orice conținut sau referință la burghezie/monarhie: „Trecutul este demascat ca arhaism alienant care trebuie să dispară în noua societate comunistă”(6). Îi ia locul aşa-numitul „folclorism de stat”, prin care patrimoniul identitar este exploatat în chip excesiv pentru legitimarea legăturii dintre trecutul istoric glorios şi partidul unic. În ceea ce priveşte mediul natural în discursul ideologic comunist, se poate observa adoptarea aceleiaşi metode naziste de înregimentare a muncitorimii în marea luptă socialistă: „Organizată, tutelată şi controlată de la Centru, recrearea individului are rol fortifiant şi educativ, în vederea unei reîntoarceri cât mai entuziaste la procesul de producție. Păşind pe cărările unei naturi potențate de miracolele agricole, geologice şi hidrografice ale socialismului (…), turistul străbate «uzina vie» a comunismului, care îi oferă deopotrivă didactica halei de lucru şi pe cea a căminului cultural”(7).

Ion Manolescu identifică trei dimensiuni principale ale discursului comunist despre natură, prin care ideologia comunistă înregimentează poporul întru „luptă socialistă”: dimensiunea pragmatică, cu rol în „descrierea geografiei în termeni economici, pornind de la premisa că natura nu reprezintă altceva decât un uriaş rezervor de combustibil, ostil vizitatorului străin, devalizat de orânduirea trecutului burghezo-moşieresc şi valorificat «ştiințific» în socialism şi comunism. Clişeul tematic al patriotismului vegetal (geografia ca armă pasivă, dar eficientă, împotriva «invadatorilor» externi, vicleni şi cupizi) se îmbină aici cu cel al violului social (natura generoasă, dar abuzată de un administrator samavolnic) şi cu acela, încă mai tezist, al patriei salvgardate (natura, siluită deopotrivă de invadatorul imperialist şi exploatatorul burghez, se refugiază în brațele protectoare ale muncitorului neaoş)”(8), potențată de o dimensiune mitologică a prezentului glorios, prin care „capătă valoare didactică obligatorie. Coborât din codru direct în căminul cultural, turistul intră în contact ideologic deopotrivă cu realizările travaliului socialist şi cu figurile sale exemplare: muncitorul minier, maistrul, țăranul cooperatist, inginerul de hidrocentrală, activistul comunal ş.a.m.d.”(9), precum şi de o dimensiune lirică, prin care „kitsch-ul ideologic se îmbină cu cel natural, în clişeul resurselor comuniste inepuizabile şi cel al naturii umanizate”(10).

Limitele acestui imaginar naturist se extind şi asupra manualelor şcolare, a pamfletelor educaționale şi a literaturii istorice pentru copii. „Codrul, frate cu românul” apare frecvent în ipostaza martirului care îşi sacrifică viața vegetală pentru protejarea leagănului civilizației naționale(11), însă sensul de adâncime al acestui raport om-natură poate fi, totuşi, cel mai bine explicat prin răsturnarea principiilor romantice privitoare la natură şi prin mutația lor în economia noii deveniri socialiste, căci în fond „lupta Omului/oamenilor cu stihiile naturii, implicând transformarea celei din urmă şi domesticirea naturalului incontrolabil ține de un pattern al imaginarului comunist şi al modernizării înseşi”(12).

 

 

Cercul vicios al ideologizării discursului despre natură

 

Deşi ar putea părea deplasat, curentul „botanist” ca soluție evazionistă (un evazionism, însă, abia vizibil), dezvoltat în anul 1954 şi încheiat în acelaşi an datorită directivelor impuse de publicistica vremii, rămâne totuşi un caz izolat (şi cu atât mai bizar) de literatură „eco”, măcar în componenta sa de utilizare a spațiului vegetal ca mediu al „inventării şi descoperirii” (Buell). Robert Cincu, într-un articol dedicat acestui curent efemer, observă foarte bine că ciudatul caz al „botaniştilor”, dincolo de valoarea estetică precară, atrage mult mai evident atenția asupra detractorilor decât a producțiilor literare în sine şi reflectă ideologia criticii autohtone ale acelei perioade(13). Receptarea negativă a fenomenului poate fi, în schimb, pusă pe seama lipsei de reacțiune a imaginarului static vegetal şi a absenței conştiinței de clasă. Neangajarea naturii în lupta socialistă atrage cu sine disoluția.

Însă faptul că un autor precum Geo Bogza, creditat ca fiind cel mai influent autor de reportaje în epoca realismului socialist e acuzat în revistele vremii că reportajele lui nu au legătură cu oamenii şi sunt prea descriptive şi, în consecință, pot fi suspectate de „evazionism”, e cu atât mai relevant pentru poziția ideologiei vremii asupra discursului despre natură. Ori de câte ori discursul deraiază de la principalele directive ideologice, acesta e în scurt timp corijat. „Corecturile” principiale vin deseori semnate de către oameni ai muncitorimii: „N-am recunoscut Capul Midia – se spune în scrisoare – după descrierea autorului. Subiectul mă interesează deosebit fiind muncitor şi în prezent găsindu-mă chiar la Capul Midia. (…) Scriitorul nu se îngrijeşte să vorbească despre muncă şi de om în reportaj (…). Îl interesează doar decorul şi natura şi anume acel decor şi acea natură în care nu se vede prea mult omul”(14). Alteori, ele vin din partea scriitorilor. Acelaşi Geo Bogza e corijat în paginile revistei Scânteia şi folosit ca exemplu de povață socialistă pentru neatenția de a nu-şi fi dus până la capăt discursul pentru a reda mai fidel realitatea neplăcută a proaspăt decedatei ere burgheze: „Venind din Valea Jiului, Geo Bogza povestea că dacă ar fi descris exact «realitatea», ar fi trebuit să dea o prea mare extindere aspectelor negative. Ce înseamnă asta? Că într-o măsură Geo Bogza a privit Valea Jiului cu ochi de ieri, că a fost mai impresionat de urmele acestui ieri care moare decât de acel mâine ale cărui semne abia încep să se mijească”(15). În condițiile acestea, e aproape de domeniul evidenței că, dacă ar fi să comparăm reportajele lui Geo Bogza din interbelic cu cele scrise după perioada instaurării regimului comunist, „oportunismul” funciar al lui Geo Bogza a avut, totuşi, o importantă componentă de natură concesivă. În tot cazul, Geo Bogza a reuşit, sistematic, să se „revizuiască” în conformitate cu directivele ideologice, iar receptarea lui în spațiul literar autohton a luat proporțiile descoperirii unui nou „geniu literar”, de la Medalionul Geo Bogza, semnat de Henry Wald la 4 octombrie 1944 în Tribuna poporului(16) şi până la amplul studiu al lui Ovid S. Crohmălniceanu din 1955(17).

Cu toate acestea, poate cea mai importantă (sau, în tot cazul, cea mai timpurie) mărturie a noii ideologii literare cu privire la felul în care „omul nou” se raportează la natură poate fi regăsită într-o conferință a lui Geo Bogza din 1949 (text reluat şi în Porțile Măreției). În acelaşi an, Aldo Leopold lansa teoria „eticii pământului” în A Sand County Almanac, lucrare considerată fundamentală pentru ecocentrismul dezvoltat ulterior în spațiul american(18). Însă acolo unde discursul lui Aldo Leopold era o exortație a folosirii ecocentrismului ca „etică a pământului” (extinderea domeniului eticii pentru a cuprinde şi mediul înconjurător) pentru a combate antropocentrismul distructiv, la Geo Bogza interesele socialismului intră în directă luptă cu natura. În acelaşi timp, mecanismul retoric atinge şi subtile note paranoice, motivul naturii amenințate de către practicile anihilante ale burgheziei fiind recurente(19). Se preconizează, în rândurile acestei prelegeri, viitoarea industrializare forțată a României comuniste. Lucrarea abundă de retorism partinic şi de obişnuitele clişee ale monumentalizării şi supradimensionării şi abuzează de mecanismele discursului programatic de avangardă de altădată: „(…) omul îndrăzneşte încă un salt, într-un domeniu în care, față de celelalte cuceriri ale sale, rămăsese mult în urmă, aproape în aceeaşi situație dependentă şi înfricoşată de la început: manifestările atmosferice ale naturii; fenomene de care e legată, pe întreaga întindere a uscatului, desfăşurarea atât de variată şi eflorescentă a vieții. E vorba acum că omul, eliberat de superstiții, cunoscând legile după care aceste manifestări se produc, să intervină el însuşi în ordinea lor, determinându-le după necesitățile sale”(20). În fața exploatării capitaliste a resurselor naturale, exploatare care a generat astfel crize degradante pentru natură, dispariția pădurilor, scăderea apelor, multiplicarea anilor de seceta etc., „noul om” „e acela care, pentru a-şi asigura răsplata muncii sale, ia ofensiva împotriva forțelor telurice, pornind în întâmpinarea pustiului, îngrădindu-l în spațiul lui geografic – unde, fără îndoială, că mai târziu îl va ataca, desființându-l – oprind emanațiile fierbinți care, pornite de pe acele inflamate întinderi, îi amenințau recolta ogoarelor. Orânduirea socialistă e forma de viață care pune omul în măsură să dezlănțuie această ofensivă; iar planul stalinist de transformare arată proporțiile continentale ale bătăliei şi marea desfăşurare de forțe cu care se porneşte în luptă”(21). Astfel, „noul om” trebuie să se pregătească intens pentru a pune în aplicare mărețul plan stalinist de transformare a naturii. Cifrele invocate de către autor sunt… faraonice: „Un număr de optzeci de mii de colhozuri sunt angajate în bătălie; oamenii lor, ajutați de maşini, vor planta în următorii cinci ani peste treizeci de miliarde de arbori, cei mai mulți dintre ei stejari”(22). Planul utopic va trebui urmărit îndeaproape de scriitori, pentru a putea consemna marile miracole ale socialismului, din… avion: „Scriitorii îşi vor putea lăsa opera străbătută ca de un fluviu ecuatorial, de torentul de imagini şi idei care țâşneşte din substanța acestui generos proiect e a proteja omul şi de a restaura frumusețea devastată a naturii (…). Pentru a cuprinde evenimentele ce vor avea loc în acest spațiu, avionul va fi obligator (sic!); şi poeții vor trebui să folosească de asemeni, pentru că numai de la fereastra lui în deplasare cu sute de kilometri pe oră, îşi vor putea da seama de larga desfăşurare a acestei grădini, realizată de oameni pe 120 de milioane de hectare, suprafață ce, fără îndoială, o depăşeşte cu mult pe aceea a locuitorilor în care se presupune că a fost cândva paradisul terestru”(23). Nu lipseşte, de aici, nici discursul antropomorfizator. Pentru gloria statului socialist, întreaga natură se va alătura omului în această luptă comună: „În această acțiune vor la care vor lua parte milioane de combatanți, oameni şi arbori, păduri umane şi păduri vegetale, ridicându-se – însuflețite, foşnitoare – împotriva vântului pustiitor, inima scriitorilor va găsi ritmul larg al marilor creații epice”(24).

 

 

„Reportajul literar”. Diseminarea ideologiei

 

Chiar dacă literatura realismului socialist făcea casă bună cu tezele impuse de ideologia de partid, chiar şi în privința discursului despre natură, prin temele industrializării naturii şi ingineriei ecologice, reunite în clişeul „pământului promis” comunist, reportajul aşa-zicând „literar” era de departe instrumentul favorit de diseminare a ideologiei comuniste, aşa cum observă foarte bine şi Eugen Negrici: „Reportajul a fost însă prima şcoală a poleirii realului şi a minciunii lirice din care se trage întreaga producție artistică «pe linie» promovată atât de regimul Dej, cât şi de regimul Ceauşescu. Atunci s-au perfecționat tehnicile de ficționalizare şi hiperbolizare, selecția orientată optimist a datelor. Autorii, fără a mai avea nevoie de faptele vieții şi de documentare, au căpătat maladia metaforismului şi habitudinea de a vedea ce se vrea văzut, de a se entuziasma fără odihnă şi de a scrie perpetuu triumfalist şi înveselitor chiar şi despre predarea cotelor de către țăranii ajunşi la marginea puterilor”(25).

Încă de la prima vedere se poate observa că acest tip de discurs nu face decât să reitereze vechile retorici ale programelor romantice(26). Această trăsătură devine cu atât mai evidentă cu cât e mai observabilă antiteza flagrantă dintre dominația socialistă asupra naturii şi industrializarea extensivă. Natura nu e, în ochii reporterilor comunişti, afectată în mod negativ de către industrializare, ea devine un complice al luptei socialiste: „Aceasta e vestea cea mare, dragii mei munți, pe care voiam s-o fac cunoscută enormului vostru auz. Bucurați-vă! Pământurile pe care le străjuiți şi înfrumusețați cu ființa voastră intră acum şi ele, după imensele pământuri ale Rusiei, odată cu fabuloasele întinderi ale Chinei, în lumina orbitoare a noului ev, în era energiei nucleare. (…) Va trebui, dragii mei munți, să luptăm pentru ca din această uniune sacră sub semnul năzuinței la fericire a popoarelor să vină pe pământ, prin forța atomului dezlănțuit, marea primăvară a lumii”(27).

Două sunt tendințele principale ale discursului ideologizant despre natură în spațiul românesc postbelic: răsturnarea mimesisului (realismul socialist redă fidel realitatea numai în măsura în care această realitate se pliază pe armătura ideologică) şi deturnarea referențialității (literatura de propagandă apelează la referințele către naturalul local, însă mitologizarea, liricizarea şi pragmatizarea naturii – toate acestea pentru ideologizare – duc la sabotarea referențialității). Ecourile discursului dat de Geo Bogza în 1949 sunt vizibile în producțiile apărute după 1949, când literatura „de actualitate” ia locul formelor literare alternative. Se remarcă, în perioadă, romane realist-socialiste pe tema industrializării şi a noilor construcții socialiste precum Cântecul Uzinei al Cellei Serghi (1950), Drum fără pulbere de Petru Dumitriu (romanul cel mai bine receptat al anului 1951), Oțel şi pâine al lui Ion Călugăru, Nepoții lui Horia al lui Petru Vintilă, Cumpăna luminilor (Nicolae Jianu – 1952), În oraşul de pe Mureş (Francisc Munteanu – 1954), Pavel Dogaru al lui Dan Costescu, 1955 (amănunt pitoresc: personajul principal al romanului este fiul unui tăietor de lemne care a fost ucis de un brad uriaş căzut peste el. Accidentul suferit de tatăl său îl determină să se mută la oraş şi descoperă solidaritatea de clasă); culegeri de nuvele (Matei Ion a cucerit viața de Constantin Chiriță); reportajele lui Mihail Sadoveanu din Lumina vine de la răsărit ( titlu devenit faimoasă lozincă a acelei perioade) sau ale lui Geo Bogza din Porțile măreției, Meridiane sovietice sau Cumpăna apelor, precum şi o suită de reporteri-epigoni ai lui Geo Bogza: Petru Dumitriu, V. Nămolaru, Ion Istrati, Mihu Dragomir, Eusebiu Camilar, N. Vălmaru. Prezența tot mai acută a reportajului în acea perioadă poate fi justificată prin calitatea lui de mijloc eficient de propagandă socialistă, care intră rapid în atenția politicii editoriale. Astfel, apar o suită generoasă de culegeri de reportaje literare, cu titluri simptomatice: Pe întinsul patriei noastre, Santinelele lumii, Constructorii vieții noi etc.(28). În „reportajul literar”, „informația distorsionată ideologic” se întâlnea cu „mecanismul compensator al retoricii magnificării”(29).

 

Note:

(1) Petru Comarnescu, în Ion Biberi, Lumea de mâine, apud. Ioan Stanomir, Facerea lumii, în Explorări în comunismul românesc, Vol. I, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 23.

(2) Referitor la acest aspect, Ion Manolescu remarcă: „Valoarea estetică a peisajelor păleşte în fața valorii ei de marfă (…), iar plăcerea călătoriei e subordonată scopurilor utilitare, în linia instructajului politic sau economic”, Ion Manolescu, , Discursul monografiilor montane, în Explorări în comunismul românesc, Ed. cit., p. 316.

(3) Anne-Marie Thiesse, Crearea identităților naționale în Europa. Secolele XVIII-XX, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 163.

(4) Ibidem, p. 187.

(5) Ibidem, p. 195.

(6) Ibidem, p. 200.

(7) Ion Manolescu, Discursul monografiilor montane, în Explorări în comunismul românesc, Ed. cit., p. 316.

(8) Ibidem, p. 315.

(9) Ibidem, pp. 317.

(10) Ibidem, p. 321.

(11) În acest sens, analiza lui Angelo Mitchievici e revelatoare: „Un alt moment privilegiat al acestei mitologii de carton colorat ține de felul aproape masochist în care românul renunțând la spiritul ecologic dă foc holdelor şi satelor şi otrăveşte fântânile, anulând astfel tot ceea ce ține de cultural, transformând în sălbatic ceea ce odată fusese domestic. Valențele sălbaticului fac nu o dată obiectul elogiului, pulsiuni latente cheamă spre zona comunităților gentilice. Există o bestialitate privilegiată, întoarcerea spre natură semnifică reîncărcarea de vitalitatea ei, dar undeva în adânc şi o teamă secretă de civilizație. Cenuşa, rezultat al combustiunii şi o apă otrăvită devin armele care transformă autodistrugerea în distrugere a inamicului, metoda folosită este exaltată ca o dovadă supremă de sacrificiu şi liricizată, transformată în substanța poetică a rezistenței, a ostilității împinse la maxim” Angelo Mitchevici, Poveşti, legende, utopii. Dumitru Almaş la şcoala istoriei, în Explorări în comunismul românesc, vol. II, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 350.

(12) Ibidem, p. 356.

(13) „Considerat apolitic (în ciuda numeroaselor concesii vizibile făcute Partidului), apărut într-un an confuz (imediat după moartea lui Stalin, în contextul politic al unei ţări extrem de atente la alunecările ideologice), «botanismul» a rămas în memoria culturală mai ales pentru criticile care i-au fost aduse, devenind în discursul criticilor (chiar şi la câţiva ani după ce curentul încetase să mai existe) un contra-exemplu invocat frecvent. Iar unul dintre lucrurile cele mai interesante legate de acest curent este tocmai forţa sa de contra-exemplu: departe de a trece nevăzut, în ciuda unor opţiuni estetice simple, impactul realizat de poeţii botanişti se oglindeşte cel mai bine în diversitatea criticilor care îl condamnă”, Robert Cincu, Curentul „botanist” în poezia românească din epoca realismului socialist, în „Vatra”, nr. 6/2015.

(14) Apud Ana Selejan, Literatura în totalitarism. Bătălii pe frontul literar, vol. II, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008, p. 327.

(15) Traian Şelmaru, Să smulgem din noi înşine pozițiile de apărare ale capitalismului! (Pe marginea unei cronici literare asupra volumului de versuri al poetei Nina Cassian), în „Scânteia”, nr.1035, 2 februarie 1948.

(16) Potrivit Cronologiei vieții literare româneşti: perioada postbelică, vol. I, 1944-1945, medalionul „relevă implicarea scriitorului în realitatea imediată, îndeosebi prin reportaj. Este unul dintre momentele importante ale receptării lui Geo Bogza în spiritul perceptelor politico-literare care vor jalona literatura anilor ulteriori lui 1944”, Cronologia vieții literare româneşti: perioada postbelică, vol. I, 1944-1945, Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2010.

(17) „(…) această perspectivă geologică a lui Geo Bogza creşte din însăşi spiritualitatea epocii noastre, din forța de a cuprinde şi a apropia, pe care în cadrul ei dezvoltarea uriaşă a ştiinței şi tehnicii moderne o dă minții omeneşti. E perspectiva omului pornit să învingă imensitatea spațiului şi timpului. Ba mai exact, sentimentul că însăşi geografia nu e imuabilă şi că poate trece prin fantastice transformări, dictate chiar de voința umană, creşte în ultimele reportaje ale lui Geo Bogza direct din mentalitatea lumii noastre noi, care nu se mulțumeşte să interpreteze realitatea, ci se luptă s-o transforme din temelii. Cine vrea să se convingă cât îi e de propice scriitorului acest sentiment şi cât de mult aparține totodată epocii socialismului biruitor, să citească reportajul-poem închinat electrificării satelor noastre”, Ovid S. Crohmălniceanu, În legătură cu problema originalității literare, în „Viața Românească”, anul VIII, nr. 7, iulie 1955.

(18) „All ethics so far evolved rest upon a single premise that the individual is a member of a community of interdependent parts. His instincts prompt him to compete for his place in that community, but his ethics prompt him also to co-operate (perhaps in order that there may be a place to compete for). The land ethic simply enlarges the boundaries of the community to include soils, waters, plants, and animals, or collectively: the land. This sounds simple: do we not already sing our love for and obligation to the land of the free and the home of the brave? Yes, but just what and whom do we love? Certainly not the soil, which we are sending helter-skelter down river. Certainly not the waters, which we assume have no function except to turn turbines, float barges, and carry off sewage. Certainly not the plants, of which we exterminate whole communities without batting an eye. Certainly not the animals, of which we have already extirpated many of the largest and most beautiful species. A land ethic of course cannot prevent the alteration, management, and use of these ‘resources,’ but it does affirm their right to continued existence, and, at least in spots, their continued existence in a natural state”, Aldo Leopold, A Sand County Almanac, Oxford University Press, New York, 1949.

(19) Cu totul interesantă, în acest caz, e observația Annei Marie Thiesse cu privire la exploatarea temei „fragilei naturi”: „Natura intră în patrimoniul identitar sub chipul tradiției fragile şi amenințate de o iminentă dispariție. Natura națională este eternă; ea va dispărea însă, pângărită de vandali – industriaşi, constructori de baraje, arhitecți modernişti sau hotelieri avizi de câştig”, Anne Marie Thiesse, Op. cit., p. 182.

(20) Geo Bogza, Perspectivele deschise creației literare de planul stalinist de transformare a naturii, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1949, pp. 1-2.

(21) Ibidem, pp. 3-4.

(22) Ibidem, p. 4.

(23) Ibidem, pp. 5-6.

(24) Ibidem, p. 8.

(25) Eugen Negrici, Literatura română sub comunism: 1948-1964, vol. I, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010, p. 176.

(26) Relevantă, în această privință, e remarca lui Paul Cernat: „Pentru romantismul revoluționar comunist, natura nu mai e, nu mai poate fi cea a romanticilor din secolul al XIX-lea, cu caracterul ei sălbatic, magic şi, eventual, pitoresc, numai bună să te integrezi în ritmurile sale străvechi sau să o străbați la picior îmbătându-te de aromele ei. Este o natură transformată, optimizată şi supusă de forța omului. Un cadru mirific, rodnic până la gigantism (…), dar care trebuie stimulat să ofere performanțe de rodnicie”, Paul Cernat, Dezghețul, potopul şi îndiguirea – un dosar al inundațiilor din mai 1970, în Explorări în comunismul românesc, vol. III, Editura Polirom, Iaşi, 2008, pp. 141-142.

(27) Geo Bogza, Primăvara în Carpați, în Gazeta literară, 31 martie 1955.

(28) Vezi Ana Selejan, Op. cit., pp. 331-335.

(29) Vezi Eugen Negrici, Op. cit., p. 177.

 

Bibliografie selectivă

***, Cronologia vieţii literare româneşti: perioada postbelică (vol. I-VII), Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii Române, 2010-2011.

Cernat, Paul (Ed.), Explorări în comunismul românesc, Vol. I-III, Editura Polirom, Iaşi, 2004-2008.

Leopold, Aldo, A Sand County Almanac, Oxford University Press, New York, 1949.

Negrici, Eugen, Literatura română sub comunism: 1948-1964, vol. I, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010.

Selejan, Ana, Literatura în totalitarism. Bătălii pe frontul literar, Vol. I-III, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2007-2009.

Thiesse, Anne-Marie, Crearea identităților naționale în Europa. Secolele XVIII-XX, Editura Polirom, Iaşi, 2000.

Emanuel Modoc

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s