Emanuel MODOC – Natura în comunism. Ideologie şi discurs

 

Emanuel Modoc

Imaginea comunismului în 1945, văzută prin prisma intelectualilor cei mai apreciați ai perioadei interbelice, avea să devină tot mai diluată pe măsură ce istoria se desfăşura. Iată cum, de pildă, îşi imagina Petru Comarnescu „noua lume” comunistă: „Oraşele de mâine vor fi mai legate de peisaj şi natură, şi mai prietene oamenilor. Fabricile şi uzinele, mai ademenitoare. Traiul la țară, mai urbanizat, prin tot felul de comunicații şi prin aceleaşi posibilități de educație superioară. Se va realiza un echilibru armonios între natură şi atelier, între orele de răgaz şi cele de muncă, între om şi societate, între muncă şi răsplata ei”(1). În contextul în care discursul literar autohton postbelic se leagă invariabil de ideologia sub care se desfăşura, a vorbi în termenii noii tendințe a ecocriticii despre discursul acestei perioade privitor la natură reprezintă din capul locului deopotrivă o tentativă eşuată şi una productivă. Oricât ar părea de paradoxal acest lucru, a vorbi „despre natură” în comunism, iar apoi a vorbi despre-discursul-comunist-despre-natură implică radiografierea atentă, deci productivă, a ideologiei, dar şi o fatalitate: oricât ne-am strădui să găsim asocieri dintre spațiul autohton şi suita de curente/tendințe ecocriticism, ne lovim de un truism inevitabil: tot ce putem găsi în spațiul autohton de după al Doilea Război Mondial în materie de discurs despre natură se subscrie unei profunde ideologizări şi a unei exploatări cu consecințe adesea iremediabile. Un studiu de acest tip rămâne, în schimb, util pentru circumscrierea unui fenomen de largă întindere în spațiul est-european: transformarea naturii ca marfă ideologică şi pentru legitimare identitară(2).

 

 

Natura – marfă ideologică

 

Exploatarea naturii în scopuri comerciale şi de fortificare identitară e o tendință comună statelor totalitare europene. Natura e cel mai facil vehicul de mobilizare a culturii de masă şi ajută la reglementarea rolului acesteia în menținerea identității naționale: „În zorii secolului XX, principalele elemente ale «check-list»-ului identitar sunt deja clar precizate, ceea ce face ca națiunile nou apărute să-şi poată recupera cu rapiditate «întârzierea». Pentru majoritatea națiunilor europene, marii strămoşi sunt identificați, limba națională fixată, istoria scrisă şi ilustrată, peisajul național descris şi pictat, folclorul inventariat, iar imnurile naționale compuse. Restul nu mai este decât o chestiune de reproducere şi vulgarizare: de acum înainte, procesul de construire identitară intră în era culturii de masă”(3).

După Anne-Marie Thiesse, cultura de masă are rolul de a împiedica moartea lentă a unei națiuni, fie prin atitudinile naționaliste duse până la ultimele consecințe, fie prin regenerarea națiunii, posibilă doar în cadrul unei reîntoarceri la origini. Pornind de la aceste două ipostaze, apar, în Europa secolului XX, manifestări ale „națiunii ca fundal”, concretizate prin naționalizarea statului, prin educația ce capătă un profund imbold naționalist, prin organizarea de corpuri patriotice sau prin inventarea sporturilor. Printre cazurile extreme se numără şi aşa-numitul „consum identitar”. Şantierele navale şi uzinele metalurgice devin puncte turistice care trebuie vizitate ritualic de către cetățeni în țările comuniste, iar „arta națională” trebuie cumpărată cu prilejul fiecărei vizite: „Orice turist se întoarce acasă încărcat cu suveniruri. Arta națională – prezentată într-o versiune de lux cu ocazia marilor expoziții – furnizează bazele unei producții de masă, mai puțin îngrijită şi la prețuri modice. (…) O dată cu turismul se naşte de fapt o versiune decorativă şi portabilă a patrimoniului identitar, alcătuită din miniaturi ale monumentelor istorice, reproduceri de peisaje, «articole locale» neîntrebuințate de autohtoni şi păpuşi în costume tradiționale”(4). Folclorul, monumentele istorice şi vestigiile naționale devin instrumente de represiune totalitară în țările fasciste sau comuniste. Lozinca nazistă „Kraft durch Freude” (forță prin bucurie), transformată în organizație, „trimite lucrătorii germani în excursie pentru a-şi descoperi țara în ordine şi disciplină, reamintindu-le neîncetat marile sloganuri naziste”(5). Dacă, în cazul naziştilor, folclorul şi discursul despre folclor este saturat de referințe rasiale şi de apologii ale supremației ariene, în rândul statelor național-comuniste folclorul este abolit de orice conținut sau referință la burghezie/monarhie: „Trecutul este demascat ca arhaism alienant care trebuie să dispară în noua societate comunistă”(6). Îi ia locul aşa-numitul „folclorism de stat”, prin care patrimoniul identitar este exploatat în chip excesiv pentru legitimarea legăturii dintre trecutul istoric glorios şi partidul unic. În ceea ce priveşte mediul natural în discursul ideologic comunist, se poate observa adoptarea aceleiaşi metode naziste de înregimentare a muncitorimii în marea luptă socialistă: „Organizată, tutelată şi controlată de la Centru, recrearea individului are rol fortifiant şi educativ, în vederea unei reîntoarceri cât mai entuziaste la procesul de producție. Păşind pe cărările unei naturi potențate de miracolele agricole, geologice şi hidrografice ale socialismului (…), turistul străbate «uzina vie» a comunismului, care îi oferă deopotrivă didactica halei de lucru şi pe cea a căminului cultural”(7).

Ion Manolescu identifică trei dimensiuni principale ale discursului comunist despre natură, prin care ideologia comunistă înregimentează poporul întru „luptă socialistă”: dimensiunea pragmatică, cu rol în „descrierea geografiei în termeni economici, pornind de la premisa că natura nu reprezintă altceva decât un uriaş rezervor de combustibil, ostil vizitatorului străin, devalizat de orânduirea trecutului burghezo-moşieresc şi valorificat «ştiințific» în socialism şi comunism. Clişeul tematic al patriotismului vegetal (geografia ca armă pasivă, dar eficientă, împotriva «invadatorilor» externi, vicleni şi cupizi) se îmbină aici cu cel al violului social (natura generoasă, dar abuzată de un administrator samavolnic) şi cu acela, încă mai tezist, al patriei salvgardate (natura, siluită deopotrivă de invadatorul imperialist şi exploatatorul burghez, se refugiază în brațele protectoare ale muncitorului neaoş)”(8), potențată de o dimensiune mitologică a prezentului glorios, prin care „capătă valoare didactică obligatorie. Coborât din codru direct în căminul cultural, turistul intră în contact ideologic deopotrivă cu realizările travaliului socialist şi cu figurile sale exemplare: muncitorul minier, maistrul, țăranul cooperatist, inginerul de hidrocentrală, activistul comunal ş.a.m.d.”(9), precum şi de o dimensiune lirică, prin care „kitsch-ul ideologic se îmbină cu cel natural, în clişeul resurselor comuniste inepuizabile şi cel al naturii umanizate”(10).

Limitele acestui imaginar naturist se extind şi asupra manualelor şcolare, a pamfletelor educaționale şi a literaturii istorice pentru copii. „Codrul, frate cu românul” apare frecvent în ipostaza martirului care îşi sacrifică viața vegetală pentru protejarea leagănului civilizației naționale(11), însă sensul de adâncime al acestui raport om-natură poate fi, totuşi, cel mai bine explicat prin răsturnarea principiilor romantice privitoare la natură şi prin mutația lor în economia noii deveniri socialiste, căci în fond „lupta Omului/oamenilor cu stihiile naturii, implicând transformarea celei din urmă şi domesticirea naturalului incontrolabil ține de un pattern al imaginarului comunist şi al modernizării înseşi”(12).

 

 

Cercul vicios al ideologizării discursului despre natură

 

Deşi ar putea părea deplasat, curentul „botanist” ca soluție evazionistă (un evazionism, însă, abia vizibil), dezvoltat în anul 1954 şi încheiat în acelaşi an datorită directivelor impuse de publicistica vremii, rămâne totuşi un caz izolat (şi cu atât mai bizar) de literatură „eco”, măcar în componenta sa de utilizare a spațiului vegetal ca mediu al „inventării şi descoperirii” (Buell). Robert Cincu, într-un articol dedicat acestui curent efemer, observă foarte bine că ciudatul caz al „botaniştilor”, dincolo de valoarea estetică precară, atrage mult mai evident atenția asupra detractorilor decât a producțiilor literare în sine şi reflectă ideologia criticii autohtone ale acelei perioade(13). Receptarea negativă a fenomenului poate fi, în schimb, pusă pe seama lipsei de reacțiune a imaginarului static vegetal şi a absenței conştiinței de clasă. Neangajarea naturii în lupta socialistă atrage cu sine disoluția.

Însă faptul că un autor precum Geo Bogza, creditat ca fiind cel mai influent autor de reportaje în epoca realismului socialist e acuzat în revistele vremii că reportajele lui nu au legătură cu oamenii şi sunt prea descriptive şi, în consecință, pot fi suspectate de „evazionism”, e cu atât mai relevant pentru poziția ideologiei vremii asupra discursului despre natură. Ori de câte ori discursul deraiază de la principalele directive ideologice, acesta e în scurt timp corijat. „Corecturile” principiale vin deseori semnate de către oameni ai muncitorimii: „N-am recunoscut Capul Midia – se spune în scrisoare – după descrierea autorului. Subiectul mă interesează deosebit fiind muncitor şi în prezent găsindu-mă chiar la Capul Midia. (…) Scriitorul nu se îngrijeşte să vorbească despre muncă şi de om în reportaj (…). Îl interesează doar decorul şi natura şi anume acel decor şi acea natură în care nu se vede prea mult omul”(14). Alteori, ele vin din partea scriitorilor. Acelaşi Geo Bogza e corijat în paginile revistei Scânteia şi folosit ca exemplu de povață socialistă pentru neatenția de a nu-şi fi dus până la capăt discursul pentru a reda mai fidel realitatea neplăcută a proaspăt decedatei ere burgheze: „Venind din Valea Jiului, Geo Bogza povestea că dacă ar fi descris exact «realitatea», ar fi trebuit să dea o prea mare extindere aspectelor negative. Ce înseamnă asta? Că într-o măsură Geo Bogza a privit Valea Jiului cu ochi de ieri, că a fost mai impresionat de urmele acestui ieri care moare decât de acel mâine ale cărui semne abia încep să se mijească”(15). În condițiile acestea, e aproape de domeniul evidenței că, dacă ar fi să comparăm reportajele lui Geo Bogza din interbelic cu cele scrise după perioada instaurării regimului comunist, „oportunismul” funciar al lui Geo Bogza a avut, totuşi, o importantă componentă de natură concesivă. În tot cazul, Geo Bogza a reuşit, sistematic, să se „revizuiască” în conformitate cu directivele ideologice, iar receptarea lui în spațiul literar autohton a luat proporțiile descoperirii unui nou „geniu literar”, de la Medalionul Geo Bogza, semnat de Henry Wald la 4 octombrie 1944 în Tribuna poporului(16) şi până la amplul studiu al lui Ovid S. Crohmălniceanu din 1955(17).

Cu toate acestea, poate cea mai importantă (sau, în tot cazul, cea mai timpurie) mărturie a noii ideologii literare cu privire la felul în care „omul nou” se raportează la natură poate fi regăsită într-o conferință a lui Geo Bogza din 1949 (text reluat şi în Porțile Măreției). În acelaşi an, Aldo Leopold lansa teoria „eticii pământului” în A Sand County Almanac, lucrare considerată fundamentală pentru ecocentrismul dezvoltat ulterior în spațiul american(18). Însă acolo unde discursul lui Aldo Leopold era o exortație a folosirii ecocentrismului ca „etică a pământului” (extinderea domeniului eticii pentru a cuprinde şi mediul înconjurător) pentru a combate antropocentrismul distructiv, la Geo Bogza interesele socialismului intră în directă luptă cu natura. În acelaşi timp, mecanismul retoric atinge şi subtile note paranoice, motivul naturii amenințate de către practicile anihilante ale burgheziei fiind recurente(19). Se preconizează, în rândurile acestei prelegeri, viitoarea industrializare forțată a României comuniste. Lucrarea abundă de retorism partinic şi de obişnuitele clişee ale monumentalizării şi supradimensionării şi abuzează de mecanismele discursului programatic de avangardă de altădată: „(…) omul îndrăzneşte încă un salt, într-un domeniu în care, față de celelalte cuceriri ale sale, rămăsese mult în urmă, aproape în aceeaşi situație dependentă şi înfricoşată de la început: manifestările atmosferice ale naturii; fenomene de care e legată, pe întreaga întindere a uscatului, desfăşurarea atât de variată şi eflorescentă a vieții. E vorba acum că omul, eliberat de superstiții, cunoscând legile după care aceste manifestări se produc, să intervină el însuşi în ordinea lor, determinându-le după necesitățile sale”(20). În fața exploatării capitaliste a resurselor naturale, exploatare care a generat astfel crize degradante pentru natură, dispariția pădurilor, scăderea apelor, multiplicarea anilor de seceta etc., „noul om” „e acela care, pentru a-şi asigura răsplata muncii sale, ia ofensiva împotriva forțelor telurice, pornind în întâmpinarea pustiului, îngrădindu-l în spațiul lui geografic – unde, fără îndoială, că mai târziu îl va ataca, desființându-l – oprind emanațiile fierbinți care, pornite de pe acele inflamate întinderi, îi amenințau recolta ogoarelor. Orânduirea socialistă e forma de viață care pune omul în măsură să dezlănțuie această ofensivă; iar planul stalinist de transformare arată proporțiile continentale ale bătăliei şi marea desfăşurare de forțe cu care se porneşte în luptă”(21). Astfel, „noul om” trebuie să se pregătească intens pentru a pune în aplicare mărețul plan stalinist de transformare a naturii. Cifrele invocate de către autor sunt… faraonice: „Un număr de optzeci de mii de colhozuri sunt angajate în bătălie; oamenii lor, ajutați de maşini, vor planta în următorii cinci ani peste treizeci de miliarde de arbori, cei mai mulți dintre ei stejari”(22). Planul utopic va trebui urmărit îndeaproape de scriitori, pentru a putea consemna marile miracole ale socialismului, din… avion: „Scriitorii îşi vor putea lăsa opera străbătută ca de un fluviu ecuatorial, de torentul de imagini şi idei care țâşneşte din substanța acestui generos proiect e a proteja omul şi de a restaura frumusețea devastată a naturii (…). Pentru a cuprinde evenimentele ce vor avea loc în acest spațiu, avionul va fi obligator (sic!); şi poeții vor trebui să folosească de asemeni, pentru că numai de la fereastra lui în deplasare cu sute de kilometri pe oră, îşi vor putea da seama de larga desfăşurare a acestei grădini, realizată de oameni pe 120 de milioane de hectare, suprafață ce, fără îndoială, o depăşeşte cu mult pe aceea a locuitorilor în care se presupune că a fost cândva paradisul terestru”(23). Nu lipseşte, de aici, nici discursul antropomorfizator. Pentru gloria statului socialist, întreaga natură se va alătura omului în această luptă comună: „În această acțiune vor la care vor lua parte milioane de combatanți, oameni şi arbori, păduri umane şi păduri vegetale, ridicându-se – însuflețite, foşnitoare – împotriva vântului pustiitor, inima scriitorilor va găsi ritmul larg al marilor creații epice”(24).

 

 

„Reportajul literar”. Diseminarea ideologiei

 

Chiar dacă literatura realismului socialist făcea casă bună cu tezele impuse de ideologia de partid, chiar şi în privința discursului despre natură, prin temele industrializării naturii şi ingineriei ecologice, reunite în clişeul „pământului promis” comunist, reportajul aşa-zicând „literar” era de departe instrumentul favorit de diseminare a ideologiei comuniste, aşa cum observă foarte bine şi Eugen Negrici: „Reportajul a fost însă prima şcoală a poleirii realului şi a minciunii lirice din care se trage întreaga producție artistică «pe linie» promovată atât de regimul Dej, cât şi de regimul Ceauşescu. Atunci s-au perfecționat tehnicile de ficționalizare şi hiperbolizare, selecția orientată optimist a datelor. Autorii, fără a mai avea nevoie de faptele vieții şi de documentare, au căpătat maladia metaforismului şi habitudinea de a vedea ce se vrea văzut, de a se entuziasma fără odihnă şi de a scrie perpetuu triumfalist şi înveselitor chiar şi despre predarea cotelor de către țăranii ajunşi la marginea puterilor”(25).

Încă de la prima vedere se poate observa că acest tip de discurs nu face decât să reitereze vechile retorici ale programelor romantice(26). Această trăsătură devine cu atât mai evidentă cu cât e mai observabilă antiteza flagrantă dintre dominația socialistă asupra naturii şi industrializarea extensivă. Natura nu e, în ochii reporterilor comunişti, afectată în mod negativ de către industrializare, ea devine un complice al luptei socialiste: „Aceasta e vestea cea mare, dragii mei munți, pe care voiam s-o fac cunoscută enormului vostru auz. Bucurați-vă! Pământurile pe care le străjuiți şi înfrumusețați cu ființa voastră intră acum şi ele, după imensele pământuri ale Rusiei, odată cu fabuloasele întinderi ale Chinei, în lumina orbitoare a noului ev, în era energiei nucleare. (…) Va trebui, dragii mei munți, să luptăm pentru ca din această uniune sacră sub semnul năzuinței la fericire a popoarelor să vină pe pământ, prin forța atomului dezlănțuit, marea primăvară a lumii”(27).

Două sunt tendințele principale ale discursului ideologizant despre natură în spațiul românesc postbelic: răsturnarea mimesisului (realismul socialist redă fidel realitatea numai în măsura în care această realitate se pliază pe armătura ideologică) şi deturnarea referențialității (literatura de propagandă apelează la referințele către naturalul local, însă mitologizarea, liricizarea şi pragmatizarea naturii – toate acestea pentru ideologizare – duc la sabotarea referențialității). Ecourile discursului dat de Geo Bogza în 1949 sunt vizibile în producțiile apărute după 1949, când literatura „de actualitate” ia locul formelor literare alternative. Se remarcă, în perioadă, romane realist-socialiste pe tema industrializării şi a noilor construcții socialiste precum Cântecul Uzinei al Cellei Serghi (1950), Drum fără pulbere de Petru Dumitriu (romanul cel mai bine receptat al anului 1951), Oțel şi pâine al lui Ion Călugăru, Nepoții lui Horia al lui Petru Vintilă, Cumpăna luminilor (Nicolae Jianu – 1952), În oraşul de pe Mureş (Francisc Munteanu – 1954), Pavel Dogaru al lui Dan Costescu, 1955 (amănunt pitoresc: personajul principal al romanului este fiul unui tăietor de lemne care a fost ucis de un brad uriaş căzut peste el. Accidentul suferit de tatăl său îl determină să se mută la oraş şi descoperă solidaritatea de clasă); culegeri de nuvele (Matei Ion a cucerit viața de Constantin Chiriță); reportajele lui Mihail Sadoveanu din Lumina vine de la răsărit ( titlu devenit faimoasă lozincă a acelei perioade) sau ale lui Geo Bogza din Porțile măreției, Meridiane sovietice sau Cumpăna apelor, precum şi o suită de reporteri-epigoni ai lui Geo Bogza: Petru Dumitriu, V. Nămolaru, Ion Istrati, Mihu Dragomir, Eusebiu Camilar, N. Vălmaru. Prezența tot mai acută a reportajului în acea perioadă poate fi justificată prin calitatea lui de mijloc eficient de propagandă socialistă, care intră rapid în atenția politicii editoriale. Astfel, apar o suită generoasă de culegeri de reportaje literare, cu titluri simptomatice: Pe întinsul patriei noastre, Santinelele lumii, Constructorii vieții noi etc.(28). În „reportajul literar”, „informația distorsionată ideologic” se întâlnea cu „mecanismul compensator al retoricii magnificării”(29).

 

Note:

(1) Petru Comarnescu, în Ion Biberi, Lumea de mâine, apud. Ioan Stanomir, Facerea lumii, în Explorări în comunismul românesc, Vol. I, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 23.

(2) Referitor la acest aspect, Ion Manolescu remarcă: „Valoarea estetică a peisajelor păleşte în fața valorii ei de marfă (…), iar plăcerea călătoriei e subordonată scopurilor utilitare, în linia instructajului politic sau economic”, Ion Manolescu, , Discursul monografiilor montane, în Explorări în comunismul românesc, Ed. cit., p. 316.

(3) Anne-Marie Thiesse, Crearea identităților naționale în Europa. Secolele XVIII-XX, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 163.

(4) Ibidem, p. 187.

(5) Ibidem, p. 195.

(6) Ibidem, p. 200.

(7) Ion Manolescu, Discursul monografiilor montane, în Explorări în comunismul românesc, Ed. cit., p. 316.

(8) Ibidem, p. 315.

(9) Ibidem, pp. 317.

(10) Ibidem, p. 321.

(11) În acest sens, analiza lui Angelo Mitchievici e revelatoare: „Un alt moment privilegiat al acestei mitologii de carton colorat ține de felul aproape masochist în care românul renunțând la spiritul ecologic dă foc holdelor şi satelor şi otrăveşte fântânile, anulând astfel tot ceea ce ține de cultural, transformând în sălbatic ceea ce odată fusese domestic. Valențele sălbaticului fac nu o dată obiectul elogiului, pulsiuni latente cheamă spre zona comunităților gentilice. Există o bestialitate privilegiată, întoarcerea spre natură semnifică reîncărcarea de vitalitatea ei, dar undeva în adânc şi o teamă secretă de civilizație. Cenuşa, rezultat al combustiunii şi o apă otrăvită devin armele care transformă autodistrugerea în distrugere a inamicului, metoda folosită este exaltată ca o dovadă supremă de sacrificiu şi liricizată, transformată în substanța poetică a rezistenței, a ostilității împinse la maxim” Angelo Mitchevici, Poveşti, legende, utopii. Dumitru Almaş la şcoala istoriei, în Explorări în comunismul românesc, vol. II, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 350.

(12) Ibidem, p. 356.

(13) „Considerat apolitic (în ciuda numeroaselor concesii vizibile făcute Partidului), apărut într-un an confuz (imediat după moartea lui Stalin, în contextul politic al unei ţări extrem de atente la alunecările ideologice), «botanismul» a rămas în memoria culturală mai ales pentru criticile care i-au fost aduse, devenind în discursul criticilor (chiar şi la câţiva ani după ce curentul încetase să mai existe) un contra-exemplu invocat frecvent. Iar unul dintre lucrurile cele mai interesante legate de acest curent este tocmai forţa sa de contra-exemplu: departe de a trece nevăzut, în ciuda unor opţiuni estetice simple, impactul realizat de poeţii botanişti se oglindeşte cel mai bine în diversitatea criticilor care îl condamnă”, Robert Cincu, Curentul „botanist” în poezia românească din epoca realismului socialist, în „Vatra”, nr. 6/2015.

(14) Apud Ana Selejan, Literatura în totalitarism. Bătălii pe frontul literar, vol. II, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008, p. 327.

(15) Traian Şelmaru, Să smulgem din noi înşine pozițiile de apărare ale capitalismului! (Pe marginea unei cronici literare asupra volumului de versuri al poetei Nina Cassian), în „Scânteia”, nr.1035, 2 februarie 1948.

(16) Potrivit Cronologiei vieții literare româneşti: perioada postbelică, vol. I, 1944-1945, medalionul „relevă implicarea scriitorului în realitatea imediată, îndeosebi prin reportaj. Este unul dintre momentele importante ale receptării lui Geo Bogza în spiritul perceptelor politico-literare care vor jalona literatura anilor ulteriori lui 1944”, Cronologia vieții literare româneşti: perioada postbelică, vol. I, 1944-1945, Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2010.

(17) „(…) această perspectivă geologică a lui Geo Bogza creşte din însăşi spiritualitatea epocii noastre, din forța de a cuprinde şi a apropia, pe care în cadrul ei dezvoltarea uriaşă a ştiinței şi tehnicii moderne o dă minții omeneşti. E perspectiva omului pornit să învingă imensitatea spațiului şi timpului. Ba mai exact, sentimentul că însăşi geografia nu e imuabilă şi că poate trece prin fantastice transformări, dictate chiar de voința umană, creşte în ultimele reportaje ale lui Geo Bogza direct din mentalitatea lumii noastre noi, care nu se mulțumeşte să interpreteze realitatea, ci se luptă s-o transforme din temelii. Cine vrea să se convingă cât îi e de propice scriitorului acest sentiment şi cât de mult aparține totodată epocii socialismului biruitor, să citească reportajul-poem închinat electrificării satelor noastre”, Ovid S. Crohmălniceanu, În legătură cu problema originalității literare, în „Viața Românească”, anul VIII, nr. 7, iulie 1955.

(18) „All ethics so far evolved rest upon a single premise that the individual is a member of a community of interdependent parts. His instincts prompt him to compete for his place in that community, but his ethics prompt him also to co-operate (perhaps in order that there may be a place to compete for). The land ethic simply enlarges the boundaries of the community to include soils, waters, plants, and animals, or collectively: the land. This sounds simple: do we not already sing our love for and obligation to the land of the free and the home of the brave? Yes, but just what and whom do we love? Certainly not the soil, which we are sending helter-skelter down river. Certainly not the waters, which we assume have no function except to turn turbines, float barges, and carry off sewage. Certainly not the plants, of which we exterminate whole communities without batting an eye. Certainly not the animals, of which we have already extirpated many of the largest and most beautiful species. A land ethic of course cannot prevent the alteration, management, and use of these ‘resources,’ but it does affirm their right to continued existence, and, at least in spots, their continued existence in a natural state”, Aldo Leopold, A Sand County Almanac, Oxford University Press, New York, 1949.

(19) Cu totul interesantă, în acest caz, e observația Annei Marie Thiesse cu privire la exploatarea temei „fragilei naturi”: „Natura intră în patrimoniul identitar sub chipul tradiției fragile şi amenințate de o iminentă dispariție. Natura națională este eternă; ea va dispărea însă, pângărită de vandali – industriaşi, constructori de baraje, arhitecți modernişti sau hotelieri avizi de câştig”, Anne Marie Thiesse, Op. cit., p. 182.

(20) Geo Bogza, Perspectivele deschise creației literare de planul stalinist de transformare a naturii, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1949, pp. 1-2.

(21) Ibidem, pp. 3-4.

(22) Ibidem, p. 4.

(23) Ibidem, pp. 5-6.

(24) Ibidem, p. 8.

(25) Eugen Negrici, Literatura română sub comunism: 1948-1964, vol. I, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010, p. 176.

(26) Relevantă, în această privință, e remarca lui Paul Cernat: „Pentru romantismul revoluționar comunist, natura nu mai e, nu mai poate fi cea a romanticilor din secolul al XIX-lea, cu caracterul ei sălbatic, magic şi, eventual, pitoresc, numai bună să te integrezi în ritmurile sale străvechi sau să o străbați la picior îmbătându-te de aromele ei. Este o natură transformată, optimizată şi supusă de forța omului. Un cadru mirific, rodnic până la gigantism (…), dar care trebuie stimulat să ofere performanțe de rodnicie”, Paul Cernat, Dezghețul, potopul şi îndiguirea – un dosar al inundațiilor din mai 1970, în Explorări în comunismul românesc, vol. III, Editura Polirom, Iaşi, 2008, pp. 141-142.

(27) Geo Bogza, Primăvara în Carpați, în Gazeta literară, 31 martie 1955.

(28) Vezi Ana Selejan, Op. cit., pp. 331-335.

(29) Vezi Eugen Negrici, Op. cit., p. 177.

 

Bibliografie selectivă

***, Cronologia vieţii literare româneşti: perioada postbelică (vol. I-VII), Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii Române, 2010-2011.

Cernat, Paul (Ed.), Explorări în comunismul românesc, Vol. I-III, Editura Polirom, Iaşi, 2004-2008.

Leopold, Aldo, A Sand County Almanac, Oxford University Press, New York, 1949.

Negrici, Eugen, Literatura română sub comunism: 1948-1964, vol. I, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010.

Selejan, Ana, Literatura în totalitarism. Bătălii pe frontul literar, Vol. I-III, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2007-2009.

Thiesse, Anne-Marie, Crearea identităților naționale în Europa. Secolele XVIII-XX, Editura Polirom, Iaşi, 2000.

Emanuel Modoc

Realismul socialist – o temă de predilecție a criticii literare contemporane (5)

Ştefan BAGHIU

 baghiu

„Traseele” lui Geo Bogza în epoca realismului socialist

Una din marile întrebări ale avangardelor româneşti ţine de aspectele politice ale implicării artistice: cum se face că cei mai înverşunaţi adversari ai normelor şi ai aparatelor coercitive din interbelicul românesc (atât Siguranţa cât şi o cenzură organic-conservatoare a societăţilor culturale) devin după Al Doilea Război Mondial promotorii unui sistem dogmatic şi plafonat al discursului literar? În alte cuvinte, cum acea dorinţă permanentă de a „pune cuvintele în libertate” capătă aspectul unei trădări a literaturii sub directivele Partidului, înscenată de aderenţa ideologică? Problema în spaţiul românesc are însă un precedent în Est. Explicată pe larg de Sanda Cordoş în Literatura între revoluţie şi reacţiune, problema rusească de după Primul Război Mondial seamănă la nivel ideologic cu implementarea în spaţiul românesc a realismului socialist. În primul rând pentru că ilegaliştii români şi discuţia despre vizionarismul lor revoluţionar faţă cu realitatea regimului de după 1947 seamănă cu susţinătorii lui Lenin şi respectiv cu propaganda acestora faţă cu „alfabetizarea scriitorilor” ulterioară. Dar o teză a „angajării romantice” pică în faţa câtorva fapte concrete: prezenţa armatelor sovietice în România până în 1958, controlul Moscovei asupra principalelor ziare de propagandă şi falsificarea constantă a realităţilor de către autorii români prezenţi la tribunele centrale ale epocii. Apoi, deşi trădarea cărturarilor din Rusia (vezi cazul Maiakovski) seamănă cu trădarea scriitorilor interbelici în primul deceniu al comunismului românesc, principalii promotori ai realismului socialist au deja directivele trasate în linii mari: aspectul de doctrină ad-hoc are totuşi un suport solid în Est. Dacă pentru Groys, în cazul rusesc, „realismul socialist a fost creat nu de mase, ci, în numele lor, de elitele cultivate, versate, care au trecut prin experienţa avangardei şi au venit spre realismul socialist ca urmare a logicii imanente de dezvoltare a metodei avangardiste, metodă ce nu avea nimic în comun cu gusturile şi necesităţile reale ale maselor”1 (referitor mai ales la proiectul de a concepe socialul după un întreg plan artistic), în cultura română realismul socialist intră deja ca un ready-made: însă unul care trebuie acordat din mers de către elitele intelectuale. Subiectul a oferit în spaţiul românesc destul de multe exegeze: variante şi secvenţe propuse de Eugen Negrici, Sanda Cordoş, Ana Selejan, Paul Cernat sau Alex Goldiş. Structurile avangardei istorice, care pentru Groys reprezintă pilonul central estetic al realismului socialist, ajung în presa oficială ca imnuri vizionare sau ca elogii ale tehnologizării: aşadar, deşi ca formulă, în presă, realismul socialist este extrem de schematizant şi îndoctrinant, ca viziune, el reface o  năzuinţă a avangardelor (de a crea, propune Groys, realitatea după formele artei).

Unul din cele mai interesante cazuri din această serie de transformări pare a fi acela al literaturii lui Geo Bogza. Discutând despre jurnalismul literar practicat de Bogza, Eugen Negrici îl numeşte sarcastic „mentorul şcolii de jurnalism encomiastic şi profesorul de stilistică falsificatoare”2. Paul Cernat, într-un articol despre influenţa şi mecanismele de reglare a autorităţii la Adrian Păunescu, îl numeşte pe Geo Bogza – scurtă paralelă între cei doi – „reporter comunist”, care „cînta în anii ’50 «porţile măreţiei», electrificarea şi sincrofazotronul, exaltînd fantasticul banalului comunist”3. Faptul că realismul socialist în epocă, cu diferitele lui faze, era una din cele mai profitabile afaceri literare ale perioadei postbelice (atât de uşor de mimat ca structură) nu i-a scăpat lui Bogza, prin urmare. Din contră, beneficiind de imaginea de reacţionar în interbelic (prin atacurile la adresa puterii şi prin comunicarea cu diferiţi ideologi ruşi prezenţi în 1936 în Spania – de altfel, la întoarcerea în România, Bogza va încerca să ţină o conferinţă despre Ana Pauker, blocată de mişcările de extremă dreapta) scriitorul va deveni uşor unul din cei mai importanţi oameni de „cultură” ai sovietelor în România. Această imagine de reacţionar îi oferea un statut privilegiat în primii ani ai comunismului românesc, iar discursul său politic şi reportajul literar răspundeau unei cereri (din ordin) culturale perfect pliabile pe noile doctrine4. Astfel, scriitorul a reuşit să îşi construiască atent şi laborios imaginea de instituţie literară sui generis, pe cât de bine conectată la sistem, pe atât de elaborată către câştig individual în subsidiar. Mă refer mai ales la tehnicile sale ulterioare – anii ’70 – de a lăsa în spate acţiunile din epoca precedentă şi de a deveni un pol al relaxărilor dogmatice.

Ce e interesant însă, în ambele cazuri (rusesc şi românesc) – coabitarea iniţială (de faţadă) a noilor structuri şi direcţii cu (în viziunea acestora) un fel de Ancien Régime. În acest sens, prezenţa lui Geo Bogza încă din 1946 în paginile publicaţiei Scânteia (Organ Central al Partidului Comunist Român) cu textul Bricul Mircea este extrem de grăitoare: „Printre restituirile făcute de Uniunea Sovietică poporului român, aceea care a avut loc acum două zile la Constanţa, poate fi considerată drept cea mai importantă şi cea mai fericită. Ea s-a şi produs dealtfel într-un cadru deosebit de solemn, în prezenţa regelui şi a mareşalului Tolbuhin, care s’au întâlnit acolo pe puntea bricului Mircea, privind lentul ceremonial cu care, în sunetele muzicei şi în emoţia maximă a spectatorilor, drapelul marinei sovietice a fost coborît de pe catarge, pentru a fi înălţat acela sub a cărui fluturare fusese de la început menit să plutească” (Scânteia, 16, nr. 536, 30 mai 1946). În această perioadă de început, cum pentru Leonte Răutu „realismului socialist îi sunt îndeobşte străine orice fel de tipare, orice fel de dogme” (Despre realismul socialist, în Revista literară, nr. 32, 1947)5, verva lui Bogza pare să nu încremenească doctrinar ci oportun unei situaţii pe care o va denigra ulterior – în sensul în care o ocazie de a discuta despre rege şi protocol politic (chiar dacă funcţiile politice ale regelui erau reduse şi strictamente de faţadă în acei ani) nu trebuie ratată. De menţionat de la început că există două tipuri de articole semnate de Geo Bogza în epoca realismului socialist: articole care falsifică vizionar (cu alonja şi titanismul din poemele sale mutate pe terenul construcţiilor socialismului) şi articole care joacă naiv.

Dar îndată ce vremurile coabitării (forţând termenii) vor fi trecute, cariera lui Bogza va fi unidirecţională, acceptând mai toate compromisurile (chiar propunându-le permanent) în faţa regimului cu un angajament pe cât de inflamat pe atât de ridicol. Este vorba, desigur, de o altă fază a realismului socialist, începând cu anul 1948 (la nivel politic) şi începutul anului 1949 (înfiinţarea USR şi însuşirea unui program concret). Această Uniune a Scriitorilor vine după modelul rusesc (faptul că în 1932, directivele politice au îngropat toate proiectele artistice independente şi le-au grupat în jurul unor „uniuni de creaţie” pentru a subordona întreaga viaţă culturală partidului6). Paginile ziarului Scânteia, la începutul anului 1948, sunt pline de deturnări ideologice şi corijări politice. Într-un asemenea mediu (a se vedea verva justiţiară faţă de Lenin şi împotriva foştilor politicieni români din ianuarie 1948 din paginile Scânteii), Geo Bogza publică, spre exemplu, în martie 1948 un articol despre noua Constituţie: „Noua Constituţie nu e o pravilă moartă, ci un instrument activ, cu ajutorul căruia poporul român îşi va făuri viitorul” (Scânteia, 17, nr.1081, 26 martie 1948). Bombastice ideologic, dar închise în limba de lemn a propagandei pro-sovietice, intervenţiile lui Bogza sunt deocamdată scurte: rezonanţa numelui este suficientă pentru promotori. În 1949, Scânteia anunţă la 30 martie înfiinţarea Societăţii pentru răspândirea ştiinţei şi culturii. Din comitetul de conducere al noii organizaţii vor face parte Zaharia Stancu, Geo Bogza şi Paul Cornea. De acum înainte numele propuse de partid vor fi aceleaşi: e extrem de grăitoare coeziunea unui singur grup în cadrul manifestărilor şi deciziilor legate de viaţa culturală pe parcursul unui întreg deceniu: Stancu, Mihai Beniuc, Bogza, Crohmălniceanu etc. Iar acest mic grup cultural oligarhic va coordona, în următorul deceniu, mai toate deciziile legate de segmentul cultural (fie ele legate de dogmele realismului socialist sau de administrarea fondurilor culturale), devenind în perioadă un justificator permanent al acţiunilor politice. Câteva vor fi obsesiile: stabilirea raportului de vasalitate faţă de U.R.S.S. (imitând discursul ideologic estic), justificarea şi glorificarea transformărilor sociale şi a proiectelor de infrastructură din R.P.R. şi, în fine, implementarea unui nou model literar cu acelaşi scop legitimator. Astfel că, alături de ceilalţi promotori ai realismului socialist şi ai noului aparat politic, Bogza capătă un rol decisiv în implementarea noilor doctrine: prin faptul că reportajul literar infestat ideologic devine principala metodă de lucru în propaganda perioadei, alături de romane realist-socialiste şi imnuri de partid. Importanţa lui Bogza pentru realismul socialist nu va sta în Moartea lui Iacob Onisia (datată anterior), ci în reportajele pe care le publică în periodicele centrale ale epocii – însă temelia acestei imagini va fi fost pusă de Moartea lui Iacob Onisia şi de reportajele şi pamfletele publicate înainte de 1947.

Pentru menţinerea coeziunii grupului cultural oligarhic vor lucra în permanenţă membrii acestei „societăţi”. Spre exemplu, la 1 iulie 1949, Crohmălniceanu îl va lăuda pe Bogza pentru discursul său de la Academie în termenii clasici ai propagandei: „Aceasta dovedeşte un înalt nivel ideologic, o pătrunzătoare dragoste pentru Marea Patrie a Socialismului, o chemare avântată către ceilalţi poeţi de a pătrunde fără sfială în această lume unde devine stăpân peste forţele telurice”. Iar dincolo de această susţinere reciprocă, exponenţii vieţii „culturale” româneşti din perioadă trebuiau să ţină cont şi de temele centrale. În aceşti primi ani ai realismului socialist găsim destule texte ale lui Bogza în România liberă despre construirea canalului, unde evenimentul ne este înfăţişat mesianic (în ciuda unei realităţi extrem de dure de la canal): „Construim fără burghezie şi împotriva ei!” (România liberă, 30 decembrie). Obsesiile „realizărilor socialiste” determină cosmetizarea realităţii şi falsificarea evenimentelor. Dar ele vorbesc despre acea teză a proiectului de avangardă: în sens futurist aproape, fiecare realizare a socialismului devine un motiv pentru artă (dacă vreţi, „era vitezei” sau „era automobilului”).

Despre ideologia „de context” a lui Geo Bogza nu e nevoie să abuzăm analitic aici. Ea este redată, de la Eugen Negrici la Ştefan Agopian (iată deja diversitatea formulelor) în mai toate intervenţiile asupra perioadei. Nici nu ştiu dacă cele două argumente pe care le voi trece în revistă imediat infirmă o teză a angajării reale a scriitorului în cadrul ideologiei de stânga. Însă, pe de-o parte, faptul că la Vlaicu Bârna apare în lucrarea postumă Între Capşa şi Corso o notă despre plata consistentă pe care Malaxa o efectua către Arghezi şi Bogza la finalul anilor ’30, iar, pe de altă parte, o ipoteză a lui Nicolae Gheran din Arta de a fi păgubaş referitoare la tarifele lui Bogza de mai târziu pot întări ideea colaborării interesate, ceea ce Negrici numeşte „carieră demnă de dispreţ” (în fond vorbim despre o perioadă în care prizonieratul politic şi controlul extrem de atent sovietic căpătaseră proporţii). Prima anecdotă vorbeşte despre acţiunile lui Malaxa de atragere a publiciştilor români şi de pasivitatea ideologică reală a lui Bogza. A doua despre cum, pentru o scurtă intervenţie (prefaţă, articol etc.), Geo Bogza solicita sume enorme: „Convorbirea cu autorul Cărţii Oltului a fost scurtă. Îi propun să scrie o singură pagină, dacă timpul nu-i îngăduie să ne ofere mai mult. Politicos, îşi exprimă temerea că un asemenea travaliu l-ar scoate din atmosfera lucrării la care meditează, că nu ştie dacă fila dorită de noi i-ar răpi câteva minute sau săptămâni întregi. Şi toate astea pe nimic. Dan Baran face imprudenţa să-l informeze că tot albumul e gata şi să insiste asupra grabei noastre. Îi promite încadrarea cuvântului introductiv la maximum tarifar. Când află că o prefaţă de mărime redusă poate fi remunerată cu maximum o mie de lei, refuză orice colaborare. Vin cu ideea să alegem un fragment din cartea sa şi să-l reproducem ca motto. Deşi propunerea ne-ar scoate din impas, o respinge categoric: «Nu vă permit să-mi puneţi numele, nici măcar G.B.». […] Îi reproduc cuvintele, fără teama de a greşi o iotă: «Altfel ar fi dacă m-aţi onora regeşte». Zâmbesc cordial şi mă adresez în legile lui Hermes: – Maestre, rege n-am fost şi-s slabe nădejdi să devin, dar, dacă aş fi monarh, cât m-ar consta captarea bunăvoinţei? – Zece mii de lei!”7. Mai toate sursele construiesc un profil al arivistului, mai ales dacă ţinem cont de o scurtă listă a avantajelor de tot felul prin care regimul începe să-şi ademenească încă din 1949 colaboratorii8. În aceste momente pare îndreptăţit profilul pe care, caustic, Ştefan Agopian i-l face lui Bogza în volumul recent de memorii: de un oportunism atroce care l-a ajutat ca după ce a profitat de pârghiile de putere în anii ’50 să pară în anii ’70 un gânditor dezgheţat şi nonconformist – autoritatea câştigată anterior îi garanta independenţa („Aceste palide acte de curaj îi creaseră un prestigiu imens, toată lumea uitând rolul nefast pe care îl jucase Bogza în nefericiţii ani ’50. Intrase în noua Academie comunistă în 1948 şi discursul de recepţie era un scîrbos omagiu adus lui Stalin şi ideilor acestuia privind împădurirea deşerturilor sovietice. Apoi a publicat un reportaj triumfalist despre Canalul Dunăre-Marea Neagră, locul unde mii de români, mulţi dintre ei mai antifascişti decît Bogza, au murit fără să aibă altă vină decît aceea că priveau critic noul regim instaurat de sovietici” – Scriitor în comunism). Poate câteva dintre cele mai interesante note despre evoluţia ulterioară perioadei realist socialiste a lui Bogza sunt scrisorile lui Noica. Spre exemplu, în 1965, o scrisoare a filosofului vizează „valorificarea latenţelor româneşti”, propunându-i lui Bogza câteva nume de autori care ar putea fi luaţi în vizor (discurs despre conservarea unor elemente artistice)9. Ele vor continua până în anii ’80 – când Bogza încă este perceput în partea relaxărilor dogmatice, dar are o influenţă uriaşă încă asupra deciziilor din segmentul cultural (în acest sens poate fi vizitată ediţia Ceauşescu, critic literar, întocmită de Liviu Maliţa).

Din 1952, idealurile reclamate de textele sale capătă dimensiune expozitivă, analitică şi numesc punctul de amplificare propagandistică majoră din cariera lui Bogza: Marea lege a poporului muncitor va fi titlul unui amplu articol din Scânteia la 17 septembrie 1952 în care, după o apologie a naţionalizării industriei (până la paroxism, acţiunile de naţionalizare sunt văzute de scriitor ca parte dintr-un „imn de biruinţă a poporului nostru”), Bogza desfiinţează – în spiritul general al propagandei – Constituţiile capitaliste şi concentrarea averilor: „Constituţiile ţărilor capitaliste, atât de generoase la proclamarea a tot felul de libertăţi şi egalităţi lipsite de o bază materială, nu îndrăznesc să vorbească nimic despre înlăturarea şomajului. În ţările occidentale ale Europei, în Anglia şi în America, oamenii muncii nu găsesc niciun sprijin în constituţie atunci când văd un lacăt greu la porţile uzinei şi sunt svârliţi în stradă. Ceeace s’a petrecut la noi în trecut, acele spectacole degradante şi umilitoare din timpul crizei rămâne permanent valabil, ca un spectru al zilei de mâine pentru oamenii muncii din Statele Unite ale Americii şi din ţările pe care le-au adus în robia lor economică şi politică” (Scânteia, 21, nr. 2455, 17 septembrie 1952). În acelaşi an, Bogza încerca să iniţieze cât mai multe apeluri către scriitorii români în presă pentru demararea unui proiect amplu de scenarii cinematografice. Din februarie până în iunie, paginile tribunei România liberă conţin multe îndemnuri în acest sens. Însă această dorinţă de a comunica cu noile descoperiri ştiinţifice nu e străină parcursului lui Bogza, care, mai târziu, va scrie adevărate elogii tehnologiilor nucleare sau va închipui scenarii futurologice. Acest apel din 1952 (propunerea de scenarii pentru glorificarea socialismului) va triumfa, totuşi, în 1953 în paginile revistei Contemporanul (nr. 34, 21 august). La jumătate de an de la moartea lui Stalin, Bogza imaginează o secvenţă de film de propagandă: „Treptat, coloane de manifestanţi se pun în mişcare spre Piaţa I. V. Stalin. E o uriaşă revărsare de oameni, înaintând sub fluturarea învolburată a drapelelor. Uneori, stând în mijlocul străzii, vedem cum vin asupra noastră chipuri luminoase de bărbaţi şi femei, cu faţa deschisă într-un zâmbet larg, cu privirea strălucind de bucurie, dar în acelaşi timp cu ceva hotărât, neclintit, ca de piatră, în felul în care merg umăr lângă umăr. Alteori privind de sus, de pe acoperişul unei clădiri de pe care flutură drapele, ne dăm seama de lungimea fără sfârşit a marilor fluvii de oameni”. Se observă clar distorsiunea pe care o produce antrenamentul propagandistic asupra articolelor lui Bogza. Există, spuneam, două niveluri la care lucrează scriitorul: unul inflamat (bombastic, vizionar, propagandistic) şi unul patetic (până la a-l numi pe Lenin „copilul uriaş”, până la a imagina cum omenirea „ar merge pe vârfuri” ca să nu-l trezească pe marele conducător – text care va deveni cuvântul înainte la Meridiane sovietice –, până la a-l comemora pe Labiş printr-o asemănare cu un miel în necrolog). Din prima categorie (a textelor inflamate) fac parte mai toate intervenţiile vremurilor. Chiar şi recenziile la cărţile lui Bogza sunt scrise în acelaşi spirit (în acelaşi an o cronică a lui Toma George Maiorescu la Meridiane sovietice va numi textele sale „fierbinţi imnuri închinate îndrăznelii prometeice a constructorilor comunismului”). Pe cât de puternică este însă ploaia de epitete şi hiperbole, pe atât de seci şi simple discursurile. Eugen Negrici face o trecere în revistă a exigenţelor acestei perioade faţă de proză10. Însă, dacă ne gândim la genul hibrid pe care îl propune Bogza, regulile realist-socialiste intră într-un mic conflict. Cum poate reportajul literar (în genere descriptiv) să împlinească această cerinţă a angajării? Unul din răspunsuri poate veni urmărind argumentele lui Ion Manolescu în Explorări în comunismul românesc, referitoare la natură ca marfă socială: „Prima (dimensiunea pragmatică, s.n.) are în vedere descrierea geografiei în termeni economici, pornind de la premisa că natura nu reprezintă altceva decît un uriaş rezervor de combustibil, ostil vizitatorului străin, devalizat de orînduirea trecutului burghezo-moşieresc şi valorificat «ştiinţific» în socialism şi comunism. Clişeul tematic al patriotismului vegetal (geografia ca armă pasivă, dar eficientă, împotriva «invadatorilor» externi, vicleni şi cupizi) se îmbină aici cu cel al violului social (natura generoasă, dar abuzată de un administrator samavolnic) şi cu acela, încă mai tezist, al patriei salvgardate (natura, siluită deopotrivă de invadatorul imperialist şi exploatatorul burghez, se refugiază în braţele protectoare ale muncitorului neaoş). Cel puţin în perioada stalinistă, prezentarea traseelor montane pierde sistematic din rigoarea şi acurateţea descrierii topografice, în favoarea afirmaţiilor şi insinuărilor propagandistice specifice momentului: xenofobia, idealul luptei de clasă, segregaţia profesională şi stigmatizarea ocupaţiilor indezirabile pe piaţa de muncă socialistă”11. În textele lui Bogza, neîmplinirea totală (în sensul acelui purism asimptotic corectat „din mers” pe care îl vom discuta imediat) a unui asemenea angajament social în câteva reportaje va fi observată şi corijată de scrisori ale muncitorilor (cel puţin la nivel declarativ) în paginile gazetelor. Ulterior, scriitorul va face din descrierile sale infuzate ideologic un titlu de glorie, publicând Meridiane sovietice sau Anii împotrivirii (unde pamfletele şi articolele din interbelic îl aduc în discuţii ca pe un vizionar al socialismului înainte de război). De văzut cum, până la finalul anilor ’60, Al. Piru, în Panorama deceniului literar românesc 1940-1950, vorbeşte despre Bogza în această inerţie: „munca e văzută nu ca o simplă îndeletnicire, ci ca o formidabilă luptă de supunere a naturii rebele”12.

Dacă e să discutăm despre avantajele pe care le comporta faptul de a scrie pentru Scânteia în primul deceniu al socialismului românesc, le putem urmări sintetizate de Paul Cornea, în volumul recent de interviuri. Pe lângă distribuţia exhaustivă a acestei „tribune fără egal”, avantajele materiale puteau compensa cu uşurinţă pentru Bogza în explicaţie angajamentul aparent naiv şi înflăcărat: „Însă nici capitolul avantajelor nu era de dispreţuit: materialmente, retribuţia oferită m-ar fi putut ajuta la rezolvarea multor dificultăţi de care mă ciocneam, ca proaspăt căsătorit, fără locuinţă şi fără bunuri personale, exceptînd, fireşte, cîteva lăzi cu cărţi. Pe de altă parte, Scînteia reprezenta o tribună fără egal: ceea ce apărea acolo era în atenţia tuturor, fără a mai vorbi de autoritatea celor spuse”13. Există, este lesne de observat, un conflict permanent între pompa ideologică afişată de Bogza şi suportul real al acelei manifestări în epocă.

Ideologia socialistă a anilor ’50 însă trebuie privită ca un creuzet: spontane, racordate din mers doctrinei şi fabricate dialectic, punctele de forţă şi raportările aparatelor de control la această închipuit-existentă direcţie erau dirijate de o dorinţă tot mai mare de a acapara atenţia puterii. Relevant în acest sens este articolul lui Alex Goldiş din Vatra, nr. 5/2008, despre Ana Roşculeţ a lui Marin Preda. Mirarea criticului vine în momentul în care, deşi Preda încearcă să intre în graţiile puterii, critica perioadei îi reproşează construirea eronată a unei tipologii: prin faptul că, deşi are o revelaţie ideologică, eroina lui Preda încă mai suportă un tratament psihologic din partea autorului. Aparatul de propagandă propunea, prin urmare, un fel în care ideologia trebuia îmbunătăţită, iar textele se cereau apropiate de un soi de purism socialist. Un alt exemplu în acest sens este reacţia lui Mihai Gafiţa în Gazeta literară la apariţia romanului Groapa de Eugen Barbu: „Sarcina scriitorului de azi este nu numai să reconstituie şi să repete tabloul periferiei, al cartierelor mărginaşe, aşa cum nu l-a dat realismul critic, ci să descifreze în acea lume ceea ce scăpase acestei literaturi. Cu atât mai mult cum stătea acest lucru în faţa autorului unui roman cum e Groapa, scris în anii noştri, cu cât, în reportajele lui Geo Bogza sau Eugen Jebeleanu, alături de protestul împotriva regimului care genera şi menţinea drama lumii periferiilor, prindeau contur cauzele care au determinat mizeria şi lipsurile”14. Un asemenea tratament va avea şi Geo Bogza în momentul publicării unui reportaj literar despre Capul Midia. Redacţia gazetei va primi (într-un fel în care corijările acestea ideologice, pentru a înscena o democraţie critică absolută, erau puse pe seama unor muncitori anonimi – fireşte, o supoziţie verificabilă, numele expeditorului fiind trecut I. Petcu) o scrisoare de la unul din muncitorii „de la Canal” în care i se reproşează scriitorului lipsa de aderenţă la viaţa muncitorilor, la rezultatele socialismului în zonă şi, implicit, la evoluţie: „Reportajele sunt rareori comentate în presă; cînd se fac referiri la ele, acestea sunt întotdeauna criticate. Iată, de pildă, un exemplu de «critică a maselor» pe marginea reportajului lui Geo Bogza Capul Midia: «N-am recunoscut Capul Midia – se spune în scrisoare – după descrierea autorului. Subiectul mă interesează deosebit fiind muncitor şi în prezent găsindu-mă chiar la Capul Midia. […] Scriitorul nu se îngrijeşte să vorbească despre muncă şi de om în reportaj, ca principali factori în construirea societăţii noi. Îl interesează doar decorul şi natura, şi anume acel decor şi acea natură în care nu se vede prea mult omul»”15. Deci maestrul Bogza va trebui să fie mai atent în continuare: orice formă de evitare a ideologiei explicite aduce a evazionism şi, prin urmare, poate fi privită cu suspiciune. De aici verva cu care Bogza va elogia în numerele următoare construirea canalului şi realizările socialismului: pentru că această „critică a maselor” era de fapt un fel în care aparatul politic corija publicistica, înscenând o piaţă democratică a ideilor critice.

De aici şi lupta ulterioară a scriitorului pentru a fi convingător: avantajele materiale, celebritatea garantată de gazete în epocă şi autoritatea imediată cu care este investit un scriitor prin aderenţa sa la o propagandă acută, pură şi convingătoare (în titlu, pentru că toate textele sunt de o platitudine rară) – într-un sens care nu lasă loc echivocului. Va compensa aceste mici scăpări prin prezentarea activităţii geologilor în Scânteia din ianuarie 1953, spre exemplu. Activităţile acestora sunt privite ca o repunere în ecuaţie a „întregului popor”, ca o (de)concesionare socialistă. Iată acum diferenţa frapantă de interpretare a reportajului literar, specia încetăţenită de autorul Cărţii Oltului: dacă în 1945 Şerban Cioculescu scria extrem de degajat şi, implicit, analitic coerent despre volum (Şerban Cioculescu, Un poet al tumultului geologic, în Revista Fundaţiilor Regale, nr. 4/1945), după 1949 interpretările devin sterile şi urmăresc exclusiv compatibilitatea expozitivului cu ideologicul. Astfel, expediind genul într-o ecuaţie a relevanţelor faţă de doctrina socialistă, textele lui Bogza devin nadă pentru o nouă direcţie în literatura reportajului – în plin contrast, desigur, cu aerul pe care îl respira o anchetă a autorului din Vremea (1934) cu privire la acest gen jurnalistic şi literar. Mai mult, publicarea ulterioară a unor volume ca Porţile măreţiei, Meridiane sovietice sau Anii împotrivirii (ultima fiind o carte de pamflete şi articole din interbelic) îl vor transforma în autorul tutelar al genului (care, iată, putea acum fi justificat şi de actualitatea speciei) şi îi oferă o autoritate indiscutabilă: până şi criticile sau micile observaţii aduse lui Bogza încep cu un laudatio sinuos. Şi aici trebuie făcută o remarcă: Bogza rămâne până în anii ’70 (recurenţă explicabilă nu doar prin clasicizarea genului în manuale şi cursuri), dincolo de parada ideologică, reprezentantul indiscutabil al reportajului. De ce? Cel mai bun răspuns vine probabil pe aceeaşi filieră pe care Andrei Terian explică imaginea unui Călinescu „incomod” („folosirea sa pe post de ghilotină a realismului socialist începând cu 1965”)16: un Bogza care capătă o autoritate tot mai mare (net superior celorlalţi practicanţi ai genului) cu cât creşte numărul documentariştilor „moşiţi” de el (vezi Negrici) şi, după anii ’70, un Bogza care îşi recuperează traseul interbelic prin Orion.

Însă, referitor la stilistica articolelor sale din anii ’50, pentru că nu mereu se iveşte ocazia unei intervenţii directe (vorbeam, spre exemplu, despre intervenţiile sale referitoare la naţionalizarea17 averilor), discursul lui Geo Bogza din publicistica vremii trebuie să implice mereu această dimensiune ideologică. Chiar dacă subiectul îi permite racordarea, chiar dacă acesta este străin de ideologia stalinistă, Bogza acţionează într-un adevărat spirit de improvizaţie. E aproape perversă maniera în care discursul lui Bogza devine ferm ideologic sau cu adevărat patetic în funcţie de context. Spre exemplu, intervenţia sa ulterioară (în 1956) din cadrul Primului Congres al Uniunii Scriitorilor din R.P.R. este o adevărată paradă sentimentală. Elogiat de Zaharia Stancu, Mihai Beniuc sau Paul Georgescu drept maestrul reportajului, Bogza îşi arogă o imagine pioasă, falsificând impresii în concordanţă cu liniile ideologiei: „în contradicţie cu starea de spirit generală a unui mediu mic-burghez, cînd la 16 ani, la sunetul sirenei, vedeam că atîţi oameni intră în fabrică la ora 6 dimineaţa, iar eu eram liber să mă plimb, iar la prînz aveam mîncare ca şi ei şi poate şi mai bună. «Cum se face aceasta? mă întrebam. Cine a muncit pentru pîinea aceasta pe care o mănânc?» Fiindcă îmi dădeam seama, totul în jurul meu îmi arăta aceasta, că nu poate fi mîncare fără muncă. Prins de asemenea gînduri, vă mărturisesc că înghiţeam pîinea cu sfială, ca pe o anafură şi uneori chiar cu un uşor sentiment de vinovăţie, faţă de cei care muncind-o, erau – printr-un joc al regulilor societăţii pe care nu-l desluşisem încă, dar îl bănuiam puternic, necruţător şi nedrept – lipsiţi, cel puţin în parte, de rodul muncii lor”18. La acest congres din 1956 întâlnim câteva intervenţii grăitoare pentru statutul lui Bogza în epocă, dar şi pentru temele obsesive ale realismului socialist. În primul rând, după principiul unui grup cultural oligarhic (cum îl numeam în debutul textului), intervenţiile sunt laudatio pentru „maestru”. Beniuc, Paul Georgescu, Zaharia Stancu (mai mereu fals problematizator în spiritul purismului doctrinei) vorbesc despre Bogza în aceşti termeni. O obsesie a doctrinei, internaţionalizarea şi comunicarea cu alte popoare sunt falsificate şi parţial prezentate: intervenţia lui Mihai Beniuc face referire la câteva cărţi apărute în epocă (Împărăţia soarelui de E. Camilar,  Am fost în China nouă de G. Călinescu etc.) doar pentru a vorbi despre „grija regimului de a asigura scriitorilor cît mai mari posibilităţi pentru a-şi lărgi orizontul şi pentru a zugrăvi în cărţi, cititorilor, şi peisajul altor meleaguri, şi viaţa altor oameni”19. Cercul vicios se conturează în jurul falsificării acestei deschideri: textele despre „alte meleaguri” au ca scop întărirea şi consacrarea unei singure ideologii (mai sunt menţionate impresiile de călătorie ale lui Geo Bogza din U.R.S.S., ale lui D. Botez din Bulgaria – singurele despre Occident fiind ale lui M. Ralea). Pentru că acestea sunt, din declaraţiile şi tezele participanţilor, singurele neinfestate de „ideologia burgheză, decadentă, curentele şovine şi mistice”. Ce e interesant însă la acest colocviu – nu doar faptul că Bogza încearcă o revizitare „altfel” a lui Eminescu – ţine de carnaţia pe care o capătă ideologia: deşi lăsată în urmă de destalinizări, ea rămână o inerţie discursivă şi, mai mult, un argument dincolo de argumente.

_________

[1] Boris Groys, Stalin – opera de artă totală: Cultura scindată din Uniunea Sovietică (trad. Eugenia Bojoga şi George State), Cluj-Napoca, Ideea Design&Print, 2007, p.9.

2 Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. 1948-1964, Vol. I, Bucureşti, Cartea Românească, 2010, p.169: „Mentorul şcolii de jurnalism encomiastic şi profesorul de stilistică falsificatoare al tinerilor reporteri afirmaţi spre sfîrşitul anilor ’50 (Traian Coşovei, Pop Simion, Paul Anghel, Ilie Purcaru etc.) este nu altul decît măreţul, incomparabilul GEO BOGZA. Textele lui poetic-reportericeşti publicate până în 1948 (Ţări de piatră, de foc şi de pământ, 1939; O sută şaptezeci şi cinci de minute la Mizil, 1940; Cartea Oltului. Statuia unui rîu, 1945; Pe urmele războiului în Moldova, 1945; Ţara de piatră, 1946; Oameni şi cărbuni în Valea Jiului, 1947) vor fi reeditate, cu modificările de rigoare, de cîteva ori în anii de glorie ai acestei specii hibride care introduce informaţia distorsionată ideologic în mecanismul compensator al retoricii magnificării”.

3 Paul Cernat, Îmblînzitorul României Socialiste, în Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, Explorări în comunismul românesc, Volumul I, Bucureşti, Polirom, 2004, p.358.

4 În acest sens, o observaţie referitoare la „absenţa unei literaturi pe care să se exercite” critica este prezentă în studiul lui Alex Goldiş, Critica în tranşee – De la realismul socialist la autonomia esteticului, Bucureşti, Cartea Românească, 2011, p.17: „Criza multiplă în care intră critica literară în anii ’50 – a modalităţii de manifestare şi a funcţiei (dinspre critica scripturală spre dezideratul purei propagandistici orale), a obiectului (absenţa unei literaturi pe care să se exercite), a ierarhiei referinţelor (organizate «oligarhic») – va conduce, în practica scriiturii, la o uniformizare absolută. Până la începutul deceniului al şaptelea, toţi comentatorii literaturii tratează aceleaşi subiecte în exact acelaşi limbaj, astfel încât nu e exagerat să afirmi că un singur critic literar este autorul de drept al acestei literaturi”.

5 Apud. Sanda Cordoş, Lumi din cuvinte – Reprezentări şi identităţi în literatura română postbelică, Bucureşti, Cartea Românească, 2012, p.16.

6 Boris Groys, op.cit., p.29: „Cert este că, în aceşti ani, regimul stalinist începe în mod energic programul de realizare a controlului total asupra  tuturor, chiar şi asupra celor mai insignifiante aspecte ale vieţii cotidiene, pentru a îndeplini programul – formulat de Stalin după «retragerea strategică» a partidului în timpul NEP-ului – de «construire a socialismului într-o singură ţară» şi de «restructurare a întregului mod de viaţă»”.

7 Nicolae Gheran, Arta de a fi păgubaş, vol III, Îndărătul Cortinei, Bucureşti, Biblioteca Bucureştilor, 2012, pp.26-27.

8 În această privinţă, vezi Cronologia vieţii literare româneşti – perioada postbelică, Vol. IV (1949-1950) (coord. Eugen Simion), p. 24: „înfiinţarea Fondului literar al scriitorilor, «având drept scop ajutorarea materială sub diferite forme a scriitorilor, în vederea asigurării de condiţii favorabile pentru desfăşurarea muncii lor creatoare», înfiinţarea a 15 premii ale Academiei, în valoare de 200.000 lei fiecare”.

9 Geo Bogza, Eu sunt ţinta – în dialog cu Diana Turconi, Bucureşti, Du Style, 1996, p. 367.

10 Eugen Negrici, op.cit., p.174: „E instructiv să enumerăm ce respingea cu indignare critica în acei ani ai fundamentalismului comunist pentru a realiza de pe acum direcţiile evoluţiilor ulterioare ale prozei, care nu avea cum să nu funcţioneze, după 1953, în regim de replică: impuritatea «politică» a sentimentelor, afectivitatea depăşind ţarcul clasei tale, viaţa intimă a eroilor, mila şi admiraţia exercitate necondiţionat, faptul divers şi amănuntele interesante, pitoreşti, nesubordonate conflictului (şi asta întrucît o viziune doctrinar corectă îşi alege din viaţă exact ce-i trebuie), situaţiile groteşti şi limbajul licenţios sau buruienos – rămăşiţe ale mentalităţii burgheze – şi tot ceea ce, într-un fel sau altul, sugerează gratuitatea, adică o urîcioasă şi neavenită formă a insubordonării”.

11 Ion Manolescu, Natura, o marfă socialistă, în Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, Explorări în comunismul românesc, Volumul I, Bucureşti, Polirom, 2004, pp.315-316.

12 Al. Piru, Panorama deceniului literar românesc 1940-1950, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1968, p.317.

13 Paul Cornea, Ce a fost, cum a fost : Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache, Iaşi, Polirom, 2013, p.127.

14 Ana Selejan, Literatura în totalitarism, vol. IV, Clasicizarea realismului socialist, Bucureşti, Cartea Românească, 2010, pp.283-284.

15 Ana Selejan, Literatura în totalitarism, vol. II, Bătălii pe frontul literar, Bucureşti, Cartea Românească, 2008, pp.237-238; situaţia similară cu cea referitoare la Marin Preda vine cu răspunsul redacţiei la această scrisoare: „Nimeni nu poate pune la îndoială grija şi străduinţa tovarăşului Geo Bogza de a da o operă literară cât mai izbutită, nimeni nu poate pune la îndoială eforturile sale, dar în acelaşi timp trebuie să constatăm cu părere de rău că nu se poate să nu dai dreptate criticilor ce susţin că lipsesc oamenii şi problemele lor din reportajul sau poemul în proză scris de autor, că lipseşte aici conţinutul revoluţionar, educativ, mobilizator, ce se cere unei opere literare a epocii noastre”.

16 Andrei Terian, Pentru realismul socialist, în G. Călinescu – A cincea esenţă, Bucureşti, Cartea Românească, 2009, p.397: „Există mai multe explicaţii ale acestei metamorfoze bizare. Mai întâi, e vorba de competenţele extraordinare ale criticului care, cu toate derapajele sale, îşi domină net «confraţii» din epocă. […] În al treilea rând, deşi nu s-a abătut aproape deloc de la directivele oficiale, G. Călinescu avea în urma sa (adică în interbelic) o operă critică nu doar majoră, ci cât se poate de eretică în raport cu marxism-leninismul”.

17 Vezi, spre exemplu, cum îi descria activitatea din interbelic Traian Şelmaru în Gazeta literară, pe 8 aprilie: „A militat împotriva fascismului şi războiului imperialist, a demascat fără cruţare căpeteniile hitleriste şi fasciste, pe provocatorii de război […] A scris cu ură, cu dispreţ despre stăpânii de ieri ai ţării […] Din tot ce a scris aşa apare lumea exploatatorilor: o lume iremediabil sortită pieirii”.

18 Lucrările Primului Congres al Scriitorilor din Republica Populară Română – 18-23 iunie 1956, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1956., p. 214.

19 Idem, p.27.

 

 

 

[Vatra, nr. 6/2015]