Lavinia MUNTEAN – „Wakefield” de Andrei Codrescu – problematica interferențelor culturale

 Lavinia Muntean

Cea mai mare parte a exilului literar românesc a fost constituită de scriitorii plecați din țară în timpul deceniilor de dictatură comunistă. Cel mai mare exod s-a înregistrat în ultimul deceniu al dictaturii lui Ceauşescu, dar încă din anii ’70 a început să crească numărul celor care au hotărât să ceară azil politic şi să se stabilească în afara granițelor româneşti, de obicei în țări occidentale şi democratice, fiind în cele mai multe cazuri ataşați cultural sau plecați cu diferite burse în străinătate în momentul respectiv.

Statele Unite ale Americii au reprezentat un teritoriu ofertant pentru oamenii de cultură români veniți din țara sufocată de austeritățile dictatoriale impuse asupra literaturii, culturii şi vieții. Printre scriitorii plecați în America se numără Petru Popescu, Ştefan Baciu sau Andrei Codrescu, a căror operă a început să fie recuperată cu precădere în perioada de după căderea regimului Ceauşescu în România, în timp ce în anii de dictatură referințele la demersurile literare ale acestora era aproape nulă.

Andrei Codrescu a emigrat în Statele Unite ale Americii în 1966, unde a rămas până în prezent, dezvoltându-şi o carieră literară de succes, precum şi una universitară ca profesor la Universitatea din Louisiana. S-a întors în România în 1989 pentru a realiza un reportaj despre Revoluția română, experiență încheiată cu The Hole in the Flag (Gaura din steag), un volum publicat în 1991 în care îşi expune experiențele trăite în acest timp. Lista sa de publicații adună cărți de poezie, proză şi eseistică, printre care: Licence to Carry a Gun (1970), The History of the Growth of Heaven (1971), A Crawing for Swan (1988), Zombification: Essays from NPR (1995), The Blood Countess (1995), Messiah (1999), Casanova in Bohemia (2002), Wakefield (2004), Submarinul iertat, alături de Ruxandra Cesereanu (2007), The Posthuman Dada Guide: Tzara and Lenin Play Chess (2009) etc.

Scrierile sale s-au tradus în română în special după 2000, în special roman, mai puțin poezie şi eseistică. Automat se pune în discuție ce scrie Codrescu, cum scrie şi în ce limbă alege să-şi compună lucrările, majoritatea lor fiind scrise în engleză, urmând să fie traduse în română. În aceste condiții se poate discuta despre modul în care acest scriitor american de origine română, aşa cum îl prezintă biografiile de peste ocean, a reuşit să se integreze într-o cultură şi societate străină în ceea ce priveşte scriitura sa şi modul în care s-a raportat şi încă se raportează la cultura românească. Aceste relații interculturale în literatură pot fi reunite şi înțelese sub cupola direcțiilor interpretative ale ceea ce numim generic World Literature.

Conceptul de World Literature nu este unul foarte nou, dată e să facem referire la ceea ce Goethe numea Weltliteratur – ca procese sau rețele de circulație a unor opere literare în afara spațiului național şi implicit, modalitățile de receptare de către cititori a unei cărți venite dintr-o altă cultură literară(1). În lucrarea sa din 2003, What is World Literature?, David Damrosch adaugă acestei accepțiuni de rețele de relații, traduceri şi interpretări şi faptul că în cazul unor cărți apărute într-o țară şi cultură diferită se câştigă prin traducere, deoarece este înlesnit accesul spre acel produs literar, mult mai uşor decât spre cel în limba originală(2).

Fiind un scriitor care creează într-o altă limbă decât cea maternă şi trăieşte într-un alt spațiu geografic şi cultural față de cel românească, Andrei Codrescu poate fi analizat prin aceste procese şi concepte ale World Literature în majoritatea scrierilor sale traduse la noi. Dar, de această dată ne vom raporta doar la o singură operă a sa în proză, romanul Wakefield, apărut în 2004 la New-York şi în 2006 în România, la editura Polirom, sub traducerea Ioanei Avădani.

Poate părea ciudat ceea ce se întâmplă în cazul acestui roman şi acestui scriitor – un român care scrie în engleză şi ajunge la publicul românesc larg printr-o traducere, dar nu e ceva nemaiîntâlnit şi cu atât mai mult neavenit. Eugen Ionescu scria în franceză şi ajungea cel mai adesea în România tot prin traducere, iar acest lucru nu i-a afectat notorietatea. Dimpotrivă. La fel se întâmplă şi în cazul lui Codrescu, am putea spune: el a fost mai întâi faimos dincolo de granițele româneşti şi apoi a început să fie din ce în ce mai apreciat şi aici. Bineînțeles, acest „decalaj” al receptării româneşti a fost cauzat şi de regimul comunist românesc.

Înainte de traducerea românească însă, romanul a înregistrat un real succes în spațiul literar american, atât din partea criticilor, cât şi a publicului cititor.

 

1.Wakefieldzeitgeist american/cosmopolit

Un roman care ia pulsul societății americane „clintoniene” în pragul noului mileniu, Wakefield al lui Codrescu readuce în centru tema clasică a pactului cu Diavolul, pe care o situează într-o Americă vicioasă, egoistă, consumeristă, maşinizată şi chiar asentimentală. Romanul a prins imediat la publicul american tocmai datorită acestor aspecte pe care le înțelegeau şi prin care se identificau, dar, aşa cum spune chiar autorul „sunt mulți români şi multe scene româneşti în Wakefield. Parte din carte se desfăşoară în Chicago, iar tragedia lui Ioan Petru Culianu – desigur, ficționalizată – este inclusă în narațiune(3)”. Astfel, se poate discuta cu privire la modalitățile de scriere pe care Codrescu le instrumentează pentru ca romanul lui să fie interesant pentru publicul american, deşi regăsim în el elemente ale culturii române. Ieşit din spațiul național românesc, Andrei Codrescu trebuie să încerce o formulă de scriere care să surprindă publicul american, pentru care, de altfel scrie, dar prin care să păstreze ceva din propria cultură periferică, din care vine; a făcut-o şi în opere anterioare şi o pune în practică şi în Wakefield. Astfel, Wakefield funcționează ca un corp literar ce deschide ferestre către România, mai bine spus către o comunitate românească, din perspectiva publicului american, dar şi spre societatea americană, văzută prin prisma cititorului român(4).

Cu toate acestea, nu putem să nu observăm, din receptarea critică primită la momentul apariției în original, faptul că americanii evită să comenteze, să laude foarte mult mecanismul intercultural pus în joc de către autor, mizând mai mult pe ceea ce este interesant pentru ei. Damrosch discută despre acest lucru în lucrarea sa, afirmând faptul că „şi astăzi, lucrările străine sunt rareori traduse în Statele Unite, dacă nu reflectă probleme de interes americane şi nu se potrivesc cu imaginea pe care americanii o au despre cultura din care provine o anumită carte. În acest caz, s-a observat faptul că în ultimii ani o mare parte din lucrări s-au produs pentru un consum străin, marcându-se astfel o nouă treaptă în dezvoltarea literaturii”(5). Acest lucru se poate observa foarte clar din cronicile dedicate romanului în momentul apariției:

 

„Wakefield al lui Codrescu este pierdut în noile sisteme ale secolului XX. El îi spune prietenului său că este un spiritus locus, o zeitate a casei şi că înfățişează cu adevărat contradicțiile Americii contemporane: o căutare a rădăcinilor într-o țară mereu în mişcare”(6).

 

Aceeaşi problemă a unei societăți agitate şi nesigure într-o țară în toiul schimbării şi modernizării se regăseşte şi în alte aprecieri ale criticii americane, care priveşte cartea drept „o aventură de călătorie şi o explorare sociologică a câtorva dintre cele mai problematice aspecte ale vieții americane a sfârşitului de secol XX”(7).

Faptul că romanul apare în Statele Unite i-a adus un plus din unghi axiologic. Literatura americană funcționează ca un „meridian Greenwich”(8) al literaturii contemporane, o formă şi modalitate literară preluată şi transpusă în operele din majoritatea literaturilor periferice dornice de afirmare, cum s-a întâmplat şi cu literatura postmodernistă românească. Emily Apter vorbeşte despre diferite trucuri pe care autorii unor opere care intră în bagajul World Literature le pun în joc tocmai pentru a spori accesibilitatea textului dincolo de granițele geografice sau culturale în care e scris, iar în cazul lui Codrescu este clar faptul că engleza este decisivă pentru înscrierea romanului într-un circuit mondial şi transcultural. Deşi s-a format ca scriitor propriu-zis în spațiul american, Andrei Codrescu a pornit cu o tradiție culturală şi scriitoricească românească la bază, lucruri pe care nu le expulzează total din opera sa. Pentru el, un scriitor venit dintr-o țară a fostului bloc comunist european, cu o literatură căzută nu o dată sub auspiciile ideologice, cultura americană este cultura gazdă (host culture), pe când cea românească este cea originară, astfel fiind necesar să-şi asume unele privațiuni ale propriei culturi şi să le preia, să şi le însuşeacă şi să le dezvolte în scris pe cele noi. Wakefield are acest caracter dual, este un roman al unui scriitor de o altă naționalitate decât cea în care scrie şi adună în paginile sale esențe ale culturii gazde, dar şi ipostaze şi referințe ale culturii periferice din care provine autorul(9). De altfel, scriitorul se declară un adept al culturii globalizante şi cosmopolite: „identitatea mea «americană» nu-i ruptă de cea «românească», sunt un amalgam, o corcitură. Acest amalgam e făcut şi din originea mea evreiască, din copilăria sibiană, din Ardeal, din toate oraşele unde am trăit şi din limbile vorbite”(10). Astfel, e un roman care pune în pagină specificul societății americane de sfârşit de secol XX, înțeles şi reflectat foarte bine de publicul american, dar este şi unul care face referire la particularități sociale şi culturale româneşti şi est-europene, înțelese şi rezonante de către publicul român şi gustate de publicul străin.

Traducerea în limba română a adus recunoaştere romanului şi în țara noastră. Există însă şi cealaltă față a monedei, când vorbim despre traducerile operelor literare, despre care vorbeşte Emily Apter în studiul său Against World Literature, conform căreia traducerea pierde din valoarea textului original prin anumite elemente intraductibile sau greu de tradus şi de înțeles într-o limbă şi într-o cultură străină. În cazul lui Wakefield s-ar putea spune că traducerea nu pierde foarte mult din esența textului original. Imaginea societății americane alienate, dezolate, încurcate este surprinsă şi în traducerea Ioanei Avădani, cititorul român reuşind să-şi creeze un imaginar în acord cu un specific social şi cultural real:

„Orice nu poți împături şi lua cu tine este o daună adusă mediului şi o insultă la adresa libertății, susține un autor nomad. Wakefield scrie o notiță pe un şervețel de cocktail: «Eu cred în cort, în masa pliantă şi în rulotă». Citeşte statisticile despre nomadismul contemporan: mulți oameni, scoşi din minți de suburbiile instant, de renovări, restaurări şi apartamentizări pleacă lăsând totul în urma lor şi apucând unde văd cu ochii […]. Caravana, şlepul locuibil, cortul – acestea sunt adăposturile viitorului! […]. America este în mişcare”(11).

De altfel, având în vedere lumea în care trăim este una în care culturile mari sunt aflat în atenția mass-mediei, în principal, a vorbi despre obsesiile şi temerile societății americane aflate în centrul dezvoltării high-tech este un lucru firesc. Aşadar, nu e foarte sigur că în momentul traducerii romanului în limba română s-a plecat din start de pe o poziție de inferioritate în ceea ce priveşte viitoarea receptare şi reflectare a textului(12). Cel mai sigur e faptul că romanul câştigă prin traducere, aşa cum spune Damrosch, pentru că este apropiat şi de un alt public decât cel al spațiului geografic în care a fost scris, iar textul din română nu elimină întru totul unele aspecte ale limbii originale, care riscă să-şi piardă sensul primar al limbii în care, de cele mai multe ori îşi au originea, cum e cazul unor termeni din zona tehnologiei.

Caracterul de fereastră spre lume funcționează coerent în Wakefield, aşa cum am anticipat, cu un dublu sens, iar acest lucru este meritul autorului. Prin includerea unor aspecte socioculturale nu doar din spațiul românească ci şi din cel al Europei estice în general, Codrescu a reuşit să realizeze un aşa-numit dialog între culturi chiar din momentul publicării în limba originală, engleză, în Statele Unite ale Americii. A reuşit să creeze, aşadar, un roman care poate face parte din această „literatură a lumii” fără să fie tradus în alte țări, doar prin „poveştile” neamericane din text, iar acest exotism a atras, alături de tematică şi de modalitățile de prezentare a unei realități umane sociale şi culturale.

 

„Wakefield, personajul romanului eponim îl convinge pe diavol să-i dea mai mult timp pentru a descoperi viața autentică. Pentru că Wakefield este un intelectual nestatornic: ahtiat după utilitarismul arhitectural, abuzat pentru indiferența sa politică de către expansiva sa fostă soție româncă, Mariana, dezbate pasiv moralitatea vs. epicureismul cu prietenul său Zamyatin, un şofer de taxi emigrat din Rusia. Subiectul – care e doar un vehicul pentru digresiunile lui Codrescu asupra temelor curente (ex. consumerismul, insularitatea americană, jocurile sexuale, clişee New-Age) – aminteşte de travelogul non-ficțional al autorului – Road Scholar (1993)”(13).

Critica românească a primit bine romanul, cum de altfel a făcut-o cu cu celelalte romane ale lui Codrescu traduse la noi, Casanova în Boemia, Mesi@, Contesa sângeroasă, mizând în prezentările şi impresiile critice pe aceleaşi problematici ridicate şi de critica americană. Alexandru Budac mizează pe problematica „universalistă” a romanului:

„Wakefield pare a fi genul de roman ce se vrea o radiografie a unei lumi la un moment dat. Un fel de roman balzacian înnoit la nivelul tehnicilor narative. Într-un astfel de text […]. Andrei Codrescu are ambiția de a-şi difuza concepția sa despre America actuală în ambalajul apetisant al unei poveşti. Astfel încearcă să-şi conştientizeze cititorii asupra caracterului ambivalent al tehnologiei, evoluția sa până în prezent demonstrând că posedă potențiale la fel de monstruoase precum creatura doctorului Frankenstein. Capitalismul s-a transformat dintr-un sistem ce serveşte nevoile într-un sistem care le creează şi le manipulează”(14).

Aceleaşi comentarii privind situarea omului în contextul unei epoci în permanentă transformare e văzută şi de către Carmen Firan într-o cronică a romanului lui Codrescu:

 

„…acest drum îi va permite lui Wakefield să acopere toate structurile erei moderne – de la globalizare, uniformizare, la reflexele unei civilizații În căutare de identitate şi autenticitate […]. Romanul este cu adevărat o delectare. O demonstrație de inteligență, vervă narativă, observație admirabilă a psihologiei umane, o analiză plină de umor, ironie şi nu în ultimul rând tandrețe, a Americii la începutul unui nou mileniu. Andrei Codrescu îşi foloseşte acuitatea de reporter şi comentator, introspecția unui eseist reputat şi harul de constructor de poveşti pentru a crea acest strălucit roman postmodern, absurd ca viața”(15).

 

Ceea ce se poate observa în modul în care critica românească a primit romanul este faptul că nu se face foarte mare referire la momentele în care Codrescu prezintă episoade ale vieții unor români din spațiul american, remarcându-se încă o dată că romanul lui Codrescu este văzut în mare parte printr-o prismă estetică şi se renunță la afirmații encomiastice bazate pe originea românească a autorului. Se mizează pe capacitatea literaturii lui Codrescu de a fi încadrată într-o literatură superioară celei româneşti, chiar dacă autorul a luat „calea uşoară” a succesului scriitoricesc, aceea de a te integra şi scrie într-o cultură superioară, conform tendințelor acesteia.

 

 

  1. Un Diavol contemporan

Un alt motiv al succesului pe care romanul l-a avut atât în Statele Unite, cât şi la noi este acela că Andrei Codrescu reuşeşte să readucă şi totodată să reactualizeze o tematică des utilizată şi explorată de-a lungul timpului în literatură – pactul cu Diavolul. De la basmele şi legendele lumii, la Marlowe, Goethe, Wilde, mitul faustic a reprezentat o temă recurentă şi atrăgătoare nu doar pentru scriitori, ci şi pentru cititori. Deşi este o temă clasică, a fost reluată, resuscitată şi repoziționată în creațiile literare ale diferitelor secole, fiecare dintre acestea punându-şi amprenta asupra modului de interpretare şi simbolizare a acesteia. Astfel, nici măcar secolul tehnologiei şi al vitezei nu a putut-o omite, dându-i noi configurații şi noi înțelesuri. Tema aleasă de Codrescu este una clasică, cu valențe vechi, explorate şi reinterpretate, dar vine cu un suflu nou şi intrigant în literatura americană douămiistă, pactul cu Diavolul fiind văzut ludic, ironic, incisiv chiar. Diavolul lui Codrescu este diferit de cel al lui Goethe sau chiar de diavolii lui Bulgakov, este unul care e foarte asemănător cu oamenii pe care-i pune în pagini, rătăcit într-o lume high-tech, asupra căreia nu are nicio putere, obosit de birocrația din structurile de conducere a iadului, chiar şi cu o uşoară criză de identitate, aducând ceva din neadaptarea şi senzația de pierdere într-o lume cu totul nouă pe care o experimentau zeitățile păgâne ale lui Neil Gaiman în raport cu noi zei ai tehnologiei sau mediei în American Gods:

„Pe vremuri, lucrurile erau mai simple, mai nostime. Aveam o existență frivolă şi agreabilă, în calitate de personaj comic, îndrăgit, cvasifuncțional. Era grozav – literatură clasică, operă, balet […]. Apoi, într-un singur an, am trecut de la a fi personificat la Balşoi la a fi zeificat de Khomeini şi Fallwell. După aia a urmat bulibăşeala”(16).

Plin de umor şi sarcasm, Diavolul lui Codrescu pare a fi sursa de inspirație pentru personajele-surate din cinematografia contemporană, un king of hell plictisit, care nu-şi mai găseşte rostul în jocurile de seducere a sufletelor curate. Codrescu creează, aşadar un personaj care e mai mult iubit decât urât, mai mult pozitiv, decât negativ, unul fără valențe clare, la fel ca lumea în care trăieşte:

„Poate că diavolii din New Orleans nu sunt chiar atât de înspăimântători precum cei din Salem, dar după ce ai terminat de citit romanul Wakefield, devii foarte atent să nu-ți pună nimeni copita în uşă când vrei s-o închizi. Nu de alta, dar musafirul nepoftit s-ar putea să-ți consume toate tăriile din casă”(17).

Ori, prin acest lucru nu are decât de câştigat, un personaj care a făcut carieră în literatura lumii încă de la începuturile ei, este adus în contemporaneitate, iar cititorul, american, român, sau de o oricare altă naționalitate, reuşeşte să şi-l aproprie, să se identifice cu el, să-l înțeleagă, prin raportarea la lumea tot mai complicată, acest lucru observându-se şi în receptarea americană, precum şi în cea românească, la care ne referim în acest context.

„Întâmplarea face că Diavolul e în aceeaşi situație contradictorie ca Wakefield – munceşte de prea mult timp, este obosit, iadul devine la fel de birocratic precum orice corporație, cu tot felul de diavoli tineri, ambițioşi care se înjunghie pe la spate unul pe altul pentru a avansa în funcție”(18).

Raluca Şerban vorbeşte despre neverosimilul unei lumi în care Diavolul „se simte aruncat la lada de gunoi a istoriei mentalităților”(19), o lume care nu se aplică doar Americii în pragul unui nou mileniu, care amenință să devină tot mai digitalizat şi mecanicizat, ci şi întregii lumi puse față în față cu evoluția şi schimbarea.

Deşi la o distanță de un ocean şi câteva mii de kilometri de pământ, România nu este foarte departe de spiritul Americii lui Wakefield; deşi tradus în anii 2000, încă se pot identifica unele aspecte ale dezorientării şi nesiguranței resimțite în societatea românească post-apocaliptică a evenimentelor din decembrie 1989. Romanul Wakefield şi, în general, toate lucrările lui Codrescu merg pe o linie a scriiturii americane contemporane, model încercat de către tot mai mulți scriitori din diferite țări cu o literatură mai puțin cunoscută şi chiar mai puțin valoroasă, tocmai pentru a putea să se înscrie într-un circuit internațional al literaturii. S-ar putea spune că Andrei Codrescu a preluat această rețetă a succesului şi a reuşit să devină cunoscut, în condițiile în care provenea dintr-o cultură viciată de complexe de inferioritate.

NOTE:

(1)David Damrosch, What is World Literature?, Princeton and Oxford, Princeton University Press, 2003, pp. 1-3.

(2)Ibidem, pp. 6-9.

(3)George Onofrei, „Interviu cu Andrei Codrescu: Sunt un poet care a ajuns să scrie proză”, în Suplimentul de cultură, nr. 279, 26 iunie 2010,

http://www.suplimentuldecultura.ro/index.php/continutArticolNrIdent/Interviu/5959, accesat la 20 ianuarie 2016.

(4)David Damrosch, Op. Cit, p. 15.

(5)Ibidem, p. 18.

(6)Scott Hermanson, ”The Devil Made Him Do It”, San Diego Union Tribune, 30 mai 2004, http://www.sandiegouniontribune.com/uniontrib/20040530/news_lz1v30wake.html, accesat la 20 ianuarie 2016.

(7)Kevin Cowherd, ”Wakefield’ a witty but uneven ride”, The Chicago Tribune, 27 mai 2004, http://articles.chicagotribune.com/2004-05-27/features/0405270173_1_wakefield-poet-and-english-professor-20th-century-american-life, accesat la 20 ianuarie 2016.

(8)Pascale Cassanova, The World Republic of Letters, Harvard University Press, 2004, p. 4.

(9)David Damrosch, Op. Cit, p. 283.

(10)Andrei Codrescu, „Obsesia unicei identităţi nu face decât să ne îndepărteze de realitatea contemporană“, interviu acordat lui Nicolae Stoie, în Astra, Serie nouă, anul I (XL), nr. 1, decembrie 2006, p. 13.

(11)Andrei Codrescu, Wakefield, Iaşi, Editura Polirom, trad. de Ioana Avădani, pp. 325-326.

(12)Emily Apter, Against World Literature, London-New York, Verso, 2013 p. 26-27.

(13)Kirkus Review, Wakefield by Andrei Codrescu, 21 mai 2004, https://www.kirkusreviews.com/book-reviews/andrei-codrescu/wakefield/, accesat la 21 ianuarie 2016.

(14)Raluca Şerban, „Târziu, când diavolii sunt inutili”, în Tomis, nr. 10, 2006, p. 41.

(15)Carmen Firan, „Un nou roman al lui Andrei Codrescu”, în Scrisul românesc, an IV, nr. 11-12, 2006, p.17.

(16)Andrei Codrescu, Op. Cit., p. 11.

(17)Alexandru Budac, „Hellboy”, în Orizont, an XVIII, nr. 11, 2006, p.14.

(18)Kevin Cowherd, ”Wakefield’ a witty but uneven ride”, The Chicago Tribune, 27 mai 2004, http://articles.chicagotribune.com/2004-05-27/features/0405270173_1_wakefield-poet-and-english-professor-20th-century-american-life, accesat la 20 ianuarie 2016.

(19)Raluca Şerban, „Târziu, când diavolii sunt inutili”, în Tomis, nr. 10, 2006, p. 40.

Lavinia Muntean

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s