Alexandru VLAD – Scadenţa

alexvlad

Schimbările, mai ales cele neaşteptate, au totuşi loc în zilele care nu prevestesc nimic special. Nici hornari ieşiţi în cale, nici pisici, nici emoţia nemotivată care să devină mai târziu ceea ce se numeşte emoţia anticipaţiei. Ce altceva simţea Petra venind la redacţie decât, ca pe o frecţie cu camfor, frigul tonic de afară? Străbătea pe jos parcul înnegrit şi mustind de umezeală (una din ploile acelea reci, limpezi şi sleite de ianuarie), uimit de extraordinara claritate a tuturor imaginilor: automobilele în culori deschise şi precipitarea studentelor spre Universitate îi alertau toate simţurile. Starea lui era mai degrabă optimistă. Frigul îi făcuse întotdeauna plăcere, ca duşurile reci. De fapt nici nu ploua, cum crezuse în parc, unde apa se scurgea în şiroaie subţiri pe trunchiurile negre, lucioase ca ebonitul.

La mezanin se întâlni cu Baronul (eventual acesta putea fi semnul care prevestise ceva), fostul proprietar al clădirii: Petra îl văzuse prin înfloriturile forjate ale liftului şi-l salută ca toţi ceilalţi, cu o politeţe afectată, de operetă. Pentru un om demodat – o politeţe demodată. Abia recepţionă însă o privire de la ochii apoşi, de cobai, care nu mai suportau lumina. Fostul baron locuia, cu toată curăţenia aproape chimică pe care o afişa, într-o cămăruţă insalubră de la ultimul etaj şi era singurul care folosea liftul, cel din urmă privilegiu de clasă pe care şi-l păstrase. De altfel clădirea avea doar două etaje şi liftul din lemn sculptat era un lux. Se considera (mai mult în glumă) ghinion să-l întâlneşti dimineaţa când urci scările, dar cu timpul fiecare s-a convins din experienţă ce poate prevesti o asemenea întâlnire – un reportaj fulger, un material la comandă şi timp limitat, furia colerică şi împănată cu insulte a lui Panaitescu.

Jucau şah, de data aceasta Soroca cu tehnoredactorul. Poetul, cu gesturi impetuoase şi în acelaşi timp delicate, scotea din uz piesele adversarului pentru a-l aduce pe calea asta la o capitulare ruşinoasă prin lipsă de efectiv. Urmărea pătimaş un cal mai eficient, ca într-o dezlănţuire cinegetică. În schimb Iov înainta greoi şi încăpăţânat, orbeşte, ca să-i înghesuie celuilalt într-un colţ toate piesele, ca să-i dea un fel de mat prin asfixiere. Confruntările între cei doi, amatori dar pătimaşi, erau spectaculoase ca încăierările între femei cu temperamente diferite, atrăgeau de obicei chibiţi ironici, pe toţi cei aflaţi întâmplător şi fără treabă în redacţie. Chiar şi pe cei mai ocupaţi. Când partida ajungea să se încheie, poetul scotea ţipete uşoare, femeieşti, făcea gesturi coregrafice şi precipitate, se ridica mereu de pe scaun şi se aşeza la loc. Tehnoredactorul, scund, cu capul mare, mormăia înciudat mestecându-şi chiştocul, la rândul lui din ce în ce mai nestăpânit. Dacă jucau şah însemna că totul era în regulă. Petra îi privi o clipă, apoi îşi agăţă paltonul în cuierul înalt din spatele lor, incomodându-i inevitabil şi cerându-şi scuze. Încă nu purta pălărie. Din celelalte birouri, mici ca nişte boxe, se auzea foşnet neplăcut de reviste răsfoite insistent, maşina de scris a secretarei ţăcănea într-un ritm incredibil. Piesele de şah au fost împrăştiate cu furie la finalul partidei, iar ceştile murdare de zaţ mai zăceau pe mese şi ar fi trebuit duse la cafeneaua de la parte. Mobilier uzat, funcţionăresc. Birouri cu placajul scorojit, amintind de acelea din birourile de copiat acte. Colaje usturătoare împodobeau pereţii – şarje fanteziste sub sticla de pe tăblia birourilor, cărţi poştale, nuduri acceptabile, tot ce putea stimula imaginaţia blocată a redactorului obligat să scrie zilnic. Dacă revista apărea săptămânal, înseamnă că trebuie să scrii zilnic, zicea şeful. Sertarele erau aproape goale, doar ciorne vechi. Nu prea era de lucru la această revistă săptămânală de cultură, copleşită de colaboratori, majoritatea universitari mediocri, care dacă le soliciţi trei pagini îţi trimit totdeauna cinci. Un adevăr care era cu grijă ţinut secret pentru a nu provoca neajunsuri într-un moment când structura instituţiilor era revizuită. Munca redactorului consta de multe ori în a tăia anumite pasaje cu stiloul, reducând eseul la dimensiunea spaţiului disponibil. Aici era maestru chiar tehnoredactorul: „Trebuie doar să ai grijă să nu tai predicatul, să nu rămână şchioapă fraza”, spunea Iov cu ironia lui dezabuzată. Avea trăsături înţelepte de evreu şi uimea pe tineri prin câte ştia, dar ceilalţi se cam obişnuiseră cu fluxul lui aproape nelimitat de cunoştinţe banale, ca ale unui custode. Adevăratul lui farmec era totuşi vocea egală şi gravă, relaxată, voce de fumător pătimaş. „În oraşul acesta de grafomani un singur om ar fi de ajuns la o revistă. Să trieze, să respingă şi să taie”, spunea el cu această voce, purtând creionul după ureche, ca zeţarii.

            –  Te caută cineva, strigă secretara parcă fără să se adreseze cuiva anume. Ritmul ei infernal contenise şi faţa ei gravă apăruse în deschiderea uşii.

            –  Pe mine? întrebă Petra. Lăsase în scrumieră prima ţigară din ziua aceasta şi, aplecat incomod peste maşina mare şi veche de scris, ţinea mâinile încremenite deasupra claviaturii. Parcă ar fi vrut să surprindă cuvântul formulându-se pe taste cu o clipă înainte de apăsarea degetelor. În fiecare încăpere din redacţie găseai un Underwood vechi la care puteai să-ţi dactilografiezi singur materialele. Secretarei, bust frumos de spanioloaică pe picioare groase şi lipsite de graţie, ţărăneşti (o grefă, o grefă, îşi spuse Petra cu regret neafectiv, ca humorul neutru al unui maestru iluzionist), îi dictau doar Panaitescu însuşi şi Harizomenov, redactorul şef adjunct.

            „Spilcuitul acesta are câteodată mină de neajutorat. Parcă şi-ar încălzi palmele la un foc mocnit”, îşi spuse Găzărescu, de toţi numit Gaz, abreviere persiflantă şi poreclă pentru firea lui afectivă cu abundenţă. Aruncă din mers:

            –  Da, pe tine, şi dispăru în biroul următor zornăind piesele din cutia lustruită a şahului mare, de competiţie. Pândise ocazia să-l găsească liber. Juca şah cu însuşi Panaitescu (nimeni nu-şi mai amintea când începuse această febră a şahului în redacţie) şi asta însemna că era în „graţii”, ceea ce îl făcea de temut între ceilalţi. Obtuz şi afectiv, purta ranchiune pe care nu şi le putea justifica şi nici ţine totdeauna sub control. Zornăitul supărător al pieselor dispersă atenţia fragil controlată a celuilalt, rupse firul precar al ideilor pe care-l urmărea pe pipăite.

            Petra încerca, parcă folosind cuta dintre sprâncene ca pe un bold, să penetreze în substanţa nebuloasă a viitorului editorial, ca în ceaţă. „Lipsa de inspiraţie este de fapt lipsa de aplomb, de aplomb iniţial”, şi cu voce atre spuse:

            –  În faţa maşinii de scris m-am simţit întotdeauna ca o vacă în faţa maşinii de muls electrice.

            –  Probabil ca una stearpă, îl contră Iov, cocoşat acum peste machetele paginilor pe care le murdărea cu scrum şi tuş. Scrumiera lui încăpătoare era veşnic plină, revărsând pe toată masa mucuri şi cenuşă.

            Figura celui ce-l aştepta pe coridor îl învioră numaidecât, prin înfăţişarea neobişnuită, avea ceva ce pana lui Petra n-ar fi putut prinde nici în momentele ei bune, de aplomb. În picioare părea un fel de Rahan slăbănog, dar odată aşezat trupul lui căpăta ceva depresiv, de mecanism dezarticulat. Picioarele i se retrăgeau sub fotoliu într-o pliere timidă, capul se înclina şi mai mult înaintând spre tine ca un cuc de pendulă. Privindu-l cu o curiozitate făţişă şi amuzată, Petra nu-l invită înăuntru ci preferă să se aşeze lângă el.

            –  Dumneata mă căutai pe mine?

            –  Eşti Petra?

            Ochii celuilalt se îngustaseră în vederea întrebării şi străluceau sub părul cânepiu şi cam netuns, moale ca mătasea, care ieşea de sub şapca pariziană, în carouri roşii pe albastru.

            –  Atunci pe tine te căutam.

            Auzind pronumele acela cam direct şi rostit fără menajamente, fără cea mai vagă undă de complezenţă, Petra ridică privirea şi întrebă nu fără răceală:

            –  Cine eşti dumneata. Nu cred că ne cunoaştem.

             Peste câteva minute răceala avea să dispară complet şi Petra îşi manifesta efuziunea bătându-l pe celălalt pe umeri printre hohote de râs:

            –  Beru, Beru, zis Puternicul! Erai atât de slăbănog încât făceai eforturi să te ridici de pe jos, aveai faţa aceea boţită a halterofililor când ridicai un scaun. Îţi ziceam Puternicul ca să ştii că-ţi apreciam efortul.

            Evaziunea explodase ca o păstaie coaptă. Beru râdea şi el cu o veselie sănătoasă, fără să-l deranjeze imaginea ţâncului ridicol şi handicapat care fusese cândva. În timp ce râdea Petra îi observa ochii de un albastru vag, cu irişi mici ca de răpitoare şi gura, un arc frânt în jos de un scepticism neconvingător şi copilăros.

            –  Am venit după bani, spuse noul venit devenind pentru o clipă serios.

            –  Dar vii tu?

            –  Eu aveam drum încoace.

            Petra îi spuse să aştepte, intră în biroul lui Panaitescu şi ieşi aproape imediat lăsând să răzbată în urma lui zgomotul pieselor de şah izbite impetuos pe tablă, intră în propriul birou şi smulse coala din maşina care protestă cu un sunet melodios de clopoţel şi o aruncă în coşul deja plin de forfecăturile lui Iov. Apăru în faţa lui Beru gata îmbrăcat, cu fularul lui moale răsucit neglijent şi mănuşile într-o mână, fără pălărie, fără nimic, cu părul negru şi rebel, mustaţa groasă care-i dădea ceva ani în plus, bărbia rotundă a tuturor celor din familia sa, cum şi-i amintea Beru însuşi. Înfăţişarea prezentabilă a unui tânăr la început de carieră.

            –  Spune-mi, de fapt unde sunteţi? îl chestionă Petra.

            –  La Galaţi. Lucrăm amândoi la combinat, el a fost o vreme şef de echipă. S-a schimbat foarte mult după ce s-a căsătorit, una dintre fetiţe este veşnic bolnavă, el bea prea mult, s-a îngrăşat, s-a buhăit, e arţăgos că mi-a fost şi frică să-l las acolo şi să vin încoace de tot.

            Erau acestea cuvinte de frate?

            Cineva îl opri pe Petra în stradă şi începu să-i vorbească gesticulând, ascultând cu nerăbdare şi politeţe strunită. Beru făcu singur câţiva paşi înainte. Trupul lui avea o armonie ciudată, ca acelea din caricaturile semnate de Shiraz. Mergea de parcă pantofii i-ar fi fost din fier şi ar fi trebuit ridicaţi cu smucituri voluntare, propensive. Şapca aceea îi dădea un aer de Gavroghe întârziat, înclinată nepăsător pe-o ureche. „Doamne, ce alură!” îşi spuse Petra amuzat în timp ce se descotorosea de veleitarul inoportun, unul din acei pisălogi de care avea parte tocmai când avea nevoie mai puţin.

            –  De ani de zile nu mai ştiam nimic despre Anton.

            Nu se aşteptase să-l vadă pe Beru crescut atât de înalt, aproape exagerat. Îl măsură încă odată din priviri la lumina zilei. Faţa albă, fără culoare, bărbia prelungită cu fire blonde şi inegale, care ar fi trebuit mai degrabă arse cu chibritul decât bărbierite. Ochii erau mici, mai bine zis mijiţi tot timpul, cu vederea probabil slăbită din cauza aparatului de sudură. Părul prea lung şi unsuros cădea în laţe neglijente peste guler, decolorat şi pieptănat cu degetele. Cât fusese copil, în cămaşă lungă şi încă fără pantaloni, obişnuia să se ţină după fratele mai mare, gata să izbucnească în ţipete la cel mai neînsemnat motiv şi ameninţa mereu de la zece paşi: „Vă spun. Vă spun!” Anton şi Petra îl băteau crunt ca să-l reducă la tăcere de câte ori reuşeau să pună mâna pe el, ştiind că oricum urmau să păţească acelaşi lucru, seara, când urmau să ajungă toţi acasă. Micuţul de-atunci continua să se ţină în urma lor, printre sughiţuri şi mânjit de lacrimi pe obraz, frecându-se la ochi atât cât să vadă tot ce făceau ei şi să poată spune, vindicativ, tatălui bolnav şi neînţelegător. Totul se termina noaptea cu ultimele ghionturi date în coaste, pe sub pătură, până când cel mic adormea încă în sughiţuri.

            Ajunşi la Petra acasă, acesta deschise caseta din lemn înflorat, un obiect ieftin cumpărat în bazar şi strident printre accesoriile sofisticate ale barului, o deschise cu o cheie minusculă pe care la urmă o aruncă la coş. Scoase un teanc de bancnote albăstrui, legat cu un şnur subţire, roşu. Îl dezlegă şi îl aruncă şi pe acesta pe urma cheii. Nu mai avea nevoie de ele.

            –  Dau un teanc de bani, spuse, despre care am impresia că sunt consumaţi, fără potenţial, de parcă aş da tărâţe sau coji de seminţe. Puterea lor pentru mine a secat, sunt ca turtele din care a fost scos uleiul. De aia aş fi vrut să vină Anton. Avea un talent special de-a face situaţiile să pară fireşti.

            Beru nu comentă, întinse mâna şi acoperi complet teancul de bancnote albastre cu palma lui mare şi neagră din cauza uleiurilor industriale. Scaunul şi masa păreau amândouă prea fragile pentru el, de parcă ar fi fost făcute la repezeală de dulgherii unui teatru. Aveau lustrul neplăcut al mostrelor, obiectelor de nefolosit.

            –  Cu banii aceştia plăteam chiria, exclusiv chiria, pentru o cămăruţă mică şi caldă în casa unor pensionari. După cât era de mică încăperea trebuie să fi fost cândva o baie sau cămară. Nu mă interesa pe atunci dacă voi mânca mâine ori numai poimâine, dacă am cu ce-mi cumpăra o carte, ori trebuie să aştept două săptămâni ca aceasta să intre în fondul bibliotecilor, dar trebuia să ştiu că am seara un loc sigur pentru dormit, epuizat de-atâtea discuţii peste zi şi cafele băute în loc de mâncare, că am lampa la care să transcriu notele din carneţele, numerotate şi prozaice, de multe ori nu mai mult decât nişte banale aforisme.

            –  Cu banii ăştia se pot face o mulţime de lucruri, spuse Beru simplu, învârtindu-şi şapca pe masă. Era o şapcă veche, din stofă de lână în carouri, cu cozoroc, care nu putea să-i ascundă părul galben ca fuiorul, nespălat. Neştiind ce să facă cu mâinile, se apucă în sfârşit să numere pe îndelete banii, gestul muncitorului care îşi ridică chenzina de două ori pe lună. Apoi îi etală ca pe nişte cărţi de joc, hârtiile noi se dispuseră în evantai, şi o clipă Petra avu impresia că sunt elastici, o sumă elastică, mult mai mulţi decât crezuse, apoi redevenind teancul simplu care dispăru sub palma lui Beru.

            O fi jucând şi pocher, poate urmează să joace pocher şi cu aceşti bani, se gândi Petra.

            –  Vrei să bei ceva? Îl întrebă ridicându-se cu vioiciune, cu mândria celui care are în casă mai multe sticle, pentru gusturi şi ocazii diferite, totuşi nu destule pentru amestecuri mai sofisticate. Garsoniera avea o singură cameră în care se aflau biblioteca şi barul, un pat mare şi masa cea zveltă. Pe televizor se afla o statuetă scumpă din porţelan adevărat înfăţişând un cuplu pitoresc, doi indivizi total nepotriviţi, care beau împreună în neştire, cel înalt şi uscăţiv aplecat asupra celuilalt, rotofei ca un balon, cântându-i la ureche. Era un cadou de la Ioana. „Tu eşti prea sobru”, îi spusese ea. „Trebuie să-ţi permiţi mici lucruri frapante, o cravată ţipătoare sau un bibelou excentric”. Femeile trebuie să lase o amprentă totemică într-o încăpere în care intră deseori, un pion sau un fel de cui al lui Pepelea, îşi spuse Petra amuzat de cei doi cheflii în pitoreştile lor veșminte peticite. Mai exista o scoarţă miţoasă pe jos, un tablou sau două cumpărate din expoziţii la care reprezentase  revista.

            –  A fost o boemă pe care am făcut-o pe spinarea lui frate-tău, spuse popular, turnând cu generozitate pentru celălalt dintr-o sticlă de Wiborowa. Pentru sine puse o jumătate de pahar. Adică cu banii lui, continuă. Era pentru mine un Vautrin de bună credinţă. Începusem să prind gust pentru viaţa aceasta, ameţitor de liberă. Libertatea nu e de multe ori altceva decât un provizorat cu statut. Rămâi mai multe zile în oraş? îl întrebă după ce ciocniră, ridicând paharele până la nivelul ochilor. Poţi de altfel să rămâi aici dacă vrei, fotoliul acela mare este rabatabil. Îţi dau şi o cheie.

            –  Depinde, făcu Beru calm şi se strâmbă după prima înghiţitură.

            Petra încercă să-şi amintească ce treburi îl aşteptau la redacţie, dar renunţă căutându-şi precipitat ţigările. Undeva trebuia să aibă câteva pachete noi. Simt că nu prea avem ce discuta, şi poate că neliniştea mea îşi are izvorul aici. Încerc să-i fiu pe plac, dar oare de ce?

            –  Nu-i datorez doar această sumă de bani, spuse aprinzând un chibrit şi pufăind, aşa cum aş datora-o unei bănci sau unui cămătar. Îi datorez într-un anume fel şi o parte din ceea ce am realizat cu ei, poate şi un procent din ce voi face de acum înainte. Înapoindu-i doar suma iniţială simt că l-am înşelat, i-am înapoiat-o formal şi meschin. De aceea aş fi vrut să fi venit el, să stea cu mine câteva zile, să-i explic, să fumăm ca turcii până târziu şi să discutăm până la istovire.

            –  Dacă n-a venit înainte de-a se fi căsătorit, de-acum nu cred că va mai veni. Nu se poate mobiliza. Nu ţi-a scris?

            –  Nu mi-a scris. Noi nu ne-am scris niciodată, nu-i cunosc decât scrisul de elev, de pe când eram în aceeaşi bancă. Anumite legături prea strânse, contrase din copilărie, refuză relaţia epistolară. Nu mi-l pot închipui ca ursuz tată de familie, cu biberoane şi sticle cu lapte pe care trebuie să le încălzească la amiază, când e singur.

            Celălalt păru să se amuze.

            –  Nu le prea încălzeşte. Stăm împreună, îl lămuri Beru. Formăm o gintă înghesuită în care eu am rolul de comentator dramatic.

            Limbajul acesta neologistic, pe care îl remarcase de la primele replici, îl uimea (o afectare parodică), amintindu-şi formidabilul apetit pentru lectură al mezinului, eforturile lui de a-şi termina studiile medii. Ar fi putut face treabă cu banii pe care Anton mi-i dăduse mie. După viaţa aceea de elev-ucenic, când nu era scăpat din ochi nici măcar între cantină şi ateliere, primele salarii i s-or fi părut probabil fabuloase. Trebuia să aibă cu cine le cheltui, nu intuia încă necesităţile viitoare, care îl pândeau odată cu independenţa. Petra ezitase, dar Anton, cu bunul lui simţ ţărănesc, a spus –  „scriem totul sus şi atunci când ai, înapoiezi toată suma, fără dobândă. Aşa primeşti?”  Sigur că primea, întotdeauna primiseră unul de la celălalt. Favoarea era oricum enormă. Îmi aducea punctual banii în primele zile ale lunii, era prima lui grijă când pleca pe şantier pentru mai multă vreme, sau mi-i lăsa într-un plic atunci când nici măcar nu-l aşteptam acasă seara. Acel Anton pe care a trebuit de multe ori să-l abandonez, mă aşteptau întâlniri, prietenii literare, nume pe care le întâlnisem tipărite şi a căror prezenţă mă flata atunci, la începuturi. Discutam cu atâta aprindere încât consumam lucrurile ca într-o combustie, urmau tăcerile mahmure în care ne despărţeam. Cunoscusem jenanta lipsă de discreţie a literaţilor. Lui îi ceream scuze, îl obişnuisem să ne vedem mai rar, îi povesteam lucruri care pe el nu-l interesau (începusem să realizez că nu ne mai interesează aceleaşi lucruri?) deşi încă asculta cu o curiozitate nedisimulată. Practic, în acea perioadă avea loc o sciziune, tăietura în relaţia noastră de siamezi. Când ajungeam seara acasă găseam plicul cu bani şi mă cuprindeau remuşcările, îmi venea să-l caut în toiul nopţii şi să-i spun că eu renunţ, nu mai pot suporta bâjbâiala şi speranţele amândurora investite în mine. Trebuia să am răbdare, să rezist nervos şi financiar până când în acest oraş, sistem perfect pus în ecuaţie, s-ar ivi un loc şi pentru mine. Şi mai ales trebuia să nu mă aliez cu nimeni care m-ar fi putut incomoda mai târziu, în momentul integrării, să nu fac alianţe premature. Câteodată mă aştepta, şi atunci dormea la mine. Eram bărbaţi deja, şi-i explicam până târziu ce relaţii reuşisem să contractez, cine mă lăuda şi mă considera de viitor, şi într-o seară i-am arătat numele meu pentru prima oară tipărit, ca un aconto. Prezenţa Ioanei mi-ar fi ajutat cel mai mult atunci, catalizatorul social, dar apăruse firesc doar după aceea, cu oportunismul cu care ne găsesc femeile, pariuri viclene făcute după anunţarea rezultatelor.

            Îl privi pe Beru cu toată simpatia restantă, declanşată de amintirea fratelui mai mare. Îi prinse şapca şi c-o singură mişcare dibace, de sportiv, o lansă ca pe o farfurie zburătoare să poposească drept în cuier. Mâinile mari se repeziră stângace după ea cu un reflex întârziat. Izbucniră amândoi în râs, toată rezerva dizolvată.

            –  Nu ţi-a spus nimic pentru mine? întrebă Petra sorbind din pahar şi simţind reacţia calorică a stomacului. Celălalt nici nu clipea.

            –  Anton a zis să beau cu tine aceşti bani.

            Petra nu înţelese.

            –  „Bea cu el toţi banii, nu face altceva cu ei. Asta aş face şi eu dacă aş fi cu voi acolo”.

            Încă nedumerit şi surprins, Petra întrebă:

            –  Toţi?!

            Beru râse înţelegător.

            –  Încă nu câştigi nici acum prea mult, aşa-i? Voi intelectualii duceţi întotdeauna lipsă de bani sau aveţi alt sentiment al banilor, vă e frică de ei. Eu şi fratele meu câştigăm împreună această sumă într-o singură lună. Câteodată se întâmplă să-i bem pe toţi. E adevărat că ştie atunci tot Galaţiul asta: „Beau ardelenii aceia doi”.

            Petra se împotrivi. Nu se putea face aşa ceva. De ani de zile nu mai beau mai mult de câteva pahare la un chef, o sticlă de coniac mă ţine acasă câte-o lună. Dar 8.775 de lei (ţinea la precizia cifrei pe care o fetişizase) convertiţi în sticle de coniac, îţi dai seama cât face?

            –  Nici măcar atât de multe, zâmbi Beru superior cu un aer experimentat. Te mai înşeală şi chelnerii, costă taxiurile după miezul nopţii, bacşişuri – totul în câteva zile. N-ai fost niciodată în oraşele de mineri înainte de-a se interzice vânzarea de alcool în zilele de chenzină?

            Ochii lui Beru, aproape incolori, se îngustară, o focalizare care făcea ca figura lui neglijentă şi ascuţită să devină expresivă, puţin emfatică şi atotştiutoare. Petra se simţea tentat, fascinat de propunerea gratuită, aproape literară, a celuilalt, deşi nu avea nici un apetit pentru alcool.

            –  Adevăraţii scriitori beau toţi, se pronunţă Beru de parcă le-ar fi ştiut pe toate.

            Erau prea mulţi bani şi încă prea importanţi în mintea lui Petra, prea legaţi de privaţiunile celor trei ani de boemă, se obişnuise cu ideea că acestei sume simbolice îi datora totul, şansa – îşi repetase asta atât de des că-i apărea un adevăr irefutabil, unul temeinic, şi ţinea de onoarea lui să-l apere. Să înapoiezi o sumă unui muncitor, celui care ţi-a fost prieten din copilărie, i se părea un lucru firesc, frumos în simplitatea lui, şi ar fi vrut să vadă toată lumea momentul (ca o întâlnire de propagandă electorală). Dar să bei în crâşme cantităţi enorme, urmând să te clatini cu minţile înceţoşate, să urmăreşti de pe pasarelă mărfarele trecând pe dedesubt, mahmureala casantă şi durerea de cap, să-ţi scape cine ştie ce vorbe fără control, imaginea pe care o oferi celor treji, comentariile ce se vor face – asta însemna pentru el a bea, inevitabil vulgar. Există lucruri pe care chiar dacă le-ai comis cândva, cu inocenţă, nu le mai poţi repeta în circumstanţe noi, aşa cum nu mai faci pojar după douăzeci de ani. Pentru Anton sau pentru Beru (pentru toţi care au voluptatea paharului în dezechilibru) a bea însemna probabil cu totul altceva. Un interval necronometrat, exaltat şi generos în dăruirea lui dionisiacă, ca o dare în leagăn, decongestionare bruscă şi necesară după oboseala muncii şi veşnica tentaţie, rutinată de-acum şi aceasta, de-a sparge inexorabila monotonie a vieţii.

            Capul lui Beru glisă înainte pe gâtul subţire ca de struţ, într-o aplecare absentă. Rămânea străin în varianta lui matură, sau mai degrabă izolat ca un ucenic vrăjitor care încurcase elixirurile escalandându-şi vârsta, supravieţuind totuşi în el imaginea virtuală a puştiului pârâcios şi neajutorat, văzut apoi cu intermitenţă şi amuzant cu lecturile lui heteroclite şi limbajul acela ca un joc de bile. Oare ar fi ajuns, care ar fi fost destinul lui, dacă ar fi beneficiat de acest stipendiu în locul meu, cum probabil i s-ar fi cuvenit? se gândi Petra. Retrospectiv totul i se părea până şi lui fără sens (este sensul o constantă a evenimentelor, sau diacronia singură este cea care îl imprimă?), dar faptul că pentru celălalt totul avea un sens natural îl făcea să tacă. Recunoştea ca o briză pătrunsă pe uscat generozitatea eruptivă a celui absent, izolat la Galaţi, stângaci şi ca întotdeauna puţin lăudăros, căsătorit cu o femeie necunoscută şi deja tată (asta mi-l zvârle în sugestia nemiloasă a altei vârste, o schimbare de macaz care ar fi pus oricum între ei un ecran opac), generozitatea molipsitoare altădată şi pornită din acelaşi resort din care ieşise ideea de-a-l finanţa – un tandem copilăros în care unul se ţinea proptea şi celălalt se întindea să ajungă la fructe. Propunere dezarmantă, ca şi ideea de a prăpădi banii aceştia care stăteau între ei. Nu era prost. Îşi dă seama că e singurul mod de-a mă scăpa de orice sentiment de obligaţie. Generozitatea este apanajul celor foarte liberi, şi nu fusese Anton un neastâmpărat căruia i se părea că până şi cureaua de la pantaloni îi îngrădeşte libertatea, libertatea negativă de-a se irosi, maximumul oricărei libertăţi? Îi spuse lui Beru că primeşte, îi stă la dispoziţie, şi cînd anume voia să înceapă?

            –  Acum, făcu celălalt fără să mai stea pe gânduri. Nu era vreme de pierdut.

            Când a acceptat, a acceptat cu ideea că acesta era cel mai bun lucru care se putea face, fărâmiţarea totală a vechii datorii, ştergerea împrumutului şi dezamorsarea memoriei. Doar că lui Petra băutura de la câteva pahare în sus îi producea greaţă, doar gândul la o sticlă întreagă de coniac îi făcea ficatul să se revolte, iar acum când echivala toată suma într-un şir de sticle de coniac, ca pe afişul unui film despre vremea prohibiţiei, vedea în racursiu un număr imens de sticle cu care doar un sinucigaş şi-ar fi pus mintea. Mirosul hainelor ude şi al transpiraţiei vechi impregnând pereţii crâşmei, mesele şi podeaua, prăjeala şi excesul de condimente, vocea permanent iritată a chelneriţei şi cea apatică a oberchelnerului, gălăgia surdă cu intensificări spontane, din care nu mai poţi selecta cuvintele partenerului de discuţie, incidente ignorate, izbucniri temperate ca prin farmec, ochi roşii de fum şi oboseală, nări fremătând excitate – toată atmosfera aceasta insalubră şi intimă îi stârnea un frison, asociind crâşmele cu frigul pe care întotdeauna l-a încercat în ele. Ar mai fi fost restaurantele de lux, dar la acestea, fără să-şi dea seama, nu se gând deloc.

            În noaptea aceea se trezi pe când era încă întuneric, cu senzaţia pe care o ai la film când se întrerupe proiecţia. Era prea obosit şi mahmur ca să încerce să citească, dar cu o hiperluciditate dureroasă, cu o durere vagă în sutura oaselor occipitale. Mintea îi era foarte clară, dar goală de orice impresii, o încăpere fără ecouri şi fără reverberaţii. Simţurile îşi preluau câmpurile fuzionând într-o sensibilitate generală a nervilor destinşi. Aceasta să fi fost oare acea luciditate fulgurantă şi amplificată a celor care beau, penetrantă şi proaspătă ca dimineţile ce urmează unor nopţi ploioase, mintea avidă ca un clişeu fotosensibil obturat prea tare? Stomacul îi ardea într-o radiaţie uşoară şi difuză, ochii detaşau în întuneric muchiile tavanului şi braţele în formă de cupe ale candelabrului. Încercă să se mişte şi senzaţia plăcută îl părăsi imediat, ca un balon de săpun care se sparge. La ceafă durerea deveni mai acută şi îşi simţi stomacul greu, blocat, ca o pungă plină cu ingrediente. Se sculă cu grijă, simţindu-şi trupul casant. Beru dormea liniştit, mai palid ca de obicei, un somn adânc, aproape încremenit ca un mulaj de ceară, aşa cum dorm oamenii bătrâni – fără să se mişte în somn. Intră în baie şi aprinse lumina. Albul pereţilor îl izbi ca un cearşaf aruncat peste ochi şi clipi de câteva ori, ameţit, ca un fluture de noapte. Se aplecă peste scoica imaculată, simţi cum greaţa se amplifică în el imediat, stomacul se contractă succesiv şi vomă cu putere, repetat şi dându-i lacrimile. În nas îi pătrunse senzaţia neplăcută a alcoolului amestecat cu suc gastric, lacrimile îi curgeau pe obraz şi le simţea firul rece ajungând spre bărbie. Trase apa şi scoica rămase din fericire iar curată ca zăpada, îşi clăti gura cu apă rece şi abia acum simţi senzaţia anormală de sete. Corpul lui deshidratat dorea apa cu toate ţesuturile. Bău încet şi cu voluptate apa din ce în ce mai rece, apoi se aşeză pe tronul closetului şi rămase acolo multă vreme fără să se gândească la nimic. Era rece aici şi răceala îi făcea pe moment bine. Îl durea vag capul câtă vreme stătea nemişcat, dar altfel tot trupul îi părea neasemuit de uşor, fără certitudinea gravitaţiei, de parcă toate celulele moarte ar fi îndepărtate. Aşa mă simţeam în copilărie după ce primeam o bătaie şi plângeam una bună, îşi spuse. Renunţă să-şi mai amintească cum era în copilărie, pentru că nu era capabil să se gândească la nimic, să-şi reprezinte ceva pe ecranul nefiresc de curat al memoriei şi mai ales pentru că nu putea realiza în nici un fel joncţiunea cu trecutul propriei persoane. Corpul său lipsit de reflexe era totuşi atent şi curios la senzaţii noi, strict cenestezice, creierul se afla în oglinda deconectării, ca un aparat scos din circuit pentru un interval de răcire.

            Se întoarse în patul care se răcise şi rămase aşa cu privirile pironite în tavan, fără sentimentul timpului, până când se făcu ziuă albă, o infuzie făinoasă peste insomnia necruţătoare de după somnul greu şi scurt de la miezul nopţii. Altădată ar fi folosit un astfel de interval ca să încerce să scrie ceva sau să citească (toată viaţa a jinduit după un timp nelimitat pentru lectură – la urma urmelor e mai uşor decât să scrii), dar nu se putea concentra nici măcar pentru a se gândi la ceva. Îl deranja lumina în creştere continuă, îi era aproape imposibil să privească spre geamul cu perdelele strânse. Beru parcă se cufunda tot mai tare în somn, ca un peşte sub răzor, îşi trăsese pătura peste cap şi lăsa la iveală picioarele lungi, cu tălpi mari, gălbui. Mai târziu simţi că faţada blocului se colorează într-un auriu roşcat, toate blocurile din cartier prind contur, mica şi cuarţul din tencuială se aprind în aerul rece, „răsare soarele” îşi spuse privind peretele opus, pe care se întregea un ecran clar, dureros, de lumină. Avu răbdarea să rămână nemişcat până când dreptunghiul ajunse la strălucire deplină, peretele deveni o sursă de lumină la fel de intolerabilă ca geamul. Afară, în dimineaţa luminoasă, un avion trecu străveziu ca de alabastru sau din acele materiale străvezii ale viitorului. Uruitul lui îi reactivă lui Petra durerea ţestei, ca nişte electrozi fixaţi la tâmple.

            Observă într-un târziu că Beru îl privea din pat, mai mult curiozitate adevărată decât ironie, şi se strădui să zâmbească. Celălalt se ridică din pat cu pătura înfăşurată în jurul trupului ca un burnus, picioarele şi braţele lungi erau mişcate cu o anume dizgraţie parodică, zeflemitoare, ca dezechilibrările ager controlate ale unui clown. Ajunse la cojocul agăţat tocmai în clanţa uşii de la bucătărie şi scoase din acesta o sticlă neîncepută. Sticla lucea în aerul străveziu, şi ea ca o sursă independentă de lumină, şi-i scoase dopul răsucindu-l cu dexteritate din încheietura mâinii şi i-o întinse lui Petra, care simţi un frison de repulsie, toată beţia de seara trecută se reactivă într-o clipă, dar îşi luă inima-n dinţi şi trase un gât direct din sticlă ca un plugar, după care o puse cu grijă, aproape cu tandreţe, pe covor la picioarele lui, şi glasul i se înfiripă fără efort, într-o expirare.

            –  Ţi-a plăcut?

            Beru îl privi cercetător, apoi spuse ezitând:

            –  Poate totuşi atâta alcool nu ţi-a priit.

            –  A fost ideea ta, spuse Petra liniştit.

            –  Nu a mea, a fratelui meu – prietenul tău. Eu nu sunt decât un ambasador.

            Petra îl măsură pe „ambasador” din cap până în picioare şi spuse:

            –  Intră în baie, bărbiereşte-te, taie-ţi părul cu foarfeca şi fă un duş.

            Ceea ce îl surprindea pe Petra prin intensitate era nu mahmureala, ci acuta senzaţie de vinovăţie pe care n-o mai trăise de pe vremea păcatelor copilăreşti care-i accentuaseră singurătatea. Simţea vina aproape fizic, ca pe un sânge mai gros decât al său, greutatea oaselor şi inerţia dureroasă a muşchilor, nervii amorţiţi şi depresia care nu se putea păcăli cu nimic. O astfel de stare repetată s-ar cere compensată intens şi profund, cu o generozitate umană cum ar fi creaţia, înălţătoare ardere a gazului sublimat din păcură, alternare cu proiecte îndrăzneţe în care viaţa lui corectă şi meticuloasă nu s-a aruncat. Acum înţelegea de ce abstinenţii scriu mai rar rânduri cu adevărat însufleţite de emoţie artistică, pentru că nu au generozitatea de-a cheltui sau a-şi pierde timpul, totul are loc la ei în luciditatea aceea meschină şi diurnă pe care orice beţiv o depăşeşte după primele două pahare. Băutorii de apă nu dau capodopere. Horaţiu, epistola către Pisoni. Luciditatea lui ternă l-a ferit de astfel de intensificări, viaţa ordonată nu cere compensaţii profunde. (Faptele trecutului nu-mi ajung – memoria a reţinut prea puţine, faptele prezentului sunt insuficiente şi meschine, în contul viitorului n-am fost învăţat niciodată să brodez). Când lucra îşi exploata mintea de-a valma, făcând notiţe precipitate pe care apoi le folosea cu metodă şi scrupulozitate, în consum enorm de cafea și ţigări. În oglinda mare nu se vedea decât ceaţa albăstruie a fumului de ţigară ca nişte zori năclăiţi şi virtuali. Totul era rodul unui efort de voinţă ca o baie fără apă. Nu avea nici un chef de culpă, nu se simţea vinovat cu nimic. Crezuse că lipsa de vinovăţie e o condiţie a scriitorului, dar se înşelase. Era îmbrăcat ireproşabil nu din cochetărie masculină, ci ca să se ferească de priviri fugare şi condescendente. Până şi acest ajutor, gestul lui Anton, a fost convertit într-un împrumut rambursabil, o sumă de bani care putea oricând să refacă drumul înapoi. Scapi pe jos o ceaşcă de porţelan şi desigur aceasta se sparge, dacă întorci timpul înapoi ceaşca reface şi ea drumul invers? Nu, ar avea loc un altfel de eveniment la fel de ireversibil şi imposibil de anticipat. Va deveni iarăşi curat, fără datorii, capabil doar de gesturi îndreptăţite, omul momentului, oportunistul benign?

            Pentru moment nu-i fu clar dacă se eliberase de datorie sau i se furase chiar capacitatea dea şi-o recupera cândva. Se înfurie brusc pe acest Mercutio de mahala

 

[Vatra, nr. 6/2016]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s