Dan STANCA – Omor calificat

danstanca

Eram trei. După ani şi ani, odată ce am ajuns în puşcărie, condamnat la 25 de ani pentru crimă cu premeditare sau omor calificat, îmi dau seama că din punctul de vedere al unui scriitor sau cineast experimentat reprezentam triunghiul erotic clasic. Dar între noi nu putea fi vorba de aşa ceva. Doi eram, sigur, virgini, doar al treilea, Daniel Pupăză Gagarin, Doamne, ce nume!, mai avusese de-a face cu vreo fetişcană. Dar nici el nu era bărbat sută la sută. Aşa că am plecat într-o excursie minunată în Maramureş, pe Valea Izei, într-o drumeţie iniţiatică, având, cum ar veni spus, în traistă lecturi mobilizatoare despre regiunea aceea misterioasă a ţării, Graal-ul lui Wolfram von Eschenbach, ehe, Sarasău Sarasate, vârful de munte Pop Ivan, e drept, acum pe teritoriul Ucrainei, adică, vezi Doamne, Le Royaume du pretre Jean, cum spune scriitorul medieval, – oare nu cumva cupa Graal-ului izgonită din Occident înainte de-a ajunge într-un refugiu din Orientul îndepărtat o fi făcut escală şi prin părţile astea? -, am ajuns şi la Rohia, dar habar nu aveam de părintele Nicolae, care atunci, în 1978, se aciuise acolo şi mai avea să trăiască vreo zece anişori, am ajuns şi la Sighet şi, tot aşa, habar nu aveam de temuta puşcărie, ce să mai spun că paşii ne-au dus şi la Săpânţa şi am intrat în cimitirul vesel considerând imediat că este o impietate ce a făcut poetul popular acolo, scrijelind pe cruci versuri de doi bani care mai degrabă şi-ar fi găsit locul în revista „Urzica”…În închisoare am timp berechet să revizuiesc ce am trăit şi, mai mult de atât, mă bucur că, fie şi în asemenea condiţii deplorabile, sunt totuşi în viaţă spre deosebire de ceilalţi doi care nu mai sunt… Maramureşul de odinioară este înecat de aceeaşi mlaştină care a inundat ţara. Aceiaşi delincvenţi, aceiaşi afacerişti corupţi, aceiaşi gospodari care au plecat în străinătate ca să muncească şi să facă bani, regiunea aceea în care altădată bisericile de lemn reprezentau un veritabil simbol arhitectural şi duhovnicesc este dominată acum de nişte hardughii de piatră, clădite de oamenii avuţi care speră că astfel îşi salvează sufletul. De la ce? Apa Izei e neagră, şi Vişeul e înecat de lubrifianţi,fătucile sunt muieri fardate şi aşa se duc la discotecă. Flăcăii moroşeni de odinioară nu se mai taie cu brişca, ci se bat cu bâtele, îşi sparg feţele şi mai au puterea să şi râdă fără să le pese de mutilarea generală. E atâta disperare în lumea şi în ţara asta încât nu mai e loc de nici o vorbă.

Pe mine un coleg de dormitor m-a înjurat şi nu a lipsit mult să mă şi altoiască, dar în ultima clipă am fugit la uşă şi l-am strigat pe domnul gardian subofiţer, dracu să-l pieptene, care nu s-a sinchisit, dar tot ăla care mă înjurase a venit în spatele meu şi m-a tras înapoi spunându-mi, nu fi dobitoc, nu voiam să-ţi fac nimic. Până la urmă e bine. 25 de ani… Te ia ameţeala când vezi cât ai în faţă şi dacă te mai gândeşti că ai trecut de 60 de ani nu mai există nici o nelămurire asupra faptului că de ieşit pe picioarele tale de aici nu mai ieşi, atunci ce mama dracului să mai aştepţi? Şi nu e deci bine? Oricum, sunt cel mai bătrân din penitenciar iar părerile asupra mea sunt împărţite. Unora le e milă, alţii mă privesc ca pe un specimen din cale-afară de rău. Să le spun încă o dată că nu sunt vinovat şi că nu am omorât pe nimeni e inutil. Toţi ştiu de ce am ajuns aici. Nenorocitule, aveai o bomboană de soţie şi ai împins-o sub roţile metroului. Eşti un monstru, trebuia să fii condamnat la moarte, dar, din păcate, nu mai avem acum pedeapsa capitală… Dar şi sfertul ăsta de veac e tot ca o vârâre în mormânt…

Peste mintea mea se aşterne iarăşi zăpada pură a trecutului, a vremurilor de odinioară, a aceluia care am fost, de o curăţenie nefirească, şi credeam cu ochii nepătaţi în steaua mea nestinsă de la miezul nopţii. Iarăşi îmi aduc aminte de Maramureş, de vara anului 1978, au trecut de atunci aproape patru decenii. Nici unul dintre noi, cei trei, nu bănuia ce îi e scris. Dar eu sunt încă în viaţă. E drept, mi-am pierdut libertatea, dar dacă strângi din dinţi viaţa în puşcărie nu e chiar atât de rea. Trebuie să devii conştient de limitele impuse. Nu te mai poţi deplasa, nu mai ieşi în oraş, nu mai faci călătorii. Ceea ce ai pierdut însă în exterior câştigi înăuntru, deşi aici sunt riscuri uriaşe şi teoria se răzbună. Pretinsul beneficiu spiritual seamănă cu o turbină a pierderii minţilor, cu atât mai mult în cazul meu care sunt condamnat pentru o crimă pe care nu am comis-o. Dar cine a omorât-o, nene? m-au luat la întrebări colegii de dormitor care de la un timp se uită totuşi la mine cu îngăduinţă.

La început, în prima lună de detenţie, am zis că am băgat-o pe mânecă. Ceilalţi deţinuţi au dibuit materialul din care sunt făcut şi s-au apucat să mă hărtănească fără milă. Eram băiatul lor de mingi, nătăfleţul, bufonul de care râdeau să se prăpădească. Cel mai în vârstă, eram de fapt puştiul cu care ştergeau pe jos. Făceau murdărie şi mă puneau pe mine să curăţ. Nu mă lăsau să dorm şi, dacă îndrăzneam să ies la raport, o încurcam şi mai rău. A fost însă şi cineva care m-a scos din rahat şi a cărui situaţie semăna întrucâtva cu a mea. Doar că nu era vorba de omor calificat, ci de omor din culpă. Avea prin urmare de ispăşit un termen mult mai scurt. Îl chema Alexe Argatu şi nu părea deloc impresionat de uităturile crâncene ale celor din jur. Din când în când mă scutura şi-mi cerea să nu mă mai fandosesc. Aceasta era părerea lui. Ai omorât-o şi gata, ce o mai dai la întors? Au fost martori, te-au văzut oameni, de ce nu recunoşti şi în felul acesta o să te simţi mai bine. La mine a fost altceva. M-am urcat beat la volan, a apărut duduia în cale şi nu am mai putut s-o evit, asta e! Tot ce spunea era corect. Nu mai aveam putere să-l contrazic. Pe de altă parte nu puteam să nu admir detaşarea lui. Spunea că puşcăria nu e un balaur şi că gândesc aşa tocmai aceia care habar nu au ce e de fapt viaţa, ha, ha! Doar că nimeni nu are de ispăşit o pedeapsă atât de lungă ca a mea.

În afară de Argatu despre care am aflat mai târziu că ar fi rudă cu părintele Ilarion Argatu de la Cernica, să auzi şi să nu crezi, ceilalţi din dormitor nu au omorât, sunt doar borfaşi ordinari, au spart un bancomat, o prăvălie, un magazin de bijuterii, Gică Ciomag şi Costel Cearceaf sunt maeştrii acestui gen de infracţiuni, au furat şi până la urmă li s-a înfundat. Dar nu au primit mai mult de cinci ani. Dacă l-au mai bătut şi pe agentul de pază atunci pedeapsa a crescut. Codul nostru penal nu e tabla legilor şi nu funcţionează precum o ghilotină. Totul depinde de umorile judecătorului. Dacă e în toane bune nu te arde, dacă s-a sculat cu fundul în sus te încarcă de nu te vezi şi din delincvent de rând ajungi un mare criminal. Dar eu chiar sunt criminal. Aşa că instanţa nu m-a cruţat. Fiind bătrân însă, nu mi-au dat detenţie pe viaţă sau, mai ştii, ceva o fi licărit în sufleţelul omului în robă şi o fi crezut ce am îndrugat acolo, aceasta în pofida evidenţelor nimicitoare. Eram palid ca un mort, îmi tremura glasul, mâinile nu cădeau normal pe lângă corp, ci gesticulau în neştire, subliniind deriva în care mă aflam. Îmi vâjâia capul iar în acele clipe cel mai mult îmi doream s-o iau la sănătoasa. De fapt, aveam impresia că joc într-o comedie neagră şi nu mai pot fi sigur de reacţiile mele. Era limpede, nu o omorâsem, dar atunci cine făcuse asta? Am luat-o de la capăt profitând de faptul că Argatu nu se enervase şi asculta din nou toată povestea.

În dormitor înainte de stingere avem timp să şuşotim. Atmosfera e irespirabilă din cauza faptului că suntem prea mulţi înghesuiţi în spaţiul acesta. Până la urmă te obişnuieşti însă şi cu aglomeraţia şi te gândeşti că te afli într-un mijloc de transport în comun… Doar becul care nu se mai stinge mă scoate din minţi, dar am găsit un unghi favorabil de aşezare a capului pe pernă în aşa fel încât lumina să nu mă mai deranjeze. Oricum, noaptea aud o gamă amplă de sforăituri, de la cele groase şi scurte la cele prelungi, ca emise de un gâtlej strangulat, şi, dacă nu pot să dorm, privesc în direcţia oarbă a ceea ce din lipsă de cuvinte numim nonsens. Într-adevăr, mă simt ca pe altă lume şi pe măsură ce trec zilele şi eu am început să nu mai cred în ceea ce iniţial crezusem. Argatu de altminteri m-a şi sancţionat: Nici mata nu mai crezi în ce spui! Las-o moartă! Doamne, ce mai e puşcăria în ziua de azi! Nu mai sunt carcere igrasioase, celule de doi pe doi, regim de exterminare. Deţinuţii sunt hrăniţi, nu fac foamea, oricum mănâncă mai bine decât sărăntocii liberi care cerşesc o sarma. Noi aici, având deasupra capului gheara straşnică a statului român, avem burta plină şi râgâim şi băşim după pofta inimii. Intim e mai complicat, dar masturbarea e lege, iar relaţiile homosexuale sunt de asemenea la ordinea zilei. Evident, excludem violul care ar genera alt tip de complicaţii, dar dacă doi cad la înţelegere şi vor să fie împreună cu schimbul, când femeie, când bărbat, cine să aibă ceva împotrivă? De aceea noaptea mai aud icneli, gemete, un registru complex interjecţional care înlătură orice dubiu asupra celor petrecute. Aşa că tot să stai la pârnaie! Şi ăla ca mine, cu maxim de pedeapsă, ar trebui să se considere mulţumit. La urma urmei, de ce să ieşi afară? De ce să fii liber? Ce să faci în libertate? Ar trebui să-ţi găseşti de lucru, dacă ai casă, să-ţi plăteşti facturile, să-ţi cumperi de haleală, pe când aici le ai pe toate pe gratis. Faptul că mai suntem scoşi la muncă e de la sine înţeles şi aprobat în unanimitate. Funcţionează o etică ireproşabilă a puşcăriaşului care, hrănit de stat, ştie că în schimbul caloriile primite trebuie să facă şi el ceva, că doar n-o fi os de prinţ să huzurească! Minunată viaţă… La început am fost smotocit, dar am însuşită lecţia răbdării. Mi-au zis ce au vrut şi i-am lăsat în pace. Apoi s-a băgat pe fir Argatu care a aplecat urechea la cazul meu şi s-a gândit să mă protejeze. Nu spun că m-a crezut sută la sută, dar nici nu a întors de la început fundul la o situaţie, e drept, incredibilă. Aşa că din aproape în aproape, am ajuns să ne cunoaştem şi să ne dăm seama că suntem singurii din penitenciar care nu aşteaptă o graţiere sau o amnistie. De la el am auzit prima oară întrebarea absurdă: Ce dracului să fac afară? De unde să scot un ban? Mata, să zicem, după povestea asta, ca scriitor, punând pe hârtie tot ce ai păţit, oi da lovitura, pe când eu, funcţionar amărât la primărie, cine să mă reprimească? S-o fi şi radiat postul… Din fericire, nu am căţel, nu am purcel, sunt liber ca pasărea cerului şi cui să-i fie dor de mine… Eu îl asigur că mi-e frică să mai scriu, că de aici mi s-a tras tot răul şi de aceea tot ce-aş mai compune, mai devreme sau mai târziu, se va întoarce împotriva mea. De fapt, nu am în faţă decât două ţinte: boala şi moartea. Poţi, e adevărat, să mori şi fără să te îmbolnăveşti, dar astea-s cazuri rare, ţine de destin, cum vrea majestatea sa, dacă te izbeşte o maşină sau îţi cade o piatră în cap, atunci, da, ai fost ales, dar dacă nu faci parte din categoria aleşilor? Atunci te îmbolnăveşti, te usuci pe picioare, putrezeşti pe dinăuntru, are loc un proces lent de intoxicare după care, stors strop cu strop, la capătul patului îşi face apariţia un pitic hidos, cu o privire şuie, care nu mai trebuie să se prezinte fiindcă ştii că e o altă reprezentare a doamnei cu coasa. Dai în primire şi porneşti într-o călătorie întunecată, fără întoarcere. Dacă din când în când mai sunt fulgere care luminează bezna, vin ca să te bicuiască şi nu ca să-ţi arate vreo direcţie. Ai două ţinte va să zică, zice Argatu şi se întoarce pe partea ailaltă deoarece i s-a făcut somn.

Până una alta, mergem pe terenul de sport, batem mingea ca nişte copii, jucăm tenis cu piciorul, chiar că suntem nişte copii îngrijiţi de stat, urecheaţi, bătuţi la fund, dar sănătoşi şi fericiţi. Aici, la margine de Bucureşti, într-un penitenciar de maximă siguranţă de unde n-ai cum fugi şi nici de ce, dacă priveşti în zare, vezi ultimul aliniament de blocuri al nu ştiu cărui cartier de locuinţe, acolo, s-ar zice, domiciliază oameni liberi, nu ca noi, dar, după îndelungi cugetări, condiţia lor e mai problematică decât a noastră. Sufocaţi în apartamentele lor confort doi, respiră din ce în ce mai greu, au privirea înceţoşată care se înceţoşează şi mai mult când privesc în adâncul buzunarului care e ca un abis al sărăciei. Se uită la televizor şi nu înţeleg nimic fiindcă îndoctrinarea divertismentului e mai afurisită decât aceea de odinioară organizată de partid. Argatu mi-a spus că a locuit într-o garsonieră minusculă unde vara simţea că-i fierb creierii. Îi plăcea de aceea să stea mult la serviciu iar când a primit de la un unchi Dacia aia rablagită de la care i s-a tras şi pocinogul a zis că l-a apucat pe Dumnezeu de picior, dar piciorul scos din teaca unui destin parşiv a fost ca o momeală din care a muşcat şi a simţit atunci gustul sângelui. Dar când mai bătea el mingea! Apoi mergem în sala de lectură a puşcăriei, unde există şi televizor, răsfoim gazete cu de toate, dar oamenii nu citesc, ci se uită la poze, iar ştirile, ah, ştirile ne ung pe suflet… Mereu, mereu terorişti, e jale prin Europa iar bogătanii dau din colţ în colţ. S-a dus huzurul, ieşi din casă şi-ţi ia unul beregata, dar vrem toleranţă, ce dracului vrem?

Amintirile sunt un talmeş balmeş în capul meu şi din amalgamul acesta disting figurile celor doi prieteni de odinioară, ea, Raluca Vasiliu, căsătorită Rahn, şi el, Daniel, ha, ha, Pupăză Gagarin. Nici cu ei soarta nu a fost normală, drept care i-a luat Dumnezeu. Pe mine m-a mai lăsat pe lumea asta, poate ca să fac oficiul de mărturisitor, aşa că trăiesc, respir, dar mi-am pierdut libertatea. Cu toate acestea, am mintea întreagă şi nu pot mă las pe tânjală. El a murit în condiţii inexplicabile, aşa cum şi situaţia mea se află tot sub o umbră de neclaritate, dar corpul lui neînsufleţit a rămas, ca să zic aşa, pe pământ iar la autopsie s-a constatat că decesul a survenit în urma intoxicării cu nişte substanţe nocive. Mai să scape informaţia că ar fi fost otrăvit. Dar Raluca a dispărut undeva departe, în Highlands, acolo unde Scoţia e impregnată de miraje şi omul poate crede că navighează printre fantome, trupul ei nu a fost găsit. Tocmai de aceea e greu de vorbit despre un deces propriu zis. Ştirea a venit pe canalele obişnuite ale mediei şi nu a atras câtuşi de puţin atenţia. Reprezenta un fel de fapt divers, doar că persoana în cauză era de origine română, chiar dacă având cetăţenie britanică. Atât aşadar şi nimic mai mult. Pe când moartea neaşteptată a unui preot care făcea parte din elita eclezială a Capitalei, galonat cu studii în Grecia, la Salonic, invitat mereu la simpozioane şi perorând acolo despre semnificaţia sfintelor taine nu putea fi catalogată drept simplă informaţie. Când am auzit ce s-a întâmplat, eram încă în libertate şi oricum nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce avea să urmeze în viaţa mea. Pierdusem legătura cu Daniel de ceva vreme şi mi-era extrem de greu să reînnod prietenia. Mi-era jenă de uriaşul interval căscat între noi. El, ditamai preotul îmbibat de duh sfânt, îmbăiat în har ceresc, respectând cu stricteţe pravila bisericească, având toate premisele să trăiască, precum marii noştri slujitori ai Domnului, până la adânci bătrâneţi, eu, un scriitor chinuit, sfârtecat de neîmpliniri, invidios, resentimentar, cu rare clipe de luciditate când mâna obosită refuza să mai ţină stiloul şi cădea de-a lungul corpului, inutilă, în timp ce foaia de hârtie lucea ca un linţoliu nepătat de sângele cuvintelor, oho… oricum, decesul lui atunci m-a dat peste cap. Pe vremea aceea Argatu era deja închis. Ajungând şi eu în penitenciar şi cunoscându-l, de la una, de la alta, l-am adus în discuţie pe fostul meu prieten. A tresărit, semn că la momentul respectiv reţinuse informaţia şi chiar exclamase: Cum adică, un popă despre care se presupune că e curat la trup şi la suflet să cadă victimă unei intoxicaţii alimentare? Ce a mâncat? Ce aliment indigest făcuse de petrecanie gingaşelor sale intestine? Sau, ce mai tura vura, l-o fi otrăvit careva? Organele noastre competente s-au mişcat atunci şi au vrut să descopere cauza. Familia a fost de acord cu autopsia, dar dovada teribilă a lipsit. Nici urmă de ceva dubios! Mâncase obişnuit, nu făcuse excese alimentare, în ziua fatală servise doar un ou dimineaţa, la prânz, o tocăniţă de cartofi având drept garnitură salată de varză murată, nici vorbă de vreun desert cu ciocolată sau cu alte creme periculoase pentru ca după ora 16 să se plângă de teribile dureri abdominale, să se pună pe vărsături, să vină într-un suflet Salvarea, a urmat internarea de urgenţă, dar intoxicaţia a lucrat cu rapiditate fără să ţină cont de faptul că e totuşi vorba de trupul templu al unui preot şi nu al unui borfaş, şi brusc a intervenit colapsul. Salut şi n-am cuvinte! Uite aşa moare un om şi nimic şi nimeni nu-l mai aduc înapoi. Neverosimilitatea însă a acelei morţi nu a fost ignorată. De ce murise popa? se întrebau oamenii cu mic, cu mare. M-am gândit şi eu atunci intens la prietenul meu din tinereţe, alături de care străbătusem ţara Maramureşului. Când toate mergeau fără cusur în viaţa lui, s-a pomenit că moartea bate la uşă. A făcut greşeala şi i-a răspuns. În viaţa mea lucrurile nu au mers aşa. Nu am murit, dar am ajuns în închisoare. Voi rămâne aici până la capăt, voi trece din atelier în atelier, de la lăcătuşerie la tâmplărie, să mă ducă şi pe şantiere, o să trudesc fără să scot un suspin, fără să crâcnesc, asumându-mi soarta până în clipa în care ţesătura ei se va subţia într-atât încât voi vedea dincolo. Cine va fi ca mine? Un pensionar al penitenciarului a cărui fotografie va fi eventual expusă la tabloul de onoare, uite, domle, ce oameni au trecut pe aici! S-au purtat admirabil şi nu au regretat o iotă din detenţie. Dacă individul ar fi fost amnistiat cu siguranţă că ar fi refuzat să plece. Şi atunci cum să-l arunci afară? O lingură în plus de mâncare nu contează! I-om da-o şi n-om muri de atâta pagubă! Dacă administraţia închisorii va gândi aşa sunt la adăpost. O să fac tot ce-mi vor cere iar drept ripostă vor fi doar amintirile mele firave, dar necruţătoare, care nu-l iartă pe conţinătorul lor şi-l ard la flacără mică…

L-am cunoscut pe Daniel la Ateneu, cu ocazia unui recital susţinut de Radu Lupu, pianistul plecat din ţară, dar cum nu vorbise pe acolo vrute şi nevrute, revenirea lui pentru a cânta în faţa melomanilor români, prestaţie avizată de altminteri de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, nu a constituit o problemă. Aşa că pe Daniel mi l-a prezentat Raluca cu care venisem acolo, amândoi pe acea vreme studenţi la limbi străine, ea, realmente înzestrată pentru o asemenea facultate, eu pe dinafară, dar bâiguiam câteva cuvinte pe limba lui Shakespeare pentru a-mi trece examenele. Îl ştia pe Daniel deoarece frecventau un cerc de discuţii coordonat de esteticianul Ion Pascadi, om drăguţ şi doldora de intenţii bune, dar care suferise o pareză facială şi avea gura trasă spre ureche, ceea ce la prima vedere crea o senzaţie dezagreabilă. Pe atunci eram un copil care nu ştia mai nimic, nici pizdă nu mirosisem, nici la biserică nu mă duceam, cu atât mai puţin la Ateneu pentru a audia muzică simfonică. Ei doi erau în vervă şi vorbeau câte-n lună şi-n stele, dovadă că prezenţa la un recital era ceva firesc şi în general tot ce însemna viaţă culturală bucureşteană nu le scăpa. Daniel şchiopăta pe atunci fiindcă fusese la ski şi în urma unei căzături suferise o luxaţie dureroasă la ligamentele unuia dintre genunchi. Avea o înfăţişare plăcută, aceea a omului dispus să cunoască pe oricine, să nu aibă reticenţe penibile şi nici crize nejustificate de orgoliu. Eu care habar nu aveam cum e cu femeile m-am întrebat totuşi dacă între el şi Raluca o fi ceva, dar să mă fi dat şi cu fruntea de perete şi nu aş fi găsit răspuns. În mod sigur, pe el nu l-a preocupat acelaşi lucru. Oricum, între mine şi Raluca nici nu putea fi vorba de o relaţie intimă. Nu era ea pe atunci expertă în bărbaţi, dar instinctul îi sufla la ureche cine e mascul şi cine e puşti. Intram evident în categoria a doua şi atunci, de la sine înţeles, nu eram bun decât de discuţii cu iz filosofic. Nu ştiu ce avea ea cu Graal-ul şi când pronunţa cuvântul acesta dădea ochii peste cap ca şi cum ar fi trăit un orgasm până la limita pierderii cunoştinţei. Ceea ce zornăia în căpuşorul ei pleca însă de la tot ce-i spusese de-a lungul vremii taică-su, un boier autentic, relaxat şi detaşat faţă de viermuiala pământenilor de rând, care când avea bani spărgea tot, când nu, făcea foamea, dar rămânea boier şi-şi crescuse fata în acelaşi spirit al superiorităţii faţă de lumea mizerabilă. Pe comunişti Radu Vasiliu nu i-a scos niciodată din „shudrişti”. Când am auzit cuvântul ăsta – fir-ar să fie, alt cuvânt -, am rămas cu gura căscată, dar apoi am aflat că la hinduşi există un sistem cvadripartit al castelor, iar Shudra este ultima din ierarhie, după brahmani, draci laci, şi descrie tocmai pătura socială cea mai împuţită, slugile nespălate, dar cărora dacă le dai nas ţi se urcă în cap şi te încalecă până la sfârşitul zilelor. Ne aflăm sub dictatura lor, spunea Radu, pe care l-am văzut doar de două ori în viaţă până a-şi da duhul, şi a murit săracul putred de diabet, cu un picior amputat din cauza necrozării, el, boierul pur sânge, dar nu a mai vrut sângele să curgă, ce să-i faci…

După concert, atunci la început de primăvară 1978, am plecat la casele noastre.

Băiat de modă veche, politicos, am condus-o pe Raluca. Fata nu părea să pună mare preţ pe manierele mele. Ea era o visătoare incurabilă, vise întretăiate de clipe amarnice când dorea musai să coboare în viaţa cea mai dură. Ţi-a plăcut Dan? M-a întrebat atunci într-o doară. Vă cheamă la fel. E un băiat sensibil şi cu mari disponibilităţi, dar l-au băgat cu sila ai lui la politehnică…Are o mamă dată dracului, iar taică-su e un inginer fanatic, care crede în progres, în industirializare, dar mai presus de orice e fascinat de spaţiul cosmic. Oltean get beget, dar cu aspiraţii înalte… Ai remarcat că după Pupăză ăla caraghios şi l-a pus în coadă pe Gagarin. Am rămas mirat fiindcă, sincer să fiu, nici nu reţinusem numele acelui tânăr de vârsta mea. Gagarin? De la cosmonaut? Exact, preciză Raluca. Ţi-am spus că taică-su e mort după cosmos şi drăcii de astea… În 1961, când ruşii au trimis primul om în spaţiu, mi-a spus Dan, el nu-şi mai încăpea în piele de mândrie de parcă vreun neam apropiat ar fi fost acolo în rachetă şi ce i-a dat prin cap? Să-şi ataşeze numele pilotului ăluia pentru ca în felul acesta să demonstreze că, dracu să-i pieptene pe toţi, mai spuse Raluca şi căscă lung, semn că voia să ajung câtă mai repede acasă, să se culce şi deci eu trebuia să fac urgent stânga împrejur.

E foarte mult de atunci, dar prin alonja memoriei clipele acelea vin în prim plan şi-şi cer dreptul la expresie. Daniel, după aceea, a devenit cel mai bun prieten al meu şi, chiar dacă Raluca dispăruse din orizontul vieţii noastre, noi ne vedeam aproape săptămânal şi pisam idei. Într-un fel sau altul ea-şi încheiase rolul. Graţia ei arase în sufletul nostru cu un plug subţire şi depusese seminţe imateriale din care puteau să ţâşnească marile voaluri care acoperă manifestarea. Dacă priveşti prin ele într-adevăr poţi vedea un cer nou şi un pământ nou. Cred că amândoi am privit şi ochii fiecăruia au suportat cum au putut. Ai mei s-au încărcat de lacrimi. Sunt şi acum îmbibaţi şi din cauza aceasta nu văd nimic. Raluca şi-a început într-un târziu viaţa sexuală cu parteneri inferiori ei, dar faptul acesta nu a deranjat-o fiindcă, aşa cum gândise întotdeauna, vrusese să cunoască viaţa până în straturile cele mai joase. A cunoscut-o şi nu s-a simţit deloc întinată. Daniel avea pe de altă parte un talent formidabil în a-şi schimba partenerele, ceea ce declanşa un registru complex de sentimente. Îl dezaprobam, dar îl şi invidiam. Sexul a rămas pentru mine multă vreme o necunoscută apăsătoare şi chiar mâ întrebam dacă nu o să rămân virgin până la adânci bătrâneţi. Fecioria era însă şi o taină pe care, oricât de ispitit, nu aş fi trădat-o. Nu ştiam ce aş fi făcut în faţa unei femei dezbrăcate, înhibat de jenă şi cu gândul mereu la fugă. Acum, sunt lucid şi dezmierd aceste amintiri ca pe un sfânt potir. Înainte de-a fi arestat, am întâlnit-o pe stradă pe Cela, mama Ralucăi, o bătrânică simpatică, vioaie, care nu-şi arăta vârsta. După socotelile mele se ducea uşor spre nouăzeci de ani, dar la întâlnire, în loc să mă întrebe şi ea, mă, fraiere, dar cum o mai duci?, a început imediat să turuie despre nu ştiu ce concert, spectacol de teatru, apariţie editorială… Îmi venea să-mi iau câmpii, să mă urc pe pereţii invizibili ai acelei atmosfere molatece de toamnă iarnă sau s-o iau pe cucoană în braţe şi s-o zvârl cât mai departe, ca pe o minge care, la un pas de tine, ţopăie şi te enervează. Femeia era o evreică rasată, care trăia însă în afara problematicii neamului ei. Când auzea de Holocaust dădea din mână cu un fel de lehamite, în sensul în care voia să arate celui sau celor din faţa ei că sunt alte lucruri mai importante pe pământ. Lucrase o viaţă întreagă în Radiodifuziune şi, dacă nu făcea rost de bilet la vreun eveniment cultural, se dădea de ceasul morţii. Nu am mai pomenit un asemenea apetit. Când a venit Sviatoslav Richter, s-a făcut luntre punte să fie şi ea băţ la Ateneu. Nu a pierdut nici un concert al lui Celibidachi, stătea în fotoliul din sală, loc cumpărat cu bani grei, şi-şi legăna capul în ritmul muzicii, mai ţinea şi ochii întredeschişi, pătrunsă până în măduva oaselor de valurile acelor sonorităţi divine, nu-i vorbă că şi Raluca făcea la fel şi, când mă remorca la câte un recital, tot aşa era transpusă şi nu mai ştia pe ce lume e. Dar eu, animal bătrân, răpciugos, mormăiam în sinea mea împotriva acestor aere comice. Aşa le vedeam. Întâlnindu-mă cu Daniel, comentam şi ne amuzam pe seama cucoanelor care în sala de concerte aveau un orgasm insolit. Probabil că la ora asta Cela a dat şi ea ortul popii. Nici nu ştiu dacă a aflat ştirea despre fii-sa. Oricum, dusese, după divorţul de Radu Vasiliu, o viaţă ireproşabilă şi consumase discret toate toxinele. Retrasă într-o garsonieră de pe Avrig, nu cheltuise mai mult decât îi permitea pensia şi niciodată nu i-a cerut Ralucăi bani. Nu am fost la ea acasă, dar mi-o imaginam înconjurată de cărţi, de reviste, combătând exemplar singurătatea. Probabil când a aflat de arestarea mea o fi avut un moment de tresărire. Oi fi apărut în faţa ochilor ei cum eram, puşti dezorientat, dezarmat, îndrăgostit şi fără mijloacele pentru a-mi face iubirea credibilă, numai că eu intram cu fruntea sus în spatele gratiilor pentru… omor calificat, nimeni altcineva. Aşa e viaţa, te transformă şi rade până la os pielea gingaşă de odinioară. M-am îngrozit când mi-am văzut oasele, dar era prea târziu să fac ceva. Puşcăria urma să fie patria mea, înconjurat de compatrioţi răi, gata să mă sfâşie. Dar, Dumnezeule, sunt în viaţă pe când ei…

Ceea ce o caracteriza pe Raluca nu era atât talentul pentru limbi străine cât o neîncetată aplecare spre mitologii. Se întorcea într-un trecut din ce în ce mai ceţos şi acolo se simţea în largul ei. De aici provenea interesul nesecat pentru tema Graal-ului. Când a rostit pentru prima dată în faţa mea acest cuvânt, am făcut ochii mari. Nu auzisem niciodată de aşa ceva şi eram pur şi simplu curios. GRAAL…Majusculele trec razant pe lângă creier şi toate florile mirificului organ deschid capetele pentru a inspira mireasma neaşteptată. Observând că sunt ignorant, nu s-a obosit să-mi explice. Daniel, care ca şi mine trăise aceeaşi emoţie a necunoscutului, dar fusese cât de cât iniţiat, m-a lămurit în două vorbe şi uite aşa am aflat că treaba respectivă reprezintă un fel de potir miraculos în care la o adică găseşti de toate, şi ce e bine şi ce e rău, sacru şi profan, divin şi spurcat, fiecare ia de acolo exact ceea ce este şi de aceea a te încumeta într-o asemenea intreprindere presupune asumarea unui risc teribil. Dar, evident, nu trebuie să ne speriem prea tare deoarece chestiunea a fost de mult asimilată de oamenii de cultură care au ştiut s-o castreze şi atunci zici Graal, zici orice că nu ţi se întâmplă nimic. Mersi şi n-am cuvinte…Dar simţeam că nu în felul acesta mă pot pune la adăpost şi la urma urmei nici nu voiam să fiu apărat. Carcasa mea îmbâcsită de fecior întârziat tânjea după o plesnitură hotărâtoare. Tânjeam după acea erecţie care ar fi spart blindajele bunei cuviinţe.

(fragment din romanul abia început „Trei desene ale morţii”)

 

 

[Vatra, nr. 6/2016]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s