Al. CISTELECAN – Contemplația ironică

Ion-Urcan-O-seara-la-restaurant-1000-1000

Melancoliile asediază din toate părțile primele valuri de echinoxiști. Ce-i drept, asediul e cu atît mai insinuant (și mai insidiant, dacă am voie) cu cît terenul era pregătit mai dinainte ba prin culturi melancolice temperamentale, ba printr-o lirică predispusă să se melancolizeze prin reflecție și contemplație. Mai toți echinoxiști timorați în tinerețe de real și refugiați în bibliotecă s-au trezit că realitatea dă peste ei și acolo și s-au văzut copleșiți de o melancolie existențială pe care încearcă s-o valorifice printr-o procesare ironică. Tonul l-a dat, cum era și de datorie, Ion Pop, dar drog melancolic luau, fiecare pe contul lui, și Dinu Flămând și Ioan Moldovan și Traian Ștef și Ion Urcan, ba chiar și cel mai temerar fantezist al Echinox-ului – Viorel Mureșan. Nu sunt departe, în ultimele scene, de melancolizarea propriilor fantasme nici poeții zgîlțîiți de frisoanele informului (Ion Mureșan și Aurel Pantea) sau de cele ale iluminării (Adrian Popescu, Dan Damaschin), dar la ei melancolia e doar de coloratură, nu chiar structurală. Măcar Ion Urcan s-a născut melancolic, după cum remarcam în Ad usum Delphini (Editura Echinox, Cluj, 1994), unde melancolia era ascunsă (cît să se vadă) sub un strat de umor și după o perdea de detașare. Și așa a rămas pînă azi, cînd scoate – în fine!!! – un al doilea volum – O seară la restaurant*. Ce-l va fi ținut pe loc atîta vreme, doar poetul știe, căci felul lui de a scrie nu se bizuie pe dificultăți insurmontabile, ci, dimpotrivă, pe nonșalanță, colocvialitate, narativitate, toate strategii pentru o punere în scenă a melancoliei. N-aș zice că s-au schimbat multe în cei doisprezece ani nici în atitudinea poetică (o contemplație ironică a realului), nici în funcția discretă a imaginarului (Urcan joacă pe notație), nici în viziunea sceptică (deceptivă în fond, dar tonifiată de umor) sau în combinația de candoare și caricatural. Dar firește că organizarea efectelor e acum mai subtilă, ironia contemplativă e mai cu ritual și majoritatea poemelor se constituie într-un ceremonial de ironizare. Ironie cu autoironie, montaj cu umor al secvențelor și – pe sub ele – o mîhnire existențială travestită în vervă. Căci poet de vervă a fost – și a rămas – Ion Urcan; nu o vervă ludică, de pură inventivitate (deși dă și ea probe) sau gratuită, ci o vervă de autoapărare, o sublimare în seninătate a frustrărilor și tristeții de substrat, o eschivă din fața agresiunii cotidiene. Cam asta și e rețeta de melancolie: sublimarea suferinței în surîs, relativizarea a tot ce amenință să devină prea grav și prea greu de dus; pe scurt, șarjarea melancoliei, dar fără a o primejdui.

La prima mînă, Urcan pare a face simple inventare de cotidian, cu detașare și scrupulozitate, dar asta numai spre a crea un peisaj de agresivitate existențială: ”În blocul cenușiu de beton,/ Deasupra noastră e un apartament/ Care se vinde mereu./ În fiecare an alți locatari,/ Alte destine/ Pe care nu mai pot să le duc în spinare./ La cele mai nepotrivite ore/ Se aud pași, se toacă vinete, se bat cuie,/ Se fac grătare, se trîntește mingea, scîrțîie patul,/ Plînge copilul/ Sau vîjîie conductele de apă./ Soluția ar fi să mă mut în pod,/ Dar blocul nu are acoperiș” etc. (Acoperișul). Nu e, desigur, scăpare de acest stres cotidian, nu alta decît cea în iluzia scăpării. A scăpării definitive la Urcan, căci substratul său de scepticism și de mizantropie se activează imediat și proclamă această schimbare ca singura, într-o viziune atît de degradantă a umanului cum numai la Camil Petrescu, în notațiile lui de front, mai avem: ”Acolo sus, sub adierile cerului, sub zăpezi și sub ploi,/ Nimeni nu va veni să mă vadă./ Îmi voi încheia treburile, sorocitele zile,/ Și apoi, jur, mă voi arunca împăcat în abisul/ Burlanului de gunoi/ Și nu voi deranja cu ceremonii/ Inutile.” Pe sub aceste notații și reacții la peisajele agresive se strînge un strat de dezamăgire care, în miezul lui, are ceva din mizantropia cioraniană. E o cîntare de zădărnicie, la urma urmelor, poezia lui Ion Urcan, dar o cîntare cu cheie sarcastică sau caricaturală. Fondul principal de poeme pornește chiar de pe pragul imediat al realului (brutal sau grotesc), dar trimite condiția umană într-o parabolă (parabolizarea cotidianelor e formula cea mai frecventată). E un scenariu de pesimism absolut, cum, bunăoară, cel din O seară la restaurant, o parabolă a golirii lumii de orice altă prezență decît a plictisului existențial, a sictirului total. Zeii plictișiți de misiunea lor inutilă, propovăduind ca niște actori de local în fața unor meseni plictisiți, pleacă la primul pretext, într-o complicitate deplină între angajatorul lor, spectatori și ei înșiși; rareori în poezia noastră s-a mai atins acest nivel al sastisirii de transcendent, de un transcendent el însuși sătul de recitalurile lui zadarnice; un asemenea denunț al golirii de sens, al băltirii în pura imanență: „Toți dumnezeii popoarelor înalță imnuri,/ Proclamă judecăți, rostesc oracole,/ Dau sacre porunci./ Noi, ceilalți, pe la mese,/ Fără să ne prea pese,/ Bem cîte-o cola, un sprite, scotch, bitter, vermut/ Și pălăvrăgim discret, fără pretenții/ Sau pur și simplu tăcem, cu gîndul la te miri ce./ Ar fi plăcut în restaurant, dar larma zeilor sporește.// De la o vreme, gălăgia s-a întețit/ Peste orice măsură./ Mai încet, domnilor! Aici e un local civilizat, /…/ La primul protest, larma a încetat,/ Zeii au coborît de pe estradă tăcuți, cu capetele plecate/ Și au ieșit, ducîndu-și în mîini instrumentele./ Le-o fi ajuns și lor, erau/ De mult în restaurant, spuse șeful de sală/ Făcînd cu ochiul și zîmbindu-be complice”. Asta e tema suverană din poezia lui Urcan: căderea lumii în derizoriu, prăbușirea ei în insignifianță, pierderea oricărui sens dincolo de imanența pură: ”…/ Nu mai am ce face/Cu munții și apele mitologiei. Muntele/ Este o grămadă de pămînt, de pietre și de copaci,/ Rîul – un canal natural de deversare,/ Marea – un drum mai lesnicios/ Pentru vapoare” (Marea debarasare). Poetul e martorul pătrunderii în lume a fantasmei pustiului spiritual, a insinuării grotescului și informului ca ethos al lumii: ”O hidră imensă a pătruns peste noapte/ În sala cinematografului de stat./ S-a scurs lent pe uși, pe coridoare/ Și s-a lățit pe toate scaunele/ Ca un lahar moale de gelatină/ Ca o avalanșă vie de aluat” etc. (Vizitatorul). Dacă poetul ar fi un cinic, tocmai din jubilația acestei degradări și-ar construi viziunea. Numai că cinismul lui, pus în notații și scenarii parabolice, e strict de fațadă și tablourile pe care le face cu el sunt stricte denunțuri: ”Azi, Estul meu de glod și de beton,/ Însăilat cu sîrme ruginite,/ Se-ntoarce zdrențăros și tuns cazon/ Din lagărul kolhozurilor scite.// Vrednic de milă, dacă n-ar fi beat,/ Poltron și cam tîlhar de drumul mare – / De n-ar dormi cu preacurvia-n pat/ Și crucea lui Hristos la cingătoare” (Azi, Estul). Inima lui Urcan e, de fapt, compasivă, bate în ritmurile empatiei cu exclușii și striviții. Suita de ”portrete” pe care o răspîndește în pagini e o suită de empatii, de identificări cu victimele. Dar într-o stilistică nonșalantă, aparent anafectivă, ba chiar caricaturală. Dar asta pentru că Urcan nu dă niciodată pe față ce simte. Din contră, totdeauna se ascunde după o perdea de umor, de ironie sau – consecvent – de autoironie. Deși sunt cîteva exerciții făcute pe alte registre (de la versul clasic la inventivitatea ludică și de la replici ”interpextuale” la narațiuni de presă), volumul iese dintr-o evidentă unitate de viziune: melancolică, senină, ironică, pe fond de umor și scepticism.

(Cam lucrurile astea le-am auzit spuse de Ion Pop cu prilejul lansării cărții lui Urcan. Nu știu dacă le-am reținut bine și dacă am făcut un rezumat corect, dar oricum Ion Pop le avea scrise și urmează să le publice).

_______

* Ion Urcan, O seară la restaurant, Editura Charmides, Bistrița, 2016.

 

 

 

[Vatra, nr. 6/2016]

Un comentariu

  1. Excelent articol! Felicitări!

    Pe 9 aug. 2016 10:06, „Revista Vatra” a scris:

    > VATRA posted: ” Melancoliile asediază din toate părțile primele valuri de > echinoxiști. Ce-i drept, asediul e cu atît mai insinuant (și mai insidiant, > dacă am voie) cu cît terenul era pregătit mai dinainte ba prin culturi > melancolice temperamentale, ba printr-o lirică p” >

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s