Emanuel MODOC – Armele de luptă ale avangardei

 

Ovidiu-Morar-coperta

Probabil cea mai importantă recuperare a avangardei în literatura română a avut loc în anii 2000. Scuturat, relativ vorbind, de morbul comunismului, precum și de convalescența postcomunistă, spațiul literar autohton reușește, odată cu trecerea în noul mileniu, să reviziteze curente literare cu un profund aspect ideologic (și, mai mult, de stânga), cărora critica imediat post-revoluționară a refuzat sistematic să-i redimensioneze contextul. Revizitarea avangardei românești din perspectivă ideologică a fost un demers început abia în anii 2000, odată cu studiile unor Paul Cernat, Rodica Ilie, Dan Gulea sau Ovidiu Morar. Acesta din urmă demonstrează, în cel mai recent volum al său, Literatura în slujba revoluției* că o relectură a avangardei românești (și a avangardei în general) poate fi posibilă și extra-literar, urmărind nu atât aspectele legitimatoare estetic ale principalelor texte programatice avangardiste (critici precum Adrian Marino, Ion Pop și, mai târziu, pe urmele acestora, Rodica Ilie, au constatat valoarea de literatură a discursului programatic avangardist, precum și felul în care manifestele avangardei românești depășesc limitele discursului de intenționalitate programatică și alunecă în spațiul literarității), cât cele ce țin de strategii de revendicare/cucerire discursivă a puterii. Așadar, o cheie de analiză identitară a manifestelor avangardiste.

Cu o introducere sintetică asupra principalelor mutații ale avangardei, întrunind studii de referință precum cel al lui Mario DeMicheli, Renato Poggioli sau Peter Bürger, volumul reface traseul avangardelor europene din unghiul militantismului politic și al relațiilor cât se poate de intime ale acestor curente literare cu principalele mișcări politice de stânga ale începutului de secol XX. Căci are dreptate Ovidiu Morar când afirmă: „Poate că această fervoare revoluționară a avangardei n-ar fi fost însă posibilă în absența contextului general creat de primul război mondial și, pe de altă parte, de triumful revoluției bolșevice. Cele mai importante mișcări de avangardă europene s-au născut în atmosfera încărcată din preajma primei conflagrații mondiale, ca manifestări ale unei stări de spirit iremediabil pesimiste exprimând, după cum declara, de pildă, liderul suprarealist André Breton, «defetismul războiului»”. Principalul punct de focalizare al studiului îl reprezintă, însă, avangarda românească, în care, potrivit criticului, nu altfel decât în restul Europei se petrec lucrurile. E interesantă, în acest sens, observația conform căreia, după anii 30, „majoritatea avangardiștilor români, nemulțumiți poate de sterilitatea demersului lor în plan social, vor opta pentru angajarea politică de partea stângii radicale, susținând, probabil după modelul suprarealiștilor francezi, ideea unei revoluții sociale”. Această doctrină, apropriată de la avangardele franceze reprezintă, în sine, un caz bizar: deși spațiului cultural românesc nu îi era deloc străin discursul de stânga, „tinerii mânioși” de la revistele unu, Alge, Liceu etc. par a prelua direct, ignorând orice fel de precursorat ideologic autohton, troțkismul suprarealiștilor francezi (în frunte cu André Breton).  Însă, paradoxal, stângismul avangardiștilor francezi a fost filtrat prin mediile intelectuale occidentale, în care anti-burghezia era apanajul revoluționarismului de odinioară, iar anti-burghezii erau, ei înșiși, burghezi, așa cum antielitismul avangardist aducea tot mai mult a elitism al marginalilor.

Cel mai solid segment al cărții vizează câteva „genuri specifice” ale literaturii de avangardă. Pamfletul, reportajul, poezia „proletară” și epica militantă sunt analizate din perspectiva pasibilității acestor genuri de a constitui vehicule ideologice. Prezența, în perioada interbelică, a acestor mijloace discursive ideologizante, apropriate de către dictatura comunistă și deturnate la nivel retoric pentru a servi ca medii propagandistice, e deosebit de relevantă pentru înțelegerea mutațiilor survenite în literatura ulterioară celui de-al doilea război mondial. Însă, așa cum ne avertizează și autorul cărții, „scriitorii avangardiști în general n-au confundat literatura cu propaganda plată și n-au aruncat peste bord vechile convenții estetice, ci le-au pus în slujba unor idei politice pe care în acel moment le-au considerat vitale”. Pe urmele articolului-manifest Poezia agresivă sau despre poemul reportaj, semnat de Paul Sterian în paginile revistei unu, Ovidiu Morar vede în „invectivele” lui Geo Bogza un posibil precursor al poeziei „proletare”. De altfel, autorul observă cum, în ultimele numere ale revistei unu, mai toți autorii grupați în jurul revistei se îndreaptă, după renegarea suprarealismului, către poezia de factură militantistă. În același timp, regimul discursiv al acestor poezii nu se schimbă în mod esențial, așa încât, dacă e să propunem un close-reading asupra poemelor „cu tendință” ale lui Ștefan Roll, Gherasim Luca sau Geo Bogza, putem observa cum singura dimensiune „proletară” a poeziei acestora poate fi regăsită în componenta anti-estetistă a discursului, a notației fruste, a prozaismului ostentativ nud și a ocazionalelor violențe de limbaj. Dintre toate genurile analizate în acest studiu, reportajul rămâne singurul care „supraviețuiește”, în cea mai mare măsură, dictaturii comuniste.

Departe de a încerca să facă o critică aplicată asupra fenomenului literar avangardist, Ovidiu Morar alege calea demersului restitutiv, prin care recontextualizează, în mare măsură în același mod în care a făcut și Paul Cernat în Avangarda românească și complexul periferiei, scriitura avangardistă din unghi social, politic, ideologic și artistic (în sens extra-literar). De aceea, volumul încearcă să cuprindă, exhaustiv, aproape toate aspectele sociale și culturale care au tatonat terenul pentru mișcările avangardiste ulterioare. De la „tradiția socialistă în România” (inventariind publicații socialiste prezente încă din 1877) și până la „avangarda în arhivele Siguranței”, studiul lui Ovidiu Morar, pe cât de elocvent acoperă spațiul cultural avangardist, pe atât e de „subțire” analitic. Excesul factologic al demersului este dublat și de un vizibil monopol al textelor inventariate, autorul preferând „să lasă textele să vorbească, considerând comentariile de prisos”. Trăgând linie, studiul lui Ovidiu Morar despre literatura militantă avangardistă acoperă, pe lângă cea mai exhaustivă bibliografie critică „din afară” despre fenomenul avangardist, și un segment literar insuficient examinat în spațiul autohton. Demersul de reabilitare a scriiturii avangardiste în cheie ideologică, politică și extra-estetică este unul, pe cât se poate de binevenit, pe atât de esențial în înțelegerea unei literaturi căreia, iată, cu ajutorul volumelor precum cel de față, i se definește tot mai bine conturul.

___________

* Ovidiu Morar, Literatura în slujba revoluției, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2016, 319 p.

 

 

 

[Vatra, nr. 6/2016]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s