Constantin ABĂLUȚĂ

 

8 poeme simple

 

 

Piramida de mere   

În capătul dinspre şosea al livezii de pruni a bunicului,

ieşit din rând, se prăsise de la sine un măr.

Bunicul îi spunea Paznicul

căci toată vara veghea prunii şi se cocea hăt către toamnă

după ce prunele deveniseră demult ţuică.

Din merele viermănoase bunicul făcea tescovină

iar pe cele sănătoase le clădea într-o piramidă în beci.

Când mă trimetea bunica să-i aduc câte ceva de pe rafturi

mirosul de mere mă ispitea şi mi-era ciudă

că nu puteam să fur nici un măr,

nici măcar pe cel din vârf,

piramida fiind mult mai înaltă ca mine.

La Sfînta Maria, de ziua bunicii, piramida se transforma

în plăcintă de mere. Abia de gustam. În mintea mea

tot răposata piramidă îşi răspândea efluviile.

La bombardamentele din 44

o bombă a distrus jumătate din livada de pruni

şi-a zgâlţâit din temelii casa. În beci

piramida s-a dărâmat şi merele s-au răspândit peste tot.

Am prins de veste şi-am dosit o droaie

într-o ascunzătoare de-a mea. A fost zadarnic,

fiindcă bunicul a înălţat zidurile dărâmate ale casei,

dar piramida de mere n-a mai clădit-o niciodată.

La puţin timp, bunicul a murit.

Era preot, purta anteriu, şi ruşii beţi dintr-un camion

s-au distrat grozav călcându-l.

În fiecare an, de ziua morţii lui,

cumpăr câteva kilograme de mere

şi clădesc în beciul casei mele

o piramidă.

Trei fetiţe

Pe-un gang de metrou

trei şcolăriţe

se joacă de-a cine strănută mai tare

călătorii se-mbulzesc aleargă

ele stau deoparte

în întuneric

strănută şi fac haz

mai că aş intra şi eu în jocul lor

strănutând ca un bătrân nebun

căruia nici anii nici semenii nu-i mai pot oferi

nici lua nimic

aş sta în întuneric

pe gangul de metrou

strănutând mai tare decât cele trei fetiţe

la simplul gând că mai trăiesc

Destin

Într-o dimineaţă o mâţă neagră

stătea pe gazonul policlinicii

când am deschis fereastra s-a speriat

şi-a ţâşnit într-un copac înalt

se uita de sus la mine

şi-n ochii ei era ceva care mă intimida

atunci

am luat o oglindă

şi-am început să proiectez mici pete de lumină

pe trunchi

pisica neagră cobora încet

să prindă petele de lumină

fără să ştie legată

de mâna mea tremurătoare

ca de-un destin

 

 

Scăunelul

Suindu-mă în pod

am dat de scăunelul de bucătărie

pe care călca mama batistele mele

îl urca pe masă

așternea pe el o bucată de pled

apoi o cârpă albă

la mijloc potrivea batista

lua apă-n gură își umfla obrajii

și stropea pufăind

două degete pe limbă

iute pe fierul încins

când acesta sfârâia în tonul cuvenit

căpăta dreptul să se plimbe tacticos

pe deasupra batistei

până când aburii învăluiau totul

batistă

scăunel

chiar și pe mama

celelalte rufe ale casei le călca la repezeală

direct pe masă

doar batistele mele pe scăunel

privilegiind cumva

micul pătrat de pânză transparentă

înălțându-l pe-un altar numai al lui

ferindu-l

de contaminarea

cu zădărnicia celorlalte lucruri

Cele patru scaune (aproape o rugăciune)

Azi dimineață patru scaune mi-au venit la poartă

și-au rămas acolo toată ziua dar nu le-am deschis

noaptea o furtună mare a potopit orașul

A doua zi cele patru scaune au venit iar

mi-am dat seama că sunt aceleași după

stropii de ploaie care încă nu se uscaseră pe ele

Nu știu ce impuls m-a făcut să le deschid poarta

au intrat și s-au așezat în cele patru colțuri ale curții

noaptea-ntreagă au rămas acolo scânteiau în lumina lunii

Au trecut mulți ani și – mă credeți sau nu –

nu mai am vești de la cele patru scaune

dar uneori în nopți cu lună ies afară

privind în cele patru colțuri ale curții

în van căci ele rămân goale și nu știu zău

dacă asta mă bucură sau mă-nspăimântă

 

Exponate  (1)

Asta-i durerea mea

când mi-am spart capul la Brăila

Ăsta-i pieptenul mamei

ațipindu-mi pe piept

Ăsta-i ciobul de oglindă

care a prins

ultima respirație

a prietenului meu

Asta-i tăcerea mea

pe culoarele policlinicilor

Ăsta-i cuiul

găsit în conserva de pește

Asta e cana mea de ceai

Ăsta e paharul meu de apă

Astea sunt străduțele

bastonului meu

Ăsta e nasul meu uriaș

în caricatura de la Rotterdam

Asta-i silueta tatălui meu

decupată din hârtie neagră

la bâlciul din Alexandria

Asta-i crenguța din prunul

sădit la nașterea mea

într-o grădină necunoscută

din Carei

(trimisă de-o admiratoare

născută la

aceeași dată cu mine)

Asta-i durerea mea simulacru

Exponate (2)

Ăsta-i un fragment

din cercul de fier

pe care-l rostogoleam

pe rigola străzilor în pantă

Ăsta-i calendarul

cu glume ori știri curioase

pe spatele

fiecărei zile

Asta-i plăcuța

cu numărul

primei case demolate

de pe strada noastră

păstrez aceste lucruri

într-un sertar al măsuței din pod

când ne-am mutat la bloc

le-am transferat

într-o servietă

care s-a pierdut pe drum

Asta-i durerea rămasă

în urma lor

pe post de valută forte

Scăunelul cu trei picioare

Aveam odată un scăunel de lemn cu trei picioare

cioplit dintr-un singur trunchi

stam pe el și sorbeam ciorbă de linte

Împrejur liniștea copilăriei

zilele aterizau lângă mine fără să știu

simțeam în piept respirația norilor

azi merg în baston șontâc-șontâc

în tramvai fete tinere îmi dau locul

dar eu refuz

e-n mine îndârjirea

liniștită a scăunelului cu trei picioare

cioplit dintr-un singur trunchi

chiar dacă zilele și orele aterizează lângă mine

cu morga prea vizibilă

a învingătorului

 

 

***

 

Rita CHIRIAN

generator

din frig,

și întrebi, noi de ce-am fi acum fericiți,

doar elasticul e subțiat, ca tras peste buza borcanului,

și întrebi, dacă ești un mecanism care mângâie

(pielea pe care nu joci canastă,

vulva ca un bot de câine),

acum, când nopțile nu-s mai blânde,

când soarele e-o femeie aproape murdară,

acum când vedem nori răsturnați

și ne bucurăm, și râsul se rostogolește

de pe clădiri nu foarte înalte,

ca un cap de prostituat se rostogolește,

când ne apăsăm pieptul pe spatele străinilor și

pielea e-un hamac pentru omizi,

trecem printre cortine: blândețea ruginii –

și frumoasele platforme

pentru care concepem elevatoare de gaz

(dacă adormi cu o inimă de vacă în brațe,

o să fii un om cu linii drepte),

brațul de flori de câmp e deja risipit pe traverse,

în șanțul ombilicului

grenade înmugurite ca niște gheme uriașe

(niciun conductór care să atârne, de la gât,

de-a lungul esofagului, până-n împărăția mațelor,

și-acolo-i întuneric ca-ntr-un bulgăre de sare),

de bucurie, începem să ne purtăm pe dos,

și dac-acum ne-am schimba mirosul,

animalul mic din capul tău n-ar recunoaște

animalul mic din capul meu,

și-am continua să purtăm

în piept pisoarul de-argint,

și-n numele lui ne-am pune

lacăte și-am atârna de poduri,

cineva a întins tendoane,

am ajuns, doar că n-a așteptat nimeni,

abia apoi s-a zis,

dans!

kitsch & porn

 

să fii bun și curat, să scoți trăistuța

doldora de blândețe, mișcările să se dezarticuleze

cum cade lumina printre frunze,

să-mpingi leagăne pentru fluturi,

rochia să fie din mătasea-broaștei, să nu spui,

ingeborg, ochii sunt atât de verzi în toamna asta,

să înveți repede stânga și dreapta,

să mâni cabriolete pe deasupra obiectelor

când totul e bun & amar, iar ceilalți foarte îngăduitori,

să vezi forme bizare limpede-n cristal,

să mergi printre flori-cap-de-meduză,

deșurubând, să spui, nu există mare și mic, să nu ne facem

obiceiuri prostești, să spui, eu sunt dintr-o stirpe rea,

aerul e mocirlos în jur, dar tu ești un scafandru încercat,

inima kitsch & porn din care tot ce vrei sunt

musculițe & stârlici de miere,

dragostea ca o burtă infestată de paraziți  –

cât dimineața când minți despre sânge,

despre cusătura dintre picioare,

și-apoi când, în cuva-nghițită de alge & ace,

vâjâit ca-ntr-o scoică.

 

dansul în plasă

cei frumoși & puternici sunt foarte bolnavi.

boala este dansatorul în plasă. zâmbetul și lacrimile

îi scot pe oameni din minți, organele frumos învelite în foiță de aluminiu,

liniile trase perfect, biciurile pe care ni le putem permite.

dacă vorbește, totul începe, și pasărea cu  inimă de tinichea, și creierul de silicon?

fără coroane care apasă, coroane care nu sunt nici pentru umeri,

nici pentru capul de copil al sexului. cineva a frecat

ochi cu vată de sticlă. cineva a îmbrăcat picioare.

când a fost liniște, au fost rândunicile dinăuntru,

și-a spus, rândunicile sunt șerpi dacă te uiți cum trebuie. cu simplitate începe:

piciorul care se rupe, mobila căzută, apoi dansul în plasă, în lumină umedă.

câștigă cine uită cel mai mult. cum te cheamă, pe inima cui te-ai urcat?

râsul este o rochie de molii. nu vezi dacă te uiți în apă. ți-ai putea auzi numele,

doar o femeie. ai închis prima cameră, nici fumul nu mai găsește drum,

și fumul știe. ce e numele tatuat pe încheietură? muchiile gemene

care-ți sunt inimă. primești ploaie pentru osul lipit.

nimeni nu știe când se pleacă în grabă,

cauciucuri scârțâind între jumătăți de oameni.

risipă

sub piele într-una din bucurii, bărcuțe lichide pe mare de fier,

lumină ca și cum ne-am sprijini de-un parapet,

poezia care e a diavolului, marile acorduri care spun despre

un cadru obscur, o scenă cu închipuiri albastre în care tu dansezi cu adevărat,

și să întoarcă vorbire împleticită, singurătate din ce în ce mai caldă,

cum ți-ai lega un nod sub bărbie, în semn, poate, de jertfă,

și ce clănțănit de dinți, mâncare urcată în gură, cel prefăcându-se

adormit, ori mort, de dragul liniilor perfecte,

o vedenie a noastră despre timp, o imagine linsă, la margine,

ceva ce noi credem adevărat și cât întindem mâna

răscolim prin măruntaie seci, sub flăcări roze,

și încercăm iarăși, dincolo de cercuri de praf,

neștiind nimic pe de-a-ntregul, neștiind decât c-a existat o casă cu multe cadavre,

că degetele au atins suprafețe, că ochii au fost schimbători

și-au arătat păduri, că a fost un timp ca un ciorap găurit,

când te gândeai de fapt să alergăm, de exemplu, prin camere negre,

să scoatem obiectele de la loc numai ca să vedem

că nu mai încap nicăieri, arșiță grămădindu-se,

un cristal de mlaștină, iar tu trebuie să fii – doar un joc –

un bărbat trist, care numai de-atâta tristețe își trece degetele

deasupra prafului, și dacă ne-am atinge, fie și din greșeală,

și dacă ne-am atinge de cuib, chiar dacă n-am sparge vreun ou,

pasărea tot l-ar părăsi, lucrurile pe care le-am scoate din loc nu

le-am mai putea împinge nicăieri în lume, un uriaș cor falsând,

„singurătate pe pătură de păr, cu crinii strânși-năuntru,

canale de-acid tăind drum”, amintindu-mi că toți au pahar și tacâm,

dar numai până către sfârșit, când leorpăim

din pahare străine și mușcăm bucata care nu-i a noastră,

batem tactul, sub baloane de sânge-nchegat,

încet, pe fața de masă. sub ceasuri arătând aceeași oră, mâinile văzute

de foarte sus sunt doi șoareci orbi

împerechindu-se.

 

 

sud

să nu fie cine să scape.

graiurile pe care le-om învăța să fie:

al urcușului, al paielor, al brusturilor.

locuitorii să vină târziu, și să ardă.

să dormim pe gunoaie, să mâncăm coastele

câinelui care ne miroase piciorul. e-adevărat,

ar trebui să plecăm spre sud. e-adevărat,

copiii ne strigă pe nume. o să ne schimbăm urâțenia.

o să bem ca măgarii din baltă, din norii strânși-n făgaș.

la nevoie, a, o, hî, ceva să amintească de zgomot.

o să ne așezăm sub tijele de urzică și-o să strângem burți

pân-o să iasă copilașul. întunericul să vină ca o căruță hodorogită.

înapoia lui, lacul fumegând, cineva să înmoaie degetul lins în cenușă.

aici e țara unde-am ajuns. am privit prin ferestrele bucătăriilor

și am văzut alte bucătării și alte femei și alte bucătării unde priveau

alte femei. tăcuți am rămas, pe picioarele noastre, mii de kilometri,

ca niște insecte pe care nu le poți stârpi, tot mai furioase.

numai tălpi călcând aer gros, visăm mâini și hamace.

o să stăm la pândă, o să ne cuibărim în poeme care nu ucid,

în poeme care nu există dacă nu ucid: gloanțele sunt făcute

din substanțe de care trupul are nevoie, cai pe pajiști cu flori de metan,

ne închipuim că toate poveștile, oprite la timp, au happy-end,

oprită la timp, inima să rămână: o instalație păcănind,

un motoraș legând doi oameni în flăcări.

 

 

            panic update

 

furtunașe prin singurătate,

arcade proeminente de primitivi

răsucindu-se una spre cealaltă ca hârtia arsă,

cuprinse de o vagă neliniște, surâs pentru

joaca de vorbe, cadavrele prinse-n dantele,

un fel de plimbare înăuntrul vedeniei,

reflex de oameni cu ferestrele sus.

***

Paul ȚANICUI

ştiu că nu voi mai avea amintiri

dacă aş trăi într-un glob de sticlă

inima mea ar fi de sticlă şi ea –

dintr-o parte în alta

raze de lumină ar străbate-o

de la primul gând răsărit în minte

la păcatul de-acum.

dragostea n-ar mai fi opacă

ura n-ar mai fi ascunsă

şi bunătatea nu s-ar mai vrea răscumpărată.

aş fi poate perfect

şi poate m-ai agăţa în pomul tău de Crăciun

ar putea să ningă în viaţa mea

dacă m-ai scutura

copiii tăi să mă rostogolească

pe parchetul abia lăcuit

şi câinele tău să mă aducă înapoi

dacă m-aş pierde.

aş fi poate fericit.

dragostea n-ar mai fi opacă

ura n-ar mai fi ascunsă

şi bunătatea nu s-ar mai vrea răscumpărată.

pe curat

pe tine te-am ales să-mi spui

cât încape-n singurătatea unui om singur

ca să pot scrie direct pe curat.

câtă suferinţă în cuvintele subliniate cu linia vieţii

atâta cerneală pierdută

atâta sânge uscat –

dacă ai şti

te-aş lăsa să-mi vezi curajul prin sticlă

şi sufletul în sticlă uitat

fără cap şi fără braţe

fără piele, fără oase

doar doi nasturi mari închizând drumul

doar carnea foşnind ca frunzele

în acelaşi Copac.

bunătatea a avut gloria ei

frumuseţea a avut gloria ei

răbdarea a avut gloria ei

dar vremurile acelea de glorie au apus.

pe tine te-am ales să-mi spui

ce minunat şi dulce-i pământul

ca să pot scrie direct pe curat

dă-mi spuma ta de lapte

pe merele mele abia muşcate

fă-mă albastru ca mierea

celui mai negru sabat.

bunătatea a avut gloria ei

frumuseţea a avut gloria ei

răbdarea a avut gloria ei

dar vremurile acelea de glorie

au apus.

refugiu

dacă-aş rămâne fără vedere

ţi-aş împături cuvintele

în hârtia de scrisori

să mă sprijin de-amintirile tale.

ţi-aş scrie cântece pe calea ferată

pe unde n-ar trece nici un tren

doar tristeţea plesnind de dorinţă

precum rugina pe fier

precum cerul însuşi

în al nouălea cer.

 

***

 

Emilia ZĂINEL

lumea mea

e o zi plină de toamnă

amintiri mânjite de frică

mi se-așează sub tălpi

acolo dorm ai mei

cu sufletele încărcate

acolo atârnă câinele

spânzurat în gard

acolo sunt eu

nici nu mai știu cum

apa din canale se strânge

și mi se varsă în trup

copii care desenează obscenități pe zidul

clădirii neterminate de peste drum

acele desene au devenit lumea mea

știu că dacă le voi întoarce spatele

pereții clădirii se vor surpa

canalele se vor umple cu apă

și întregul oraș va fi inundat

de o liniște binefăcătoare

îmi odihnesc gândurile

când nimic nu mai rămâne de spus

lumea se-așterne în măruntaie

ca într-un sicriu

plutind prin parcuri

printre baloane care transportă sânge

spre rana deschisă

din mijlocul pământului

nu mai sunt eu

cu aceste brațe tocite până la cot

nu mai sunt eu

îmi odihnesc gândurile

și nu mă mai zbat

 

 

25 de ani

ziua în care toate gândurile se-adună

pentru a mă scoate din dezastrul

ultimilor 25 de ani

tata a cutreierat ca un demon prin ei

mama s-a oprit la o poartă străină

a intrat și n-a mai ieșit

peste drumul de țară bătea vântul

umplând cu praf urmele copitelor de cai

trenul era să facă accident

de nenumărate ori

din cauză că angajatul CFR

adormit în cârciumă

uita aproape mereu să schimbe macazul

a avut noroc

spuneau femeile de la poartă

a fost totuși liniște în ultimii 25 de ani

în ciuda acestor gânduri

care n-au obosit încă

să stea de vorbă

 

 

pentru când vei fi mare

am crescut fără a mi se cere asta

pe borcanul de mărunțiș scria

pentru când vei fi mare

nimeni nu se gândise că într-o zi

voi putea destupa

capacul familiei

și voi elibera păcatele ascunse

în acele monezi unsuroase

am vrut să mă întorc la momentul tăcerii

chiar înainte de-a se pune masa și-a se înjura preotul

căruia îi plăteau cotizația în fiecare an

îmi ascundeam capul sub plapumă

și îmi doream

ca lucrurile să nu ne mai fi ros atât liniștea

care străbătea de la cimitir tot câmpul

și se așeza pe banca din curte

lângă vechea poartă

borcanul s-a spart în cele din urmă

dar pierzania noastră începuse dinainte

cine a fost vinovat

nu am putut descifra în organe și măruntaie

se arăta un cer senin

și câte-o pasăre neagră

acompania clopotul bisericii

peretele bunicului

s-a terminat cu povestea despre furnalele fabricilor

din copilăria bunicului

privesc stâlpii ruginiți

și pereții mâzgăliți

iarba și-a făcut loc printre șuruburi și țevi

desenez pe pământ

lângă peretele bunicului

simbolul lunii și-al soarelui

inseminez liniștea ruginie

 

 

Trenul

 

1

auzeam trenul

în fiecare noapte

cu luminile lui precum instalația

din firavul pom de crăciun

acolo se afla paradisul

în atâtea destinații

îmi imaginam

viața acelui tren

acel Dumnezeu al șinelor

care-și va întinde spre mine

brațele salvatoare

acolo îi voi găsi pe mama și pe tata

acolo trebuiau să fie

desigur

uitând să coboare

în stație

în acel tren și-n acele locuri

ale lui Dumnezeu

 

2

 

în beznă

trenul țipă înfricoșat

călătorii semnează actele

de donare a organelor

aș vrea să tai tristețea

cu drujba

în trezire

se uită toate promisiunile

ce ușurare,

nicio cărămidă

n-a căzut

peste noapte

 

 

Vor veni cu tancurile

când vor veni cu tancurile

vor uita gustul ciocolatei

vor uita nerăbdarea de a fi primul

vor uita să claxoneze mașinile

și să bată câinii vagabonzi

nimeni nu va mai scuipa semințe

la scara blocului

când vor veni cu tancurile

vom alerga după cărți

aceia care înainte râdeau în fața televizoarelor

vor deveni marionetele invadatorilor

îmbrăcând costume de clovni

și primind gloanțe

în locul felicitărilor

 

 

Horoscop

am potrivit ceasul

pentru o zi minunată

cum scrie la horoscopul de seară

de astă dată mă voi schimba

mi-am jurat să iubesc

până și țârâitul ceasului

sau gerul cu sânii lăsați și dinții negri

ziua se anunța minunată

mirosul de cărți proaspete

al librăriilor deschise în zori

urcă tocmai până la etajul șapte

am potrivit ceasul

e timpul pentru o casă cu grădină și heleșteu

și-un paznic la poartă

o pagină de horoscop

și-un lung drum

prin întuneric

lumea se va uni

va fi un nou început

întârziat

 

***

 

Ioan VIERU

 

        

atingerea zidului

 

din legănarea timpului nu scapă nimeni

deși nu este mortală

la fel ca mâna care caută o altă mână

copacii se clatină și ei

pînă la împreunare

salvatorii ocupă totul cu bagajele lor

de cârpe inflamabile

pe vechi hârtii reciclate pentru ultimele anunțuri

e un drum spre  locuri sigure

se desfac  nodurile

chipuri care nu mai pot fi văzute

continuă în viețile altora

spre a păstra vinovația

e  jocul vrăbiilor

lumina și fimiturile dau sens promiscuității

peste umerii noștri linia  orizontului e dublă

până se termină petrecerea

pentru a ne face mai buni

decât fotografia de grup.

Noile reguli

I-am căutat pe cei care odată arătau lumea

nimeni nu mai știa de ei

nici de misterul mărilor acolo  unde țărmul nu se mai termină

în fața nisipului de pe  care dispar urmele

după noi reguli

spre aceeași înțelepciune disprețuită

în plină uitare istorică oamenii poartă aceleași bagaje

și se întâlnesc pentru a mai pune la cale ceva

nu din  alte motive

printre atâtea promisiuni strigătul vine

din altă direcție

poate fi al unor războinici

poate al celor  care au semănat spaima peste tot

magnificența de aici este la fel când soarele îți retează umbra

și toate își găsesc locul pentru somn.

Întrebarea-capcană

în fața celor care au ceva de spus acum stau câteva sinucideri

se mișcă lumea pe sub pământ mai puternică

decât moartea

inventar al distrugerilor pe care le face anotimpul

și orele cu perfecțiunea lor

avem neșansa aici

o moară oprită în plina lumină a zilei

au ales zarul câștigător pentru un nou triumf al ordinii

au adăugat cuvintele ajunse  pulbere sub care

se fac alte jocuri de societate

în cercul lupilor se iartă greșelile altora

noaptea are un rug al convertirii

răspunsul la întrebarea-capcană cere ajutor

dintr-o altă condiție umană.

Orașul păsărilor

nu mai este loc între două ziduri

dimineața se ridică din locurile unde

am dormit

relația noastră a durat cât distanța dintre vehicule

așa dispar dincolo de linia de sosire

compromiși pentru că nu se poate altfel

pământ cu multe întrezăriri

din orașul păsărilor  oaspeți   nu mai avem

același punct de vedere cu al criticii literare

acolo acum au ridicat noile case

pentru cei care îți pot spune numele

din gânduri se retrage fiara socială cu multă discreție

spre o altă descriere a vremurilor.

Interdicții

mii de semne pe asfalt în jurul cărora se rotesc păsările

urma pașilor peste care se așază pulberea fină a fluturilor de noapte

ziduri din care nu rămâne decât umbra unei libertăți la schimb

așezări aduse tot mai aproape de legile schimbate

o medalie care luminează din trecutul de care  nu se cunoaște nimic

rufele pe sfoara dintre două ferestre

tăcerea care a pus stăpânire peste țara

cu prea multe granițe

lucrurile așezate acolo unde se schimbă ordinea universului

ușa care se deschide te va pulveriza în toată istoria triburilor locale

mișcările celor din grup vor fi imitate din nevoia de spațiu

mâine vor fi mult mai multe interdicții

acelea la care te-ai gândit ca imposibile

deja există.

locurile continuității

să nu trăiești în apropierea valurilor care nu au puterea

de-a scufunda  ambarcațiunile

tot timpul moartea în auz face loc altor lucruri

seara te  încrucișeazi cu cel care își plătește călătoria

în mica tavernă toate vocile par a citi ceva

lumina aproape nevăzută sparge  zidul  pentru

a te sărbători

zeci de ani pentru arborii cu rădăcinile în cer

se aprind  fotografiile

în  care reușim să nu mai revenim

locuri sărace pentru a găsi ceea ce se pierde prin iubire

nu mai pot avea cuvintele care epuizează

corpurile înălțându-se

într-o zi un  un mic dar ajunge totul

în devierea pe care o presupune numele

care se repetă

și acele victorii care țin în captivitate

scenele groazei.

 

 

 

[Vatra, nr. 6/2016]