Iulian BOLDEA – George Vulturescu. Schiţă de portret

boldea

Un fel de mitologie a scrisului şi a poeticităţii răzbate din cărţile lui George Vulturescu, unde raportul eu/ realitate e reliefat în termenii tranşanţei existenţiale şi estetice, care desenează antinomia între conştiinţa lucidă şi decorul aberant, absurd, care o încorporează. Este la mijloc aici şi senzaţia alcătuirii efemere a fiinţei, este înregistrată şi tensiunea duratei ce-i marchează în chip tragic existenţa şi scrisul. Poetul reţine primejdia metamorfozelor, pericolul alterării propriei personalităţi prin acţiunea insidioasă a timpului, chiar dacă spectacolul degradării e contemplat cu oarecare detaşare, eul creator oglindindu-se în suprafeţele şi străfundurile textului cu o privire dezabuzată, din care utopia recuperatoare a mitului sau iluzia poeziei ca treaptă a salvării estetice e diminuată sau chiar absentă: “Nu mai sunt eu în timp ce scriu/ cel care a început acest poem înnoptează pe drumuri/ undeva a rămas copilul/ altundeva pândeşte bărbatul/ cineva mă priveşte ca şi cum m-ar sfâşia în două/ pleacă de lângă mine, cuvântule solzos!/ între cer şi pământ mă sfâşie o privire piezişă/ cel care scrie acum/ nu mai este şi cel care va citi (…) există ceva ce nu poate apărea / într-un poem/ la asta te gândeşti tu acum, cititorule/ şi mie mi se face frică/ de tot ce este ferecat în ochii tăi/ pleacă de lângă mine cuvântule solzos!/ De frica din ochii tăi care cade peste rândurile mele/ Precum gândirea peste tulpinile grâului/ Precum arşiţa peste pietrele deşertului (Adânc, sub nămoluri).

Efectul liric decurge şi din narativitatea în-scenată parabolic, cu figurări şi volute imaginative. Multiplicitatea lumii e accesată dintr-o perspectivă acut senzorială, prin înregistrarea de senzaţii disparate, în notaţii nude, directe, care exclud feericul sau fantasticul în beneficiul expresivităţii concretului, cu toate că George Vulturescu nu refuză calofilia metaforelor laconice, sonore, sugestive. Binomul text/ realitate este sugestiv articulat în majoritatea poemelor, lumea reflectându-se, aburoasă ca un miraj, în oglinda textului, în timp ce poetul are statutul de martor al acestei translaţii de la imaginea concretă la esenţializările de tip palimpsest aale poemului. Tentaţia armoniei, vocaţia clarităţii viziunilor determină o anume rigoare imagistică, o coerenţă a sintaxei versurilor, astfel că semnificaţia poemelor nu se concentrează în substratul cuvintelor, ci în arhitectura imaginii sintetice, aglutinante, ca în poemul Nămolul paharelor, în care se poate descifra şi o structură infernală a universului: “Dacă genunchii lui se vor prăbuşi dincolo de genunchii paginii?/ Cerneala s-a scurs pe manuscris de la un cuvânt la/ altul./ Ici şi colo câte unul ros, zdrelit,/ ca un bulgăre în care igrasia s-a îmbibat/ şi mocnesc deja în el smârcuri înşelătoare// Unele cuvinte sângeră/ Paginile par nişte vitralii/ din lumina lor sângerie coboară sfinţii în pâlcuri/ ca o răşină prelinsă din trunchiul brazilor (…) Peniţa se face/ tot mai grea ca o cârjă metalică alunecă pe raclele/ visceralului din mine/ veţi citi asta deşi poemul nu e încă terminat/ veţi sta deasupra lui precum pelerinii deasupra/ fântânii / e secetă şi acum/ va fi şi mâine nămol în ciuturile fântânii/ nămolul e în noi şi îl purtăm prin lume/ ce ştiţi voi care n-aţi golit pahar după pahar/ în cârciumile acestei nopţi”.

Latent şi insinuant, tonul melancolic-elegiac e modulat adesea în arpegiile rigorii, cu  precizie a notaţiei şi muzicalitate difuză. Un fel de inocenţă perceptivă constituie punctul de plecare al viziunilor, iar poetul, înclinat spre reflecţia sceptică, exersează un vizionarism recules, conjugând temele scrisului, ale poeziei, dialectica privirii şi o resurecţie a rostirii, în care se întrezăreşte o discretă, învăluitoare poetică a interiorităţii, intonată vag oracular, în frazare solemnă şi gravitate patetică. Pregnante, interiorizate, viziunile lirice ale lui George Vulturescu mizează mai curând pe “tensiunea detaliului” (acesta e şi titlul unui ciclu de poeme) decât pe arhitectura întregului. Iar alegorismul discret, ce se poate ghici mai mult sporadic se întâlneşte cu notaţia concentrată şi sugestivă (“Să pui alături: oglinda şi unghia/ una dezvăluie/ cealaltă corectează sfârşitul”), sau cu metafora discret calofilă, cu reverberaţii livreşti şi substrat parabolic (“Sunt tablouri vorace şi tablouri despotice,/ îmi explica pictorul întinzându-mi un pahar./ Pe unele le vezi cum se dilată, icnind, între/ ramele de lemn, sufocând, ca nişte grele juguri,/ viorile, naturile moarte, colinele, personajele/ istorice”).

Demnă de atenţie este simbolistica “Ochiului Orb”, care transpare într-o suită de definiţii lirice: “Retina pură/ este dislocarea/ este sexul încremenit al icoanelor/ este copita pe un cuib de ierburi/ este nămolul malign al catacombelor/ este naraţiunea în extaz/ este sensibilul încremenit/ este plasma originară a lumii/ este cenuşa cărţilor/ este abatorul/ unde ard spaimele nopţilor noastre/ este sicriul în care îngropăm divinitatea”. “Ombilicul dintre scrisul meu şi neant”, Ochiul Orb simbolizează punctul de convergenţă al teluricului şi al celestului, starea de graţie a demonismului scrisului, forţa poetului de a vizualiza ceea ce este nevăzut şi de a descifra indescifrabilul din taina lumii. În Hagiografii pentru Ochiul Orb, poetul conturează mitul prin inserţia sa în structurile unei “poveşti”, ori prin dramatizarea cu ajutorul dialogului. Fruct al întunericului,  dar şi născător de viziune lăuntrică, Ochiul Orb circumscrie neantul într-un efort dramatic de a da semnificaţii beznei: “Deasupra paginii. Am stiloul în mâini/ strâns ca un cuţit în noaptea/ aceasta e legea celui care scrie/ Ochiul Orb icneşte în apropiere/ ca şi cum ar da deoparte grinzile/ putrezite ale beznei:/ stau pe un bulgăre de beznă şi/ mănânc beznă”.

Fidel “vocaţiei sale expresioniste” (Al. Cistelecan), George Vulturescu îşi expune, prin expresivitatea scriiturii şi anvergura tematică, un mod profund propriu de a simţi şi de a trăi poezia, într-o tonalitate de o sinceritate “studiată”, dar nu mai puţin autentică. Pe de altă parte, referindu-se la George Vulturescu, Gheorghe Grigurcu observă că “poetul încalcă statutul îndeobşte antimetafizic şi antiliric, programatic negator si epidermic, al optzeciştilor, de care e cronologic apropiat. Astfel, face joncţiunea cu orizontul expresionist al generaţiilor anilor ’60 si, prin intermediul acestuia, cu marea tradiţie interbelică, implantată în generalitatea condiţiei umane ca sămînţa în ogor”. Inserţia lumii în text – un privilegiu al semnificării simbolice, presupune o ceremonie textuală, un ritual al privirii ce decupează din realitatea amorfă secvenţe, crâmpeie, fragmente, cărora li se acordă sensuri cvasimitice. Revelaţiile poetului ţin, înainte de toate, de misteriile străfundului, de hieroglifele vieţuirii şi de enigmele rostirii poetice. Din aceste motive, discursivitatea versurilor lui George Vulturescu, de care vorbeşte Laurenţiu Ulici, bunăoară, este parte a unei strategii a mitizării şi demitizării, a candorii simulate şi a unei lucidităţi programatice, din care nu lipsesc însă spasmul ontic, suferinţa şi convulsia.

În volumul Alte poeme din Nord (2007) se regăsesc notele esenţiale ale liricii lui George Vulturescu: neoexpresionismul, predilecţia pentru imagini şi forme tensionate, alura simbolică a enunţurilor, metaforizarea discretă, recursul la mit şi la imaginarul nocturn, obsesia literei şi a cuvântului etc. Poemul cu care se deschide cartea este, de altminteri, foarte ilustrativ pentru poetica autorului, o poetică vizionară şi lucidă, în care exerciţiul privirii redă întâlnirea tensionată a sacrului cu profanul, a înaltului cu terestritatea, într-o expresie lirică liminară, crispată şi convulsivă, cum însuşi spaţiul labirintic al lumii: “Ca şi cum ţi-ai hrăni puterea din insolenţa altei puteri/ urc şi azi pe Pietrele Nordului./ Paşii mei se leagă de pasul dinainte/ precum se leagă o literă de altă literă.// Chiar acum iese un înger din bolgiile creierului/ meu în bolgiile Miezului de zi şi urcă înaintea mea./ Apoi mai iese unul şi încă unul./ Eu devin tot mai uşor pe cărare în sus şi/ încep să cânt: «Cum să devin o oglindă a întâlnirii cu tine, Doamne?/ Cât real este în frumuseţea unui copac pârjolit/ de trăsnet?»// este un lup care merge în faţa celorlalţi lupi/ este o literă care se aşează înaintea literelor./ Înaintea mea e îngerul, îl ajung şi-l privesc în ochi:/ el se sparge ca o oglindă (…). Şi ce dracului îmi mai rămâne de făcut, sus/ pe munte, decât să privesc norii, îmbibaţi de culoarea luturilor/ decât să-ţi hrăneşti puterea din insolenţa altei puteri?/ Omul nu trebuie să agraveze şi mai mult această relaţie/ Numai piatra stă să aştepte fulgerul” (Numai piatra stă să aştepte fulgerul).

Câteva metafore substanţiale structurează discursul poetic: metafora ochiului, a pietrei, a literei şi a fulgerului, toate laolaltă închipuind un univers liric în care sugestia adâncului şi tensiunea înaltului se întretaie. Un poem în care se regăsesc toposuri privilegiate, tehnica intertextului, a aluziei sau a citatului livresc este Gloria versurilor: “Să citeşti lângă o piatră,/ sus pe Munte, un vers din Goethe: «Dincolo de morminte, înainte!»/ sau un vers de T.S. Eliot:/ «Fii liniştit şi lasă bezna/ să vină asupra ta!»// E un dans de funigei cuvântul/ deasupra pietrei/ o conjuraţie a cometelor,/ o noapte cu zurgălăi// Aceasta e Gloria cea mare a/ unui vers:/ să-l citeşti pietrelor -/ deasupra lor nu mai e decât/ limbajul lui Dumnezeu”. De altfel, George Vulturescu acordă, în versurile sale, un rol de prim rang mecanismelor dicţiunii lirice, actului facerii poemului, raportului dintre literă şi gând, dintre expresie şi fond. În poemul Gardul se recurge la o alegorie a configurării poemului, în enunţuri de extremă austeritate, simple, nete şi clare: “Exersez locul literei precum tatăl meu în grădină:/ întâi bătea în pământ ţăruşi de salcâm/ apoi aducea nuiele şi împletea, printre ei, gardul// în dimineaţa următoare abia aşteptam să sar dincolo/ în ograda lui Moş Achim, după cireşe// acum buclele dintre litere sunt respiraţia ta,/ cititorule, tu mănânci cireşele pentru mine/ nu-i bai, dar mai întâi sari gardul şi fură-le”.

Apologii ale Nordului, poemele constuiesc o mitologie în care “aşteptarea îngerului” se desfăşoară între “literele poemului”. Se regăsesc aici şi poeme ale aşteptării, reculese sau exasperate, ale unui miracol dezafectat, poeme în care deziluzia, dizgraţia ontologică şi sentimentul alienării sunt dominante. Autorul propune, în astfel de poeme, o lume halucinantă, cu figuraţie teratomorfă, în care umanul pare diminuat sau chiar exclus, iar tectonica imaginilor este una declinantă. Sacralitatea pare a se retrage tot mai mult din acest spaţiu disputat de şerpi şi de vulturi: “Acum vin dintr-o parte şerpi, Daniel./ Sub solzii lor zornăie un vânt pe care mi-l amintesc./ Ei mă privesc fix, apoi se apropie de mine cu/ pielea mea din copilărie pe care o ţin înfăşurată/ în jurul lor.// Din cealaltă parte vin vulturi, Daniel./ Au penele zbârlite ca nişte coifuri pe care le purtam/ în sat de Irozi. Ei se uită la/ mine şi din ochi le cresc ierburi:/ până la brâu le ajung, până la subsuori,/ şi ei nu se mai pot ridica în văzduh/ şi mă imploră să le sucesc gâtul.// Ezit, când tocmai apare îngerul şi/ le suceşte  gâtul în locul meu. Eu mă uit în altă parte/ să nu văd cum vin vulturi şi şerpi şi cum/ trec spre ce trec şi de ce trebuie să privesc eu/ tot ce trece pe aici dintr-o parte în alta./ Cel care e dincolo nu e niciodată cel despre/ care vorbim.// Îmi reamintesc biserica din sat: de pe pereţi/ au plecat toţi îngerii, au rămas pereţii scorojiţi/ şi văd doar literele inscripţiilor suspendate de ziduri, tremurând şi schelălăind.// «Nu întoarce capul, Daniel: dacă nu/ priveşte nimeni vulturii nu se pot ridica în aer,/ şerpii nu se pot retrage între pietre/ nici arborii în seminţe…»” (Ditirambi pentru Daniel).

Recurent, toposul literei sugerează  o resorbire a spaimelor şi neîmplinirilor, regăsindu-se aici adevărul fiinţei celui care scrie, un labirint de gânduri şi carne, indescifrabilă hieroglifă a existenţei în toată plenitudinea ei. O definiţie a literei, revelatorie pentru disponibilităţile imaginarului lui George Vulturescu regăsim în A venit vremea literei: “Litera n-are ochi/ în ea nu te vei putea oglindi, Doamne,/ toate pliurile ei sunt umplute cu mâlul spaimelor mele/ cineva spintecă burta căprioarei/ cineva scrie cu sânge pe pereţii grotei sale/ oh, nu sunt heralzi să citească literele/ ele au gâtlejul de miel şi behăie pline de sânge”. Neoexpresionismul lui George Vulturescu, temperat de inserţia lucidităţii şi a reculegerii printre lucruri, e efigia unui poet ce recurge la simbol şi la notaţie, la enunţul neutru şi la verbul grav, ritualizat, cu ecouri prelungi şi solemne. Fără a putea fi considerat un poet al crizei, al tragicului modern, senzaţia de disconfort existenţial e, uneori, pronunţată, poetul refuzând geometrizarea ostentativă a propriilor stări lirice.

 

 

[Vatra, nr. 6/2016]

3 comentarii

  1. Si Cronica , si poezia d -lui Vulturescu sunt f. bune! Felicitari !

    Pe 23 aug. 2016 09:12, „WordPress.com” a scris:

    > VATRA a publicat:” Un fel de mitologie a scrisului şi a poeticităţii > răzbate din cărţile lui George Vulturescu, unde raportul eu/ realitate e > reliefat în termenii tranşanţei existenţiale şi estetice, care desenează > antinomia între conştiinţa lucidă şi decorul aberant, abs” >

    Răspunde

  2. Vulturescu este un animator cultural de la Satu Mare, arogant, nedigerabil. „Mari scriitori” ca el sint multi, am impresia ca sunt un trib foarte mare. Treaba grea cu activistii culturali catarati pe lit. rom.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s