Dinspre ţara arţarilor

canadian art 1

Cum România nu a fost printre ţările colonizatoare care să-şi fi trimis fiii peste mări şi ţări în căutare de mirodenii, aur, fildeş ori sclavi – existau, oricum, robii ţigani de acasă – contactele româneşti cu ţările şi culturile din Lumea Nouă au fost ceva mai târzii, iar în mentalul românesc aceste culturi au fost mult timp integrate într-un spaţiu considerat a fi doar al puterii colonizatoare. Astfel, o perioadă destul de îndelungată, literatura canadiană a fost re-prezentată românilor doar ca o literatură francofonă ori chiar ca parte a literaturii franceze de peste mări şi ţări.

Receptarea literaturii canadiene în spaţiul românesc începe prin secolul al XX-lea. Ea coincide cu deschiderea modernă a României spre lume, pe de o parte, şi cu încheierea procesului de clarificare a identităţii canadiene, pe de altă parte. Printre cele mai semnificative momente ale acestei evoluţii se numără o traducere anonimă din poetul canadian W. H. Drummond, apărută în revista Convorbiri literare, nr. 2/1916. Un an mai târziu, Nicolae Iorga traduce poezie canadiană (autorii nu sunt menţionaţi) în revista craioveană Drum drept, nr. 4/1917.

În perioada interbelică însă, Canada devine o prezenţă tot mai pregnantă în viaţa culturală românească. Fenomenul este paralel cu o intensificare a participării Canadei la viaţă internaţională –soldaţii canadieni luptă pe fronturile primului război mondial alături de Antantă – şi cu o tot mai netă coagulare a identităţii canadiene independent de puterile ei colonizatoare. Acum este prezentat publicului cititor românesc umoristul Stephen Leacock – caracterizat drept un scriitor „american” în numărul din 18 decembrie 1921 al Adevărului literar şi artistic; Nicolae Iorga, bine informat şi racordat la noutăţile internaţionale, scrie despre Louis Hémon în revista Ramuri din 24 septembrie 1922; poetul Bliss Carman este prezentat înrevista bucureşteană Epoca, numărul din 10 octombrie 1929; iar romanciera Mazo de la Roche în numărul din noiembrie 1933 al Adevărului literar şi artistic. Identitatea canadiană, construct unic şi bine singularizat, nu este, încă, clar percepută de comentatorii români. Astfel, Nicolae Iorga vorbeşte despre manuscrisele rămase la moartea lui Louis Hémon într-un articol din Ramuri, martie-aprilie 1926, intitulat „Romanul sănătos al Franciei”. Nici vorbă de Canada!

Faptul că prestigiosul Premiu Goncourt este atribuit în 1928 lui Maurice Constantin-Weyer, scriitor francez care a trăit şi în Canada, aduce indirect în discuţie şi spaţiul cultural canadian, dar tot prin intermediul uneia dintre puterile fondatoare, respectiv Franţa. Au scris despre acest eveniment Eugen Relgis în Adevărul literar şi artistic, numărul din 6 noiembrie 1927; Perpessicius în revista bucureşteană Cuvântul, numărul din 12 decembrie 1928; Mihail Sebastian în Cuvântul, numărul din 22 şi 23 decembrie 1928, şi Mircea Mancaş în Adevărul literar şi artistic, numărul din 17 februarie 1929.

Tot în perioada interbelică începe să se folosească un procedeu care s-a dovedit extrem de util în perioada comunistă, când posibilităţile de informare ale specialiştilor români erau afectate de cenzură şi care derivă şi din marginalitatea României faţă de marile centre culturale mondiale. Este vorba de traducerea în româneşte a unor articole apărute în reviste de prestigiu din străinătate şi care asigură o „punere la curent” a cititorului, specializat ori nu. Receptarea literaturii canadiene în spaţiul românesc beneficiază şi ea de acest procedeu. Astfel, Viaţa Românească publică în numărul din 11 noiembrie 1921 un articol al lui René Bazin despre romanul Marie Chapdelaine al lui Hémon.Tot în perioada interbelică se publică şi primul roman canadian în traducere: Battling Malone, al aceluiaşi Hémon, apărut la Editura Eminescu din Bucureşti în anul 1930.

Din păcate, aceste evoluţii au fost întrerupte brutal de cel de-al doilea război mondial şi de stalinismul brutal din primii ani de după război. Canada este asimilată statelor imperialiste de unde nu pot veni, pentru juna Românie comunistă, decât pernicioase influenţe. Abia în 1954, deci după moartea lui Stalin, apare în Gazeta literară un articol intitulat „Scriitorii patrioţi ai Canadei”, semnat de un anume St. R., în care sunt amintiţi Frederick Philip Grove şi Herbert Dyson Carter. Conform monumentalului Dicţionar cronologic al romanului străin tradus în România de la origini până în 1989 (1794-1989), opera unui grup de cercetători de la Institutul „Sextil Puşcariu” al Academiei Române, sunt comentaţi, traduşi în reviste sau în volume, până în 1989, următorii prozatori canadieni: Herbert Dyson Carter (tradus în 1954 de către Tamara Gane şi Pericle Martinescu şi în 1958 de către Dan Duţescu şi Rose Hefter); Marie Claire Blais (comentată de Gheorghe Bulgăr în Familia, în 1967); Napoleon Bourassa (comentat de Valer Conea în Amfiteatru, în 1968); Ludwig Jack (comentat de Alf Adania în Contemporanul, tot în 1968); Gabrielle Roy (tradusă de Elvira Bogdan, în1968); Hugh Maclennan (tradus de Livia Deac, în 1971); Van Vogt (tradus de Petre Solomon, în 1978, şi de Ruxandra Vasilescu-Potloj, în 1988); André Langevin (tradus de Sanda Anghelescu, în1983); Morley Callaghan (tradus de Georgeta Pădureleanu, în 1968), Anne Hébert (tradusă de Lucia Gojan, în 1986), Antoine Maillet (tradus de Irina Bădescu, în 1989). Revistele literare româneşti prezintă fragmente din opera unor scriitori precum Yves Thériault (traducere de Valer Conea, în 1971), Jacques Godbout (versiunea românească de Cristian Unteanu, în 1973), Hugh MacLennan (tradus de Georgeta Pădureleanu, în 1981), sau Margaret Laurence (tradusă de Felicia Antip, în 1986).

Eflorescenţa studiilor canadiene are loc după 1989, în condiţiile libertăţii de exprimare de după căderea regimului comunist şi a reluării unor relaţii politice şi culturale normale cu Occidentul. Studiul limbilor străine nu se mai limitează doar la marile metropole, spaţiile post-coloniale devin tot mai accesibile şi mai atrăgătoare. Acum se înfinţează şi primele centre de canadianistică la Universităţile din Baia Mare, Bucureşti, Iaşi sau Cluj-Napoca. Universitari, precum Ana Olos, Rodica Albu, Voichiţa Sasu, Monica Bottez, Crina Bud, Irina Bădescu, Dana Puiu, Lucia Zaharescu, Liviu Cotrău sau Florin Irimia – şi mă opresc aici cu enumerarea, cerându-mi scuze de la cei care nu sunt menţionaţi – traduc, interpretează literatura canadiană de limbă engleză ori franceză, participă la manifestări internaţionale de canadianistică. Prezentul grupaj de eseuri este semnificativ pentru prezentul, dar şi pentru viitorul canadianisticii din România. Specialişti recunoscuţi comentează fenomenul literar canadian alături de colegi mai tineri, împreună cu doctoranzi sau masteranzi. Strategiile pot fi diverse, dar nivelul înalt al analizei este comun.

 

Mihaela Mudure

Cuprinsul dosarului:

Monika KOȘA – Explorarea sinelui: identitate și povestire în literatura canadiană

Monica BOTTEZ – Romanul Divinatorii de Margaret Laurence – o capodoperă a literaturii canadiene

Mălina IORGA – Paralaxa continuității în spațiul canadian: Divinatorii de Margaret Laurence

Cristina NICOLAESCU – Dezrădăcinare, sine iluzoriu și tehnici narative în proza scurtă a autoarei canadiene Mavis Gallant

Octavian MORE – Alice Munro sau povestirea ca monografie a liminalului

Ana OLOS – Trudeau: „libretto” și „verse drama” de George Elliott Clarke

Simona JIȘA – Destinul românesc al Cumetrelor lui Michel Tremblay

Andreea Gianina BERA: Carol Shields – actul creator ca act eliberator

Oana-Meda PĂLOȘANU – Construcția unei identități feminine japoneze scindate în context canadian

[Vatra, nr. 6/2016]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s