Dinspre ţara arţarilor

canadian art 1

Cum România nu a fost printre ţările colonizatoare care să-şi fi trimis fiii peste mări şi ţări în căutare de mirodenii, aur, fildeş ori sclavi – existau, oricum, robii ţigani de acasă – contactele româneşti cu ţările şi culturile din Lumea Nouă au fost ceva mai târzii, iar în mentalul românesc aceste culturi au fost mult timp integrate într-un spaţiu considerat a fi doar al puterii colonizatoare. Astfel, o perioadă destul de îndelungată, literatura canadiană a fost re-prezentată românilor doar ca o literatură francofonă ori chiar ca parte a literaturii franceze de peste mări şi ţări.

Receptarea literaturii canadiene în spaţiul românesc începe prin secolul al XX-lea. Ea coincide cu deschiderea modernă a României spre lume, pe de o parte, şi cu încheierea procesului de clarificare a identităţii canadiene, pe de altă parte. Printre cele mai semnificative momente ale acestei evoluţii se numără o traducere anonimă din poetul canadian W. H. Drummond, apărută în revista Convorbiri literare, nr. 2/1916. Un an mai târziu, Nicolae Iorga traduce poezie canadiană (autorii nu sunt menţionaţi) în revista craioveană Drum drept, nr. 4/1917.

Citește în continuare →

Oana-Meda PĂLOȘANU – Construcția unei identități feminine japoneze scindate în context canadian

canadian art 12

Weltanshauung-ul femeilor issei, nisei și sansei1 din Canada se constituie sub incidența secesionismului cultural și a conflictului dintre generații. Coroborarea perspectivelor dominante alteritar-minimizante cu aspirațiile limitativ-ierarhice ale imigranților japonezi a condus, indirect, la suprimarea independenței femeii nipono-canadiene care se adaptează la ostracizarea duală, și, involuntar colaborativă, a uchi2 și soto3 prin hibridizări comportamentale care extind sfera fragmentată și proteică a identităţii sale. Astfel, femeia nipono-canadiană refuză să se supună tendințelor de minimizare și omogenizare care permit patriarhatului să fagociteze sau să dicteze un tipar singular pentru feminitatea japoneză.

În acest eseu răspund acestui discurs al constructului monolitic fragmentându-i argumentele de omogenitate cu ajutorul unui corpus reprezentativ de texte ale scriitoarelor din diaspora nipono-canadiană. Nu am pornit de la ideea de exhaustivitate în selectarea acestuia, ci de la capacitatea acestor texte de a semnala constrângerile de ordin social care problematizează asumarea unei ipseități multiculturale. Astfel, mă bazez pe opera a trei scriitoare nipono-canadiene pentru a-mi construi argumentele. Eterogenitatea identitară a autoarelor rezultă în urma unui interogatoriu al moștenirii culturale și rasiale, identificabil în discursul personajelor feminine. Acestea deviază de la expectanțele patriarhale, relevând schimbări de raportare și de ierarhizare în nucleul familiei japoneze din diasporă. Citește în continuare →

Andreea Gianina BERA: Carol Shields – actul creator ca act eliberator

canadian art 11

Carol Shields, deși născută în Chicago, Statele Unite ale Americii, și-a trăit mare parte din viață în Canada. Este una dintre multele scriitoare revendicate de cultura și literatura canadiană. Scriitoarea s-a născut și a crescut în Oak Park, Illinois, la vest de Chicago, dar a trăit din 1957 până în 2003, când a fost răpusă de cancer, în Canada. Într-un interviu1, Carol Shields afirma că tărâmul canadian pare a fi un loc propice dezvoltării și afirmării scriitorilor, deoarece nu are o îndelungată tradiție literară. Astfel, continuă Shields, conceptul de „erou” este unul străin pentru autorii canadieni care nu simt lipsa și nu caută să dea naștere unor eroi. Mai mult decât atât, Carol Shields a creat un univers ficțional unic care surprinde viața bărbatului și a femeii simple, așa cum se desfășoară ea zi de zi, înzestrând banalul cu o complexitate care captivează cititorul și dând o nouă definiție normalului.

Personajele sale, barbați și femei de lasfârșitul secolului al XX-lea, sunt surprinse în tumultul vieții cotidiene, desfășurându-și activitățile obișnuite însoțite de introspecții minuțioase ale propriilor vieți, ale propriilor personalități, dar și ale celor din jur. Astfel, Shields duce banalul la un nou nivel, înzestrându-l cu o însemnătate ce determină conturarea identității feminine, dar și masculine, în unicitatea și complexitatea lor. Citește în continuare →

Simona JIȘA – Destinul românesc al Cumetrelor lui Michel Tremblay

canadian art 10

Piesa al cărei titlu original este Les belles-sœurs1 a fost scrisă de Michel Tremblay în 1965 și reprezentată pe scena canadiană în 1968. Autorul nu e numai un dramaturg important al literaturii canadiene franceze, dar și un romancier excepțional, temele abordate, precum și stilul său, înnoind aceste două genuri literare în care scriitorul excelează.

Les belles-sœurs este o piesă care a declanșat mari polemici la momentul reprezentației în Montreal. Ea nu mai respecta principiile învederate ale dramaturgiei canadiene din epocă, care viza un repertoriu burghez, catolic și elitist, redevabil în majoritate clasicilor literaturii franceze. Michel Tremblay se lansa ca scriitor în perioada care a fost numită La révolution tranquille (revoluția liniștită), caracterizată printr-o primenire nu numai a artelor, întreaga viziune politică, administrativă, socială și economică fiind regândită.

Piesa reprezintă o zi din viață lui Germaine Lauzon, care a câștigat un milion de timbre Gold Star, fapt ce îi va permite să cumpere diverse produse din catalogul companiei. Ca să lipească cât mai repede aceste timbre în caiete și să-și împărtășească bucuria cu rudele și prietenele ei, ea organizează un fel de „clacă”. Dar invidia, ipocrizia, bârfa și răutățile vor transforma „șezătoarea” într-o ceartă continuă ce va culmina cu furtul a o bună parte din timbre. Cele 15 femei din distribuție, jucând personaje între 20 și 93 de ani, au caractere, vieți și psihologii diferite. Ele trimit direct la universul feminin în care a crescut autorul, înconjurat de mamă, mătuși, surori, și la cartierul său, Plateau-Mont-Royal, cartier din estul Montrealului, locuit pe atunci îndeosebi de muncitori. Dincolo de acest spațiu se conturează însă un altul: cel al nevoii de evadare din cotidian, unde jocul și hazardul sunt soluții ale unui spațiu de compensație, permițând înțelegerea psihologiilor feminine în general. Citește în continuare →

Ana OLOS – Trudeau: „libretto” și „verse drama” de George Elliott Clarke

canadian art 9

Bucuria și entuziasmul canadienilor, în octombrie trecut, la alegerea lui Justin Trudeau, liderul partidului liberal, ca prim-ministru cu promisiunea unei schimbări benefice, a readus în actualitate personalitatea părintelui său, carismaticul dar și controversatul Pierre Elliott Trudeau care, în perioada cât a fost premier (1968-1979, 1980-1984), a contribuit la o transformare esențială a federalismului canadian prin oficializarea bilingvismului, implementarea multiculturalismului ca politică guvernamentală și adoptarea unei constituții canadiene independente. Astfel că devine din nou actual și poemul dramatic de mare complexitate Trudeau al lui George Elliott Clarke2. La origine, libret pentru o nouă operă de jazz3, a doua sa colaborare cu compozitorul D. D. Jackson, după Québecité4 (un fel de Romeo și Julieta a multiculturalismului), drama în versuri merită nu numai o simplă relectură, ci o receptare mult mai atentă în momentul actual european.

Chiar înainte de a deschide cartea, cititorul este intrigat de subtitlul Long March & Shining Path, la prima vedere o metaforă a parcursului vieții politicianului Trudeau dar, pe de altă parte, trimițând spre un context cu totul altul decât cel canadian. Căci „Marșul lung” fusese tactica de retrageri succesive care l-au propulsat pe Mao Zedong la putere, iar „Calea luminoasă” este numele partidului comunist maoist din Peru, considerat organizație teroristă „în adormire”5 pe când era scris libretul. Cunoscând caracterul polifonic și aluziv al scrierilor lui Clarke, cititorul este deja tentat să anticipeze anumite relații intertextuale. Aluzia la partidul maoist din Peru îndeamnă la asocierea dramei lui Clarke cu romanul „total” Conversație la catedrală (1969) a lui Mario Vargas Llosa în care, pe fundalul unei societăți multiculturale, autorul reprezintă importul ideilor marxiste, revoluția și dictatura militară din țara sa din perspectiva unuia care, între timp, și-a revizuit convingerile politice din tinerețe. Titlul romanului pare să trimită la Omorul în catedrală a lui T.S. Eliot, dramă istorică în versuri, gen pe care îl experimentează de data asta și Clarke. Fără îndoială că profesorul de literatură de la Universitatea din Toronto a citit și eseul despre „verse-drama”, unde marele poet vorbise și de extraordinarul impact al muzicii, greu de egalat în poezie. De aici e doar un pas la muzicalul de extraordinar succes al lui Andrew Lloyd Webber, Cats, cu libretul bazat nu pe marile poeme eliotiene, Prufrock, The Waste Land sau Four Quartets (care influențaseră poeziile de tinerețe ale lui Clarke), ci pe cărticica de poezii în ritm de jazz Old Possum`s Book of Practical Cats. Poate de aici și formula de compromis adoptată de scriitorul canadian: Trudeau, în versiunea tipărită, fiind și libret de jazz-opera, și dramă poetică în cinci acte, și probabil în intenție „operă totală”. Căci fără înzestrarea muzicală a unui Wagner care, și el, aspirase să creeze o „operă totală”, Clarke se vede în situația de a suplini muzica lui D.D. Jackson prin virtuțile sale poetice, suplimentate de cunoștințele teoreticianului, cercetătorului și istoricului literar, ale jurnalistului și pamfletarului aparținând unei minorități „vizibile” dar prea puțin recunoscute prin contribuția sa la limba și cultura canadiană. Citește în continuare →

Octavian MORE – Alice Munro sau povestirea ca monografie a liminalului

canadian art 8

Despre Alice Munro, laureata Premiului Nobel pentru Literatură în 2013 și deținătoarea titlului onorific de „maestru al prozei scurte contemporane”, este greu să scrii în zilele noastre fără să fii acuzat de adoptarea unei poziții părtinitoare sau fanatice. Un nume relativ obscur pentru publicul românesc până în momentul conferirii acestei prestigioase distincții, acceptat însă de mult ca un „monstru sacru” printre admiratorii și criticii literaturii de expresie anglo-saxonă, prozatoarea, care urmează să împlinească în acest an venerabila vârstă de 85 de ani, ocupă un loc special în galeria scriitorilor canadieni de renume universal din ultima jumătate de veac. Pe de o parte, este singurul exponent al Canadei căruia meritele literare incontestabile i-au fost răsplătite prin acest mult-râvnit premiu (dacă îl excludem pe romancierul Saul Bellow, scriitor născut în Quebec, dar naturalizat în Statele Unite și devenit reprezentativ pentru literatura produsă în acest din urmă spațiu cultural). Pe de altă parte, numele lui Munro este invocat, în aceeași măsură atât de către critici, cât și de vocile marcante din mediul academic sau de publicul iubitor de carte ca etalon de marcă ori de câte ori vine vorba de a oferi evaluări calitative asupra artei povestirii. De la comparația făcută la sfârșitul anilor ’80 de către editorul ei de atunci, Cynthia Ozick, devenită antologică – „Ea este Cehov al nostru și va rămâne mai mult timp în istorie decât oricare dintre contemporanii săi”1 (citată în Thacker, 443) – până la aprecieri mai apropiate de zilele noastre, Munro ne este prezentată, aproape fără excepții, ca întruchiparea supremă a talentului prozastic. Iată cum o descrie, de exemplu, Margaret Atwood (celălalt nume de referință al literaturii canadiene contemporane și singurul ce poate rivaliza în popularitate cu Munro) în cuvântul inroductiv la Cele mai bune povestiri ale lui Alice Munro (2006): „Asta numiți voi scriere?” iată ce spun, de fapt, cei ce dau cu piatra. „Alice Munro! Asta da, scriere!” E genul de scriitor despre care deseori se zice – indiferent cât de cunoscut devine – că ar trebui cunoscută mai bine. Citește în continuare →

Cristina NICOLAESCU – Dezrădăcinare, sine iluzoriu și tehnici narative în proza scurtă a autoarei canadiene Mavis Gallant

canadian art 7

Nuvela, ca gen literar, este relativ recentă în Canada, a apărut doar cu un secol şi ceva în urmă. De atunci, aceasta a dobândit un statut privilegiat datorită succeselor scriitoriceşti şi editoriale. Începuturile au fost marcate de Isabella Valancy Crawford, Susan Frances Harrison, Ernest Thompson Seton la sfȃrşitul secolului al 19-lea. Abia în secolul 20, cu fictiunea modernistă a lui Morley Callaghan, nuvelele canadiene au atins o nouă etapă în jurul anilor 1920 și au continuat dezvoltarea în anii ’60, cu scriitori notabili și colecțiile lor recunoscute internațional. După anii ’60 până în prezent, o perioadă numită de obicei în istoriile literare drept Renaştere Canadiană („Canadian Renaissance”), genul a trecut printr-un proces de diversificare și rafinament, chiar proeminență, astfel încât această formă literară a câștigat un loc special în lumea literară contemporană. Toți scriitorii din această categorie au adus contribuția lor, astfel încât genul scurt de ficțiune a devenit reprezentativ și semnificativ. După cum Reingard M. Nischik îl numește în introducerea cărții sale „Proza scurtă: interpretări”: „Nuvela este astăzi, în general, considerat a fi un gen deosebit de important, în cazul în care nu chiar genul pilot al literaturii canadiene” (Nischik, The Canadian, 1). Citește în continuare →