Ce-am fi dac-am ști analizează teatral evenimente de protest și rezistență din anii ‘20, ’30-’40, ’70-’80 și ’90, construind o istorie de coliziune cu istoria oficială, subjugată de clișeele ideologiei dominante, și, totodată, o istorie de protest împotriva felului în care clasele sociale oprimate au fost percepute și reprezentate în discursul public din România.

Textul spectacolului Ce-am fi dac-am ști a fost scris în urma unei perioade de documentare care a presupus o cercetare amplă a unor dosare și documente din Arhivele Naționale Centrale, interviuri, consultarea unor volume autobiografice și a unor volume de analiză istorică și economică. O parte dintre aceste documente sunt citate în text sau au servit ca sursă de inspirație pentru scene din text.

Textul este structurat în cinci părți: o primă parte centrată pe evenimentele din 1918, o a  doua parte pe procesul și moartea activistei Haia Lifșiț în anii 1920, o a treia parte care cuprinde mărturii ale unor femei care au activat în grupări anti-fasciste și comuniste ilegale în timpul războiului, o a patra parte axată pe autobiografia muncitorului Vasile Paraschiv care critică regimul socialist dintr-o perspectivă de stânga, și o ultimă parte care documentează lupta anti-privatizare în anii 1990 și uciderea liderului de sindicat Virgil Săhleanu.

Între aceste părți, în textul spectacolului au fost inserate fragmente din cartea lui Iuliu Neagu-Negulescu, Arimania sau Țara bunei înțelegeri.

Textul spectacolului este o creație colectivă la care a participat întreaga echipă a spectacolului și a fost jucat de performerii Mădălina Brândușe, Paul Dunca, Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu, Alexandru Potocean, Cătălin Rulea, Andrei Șerban.

Echipa spectacolului Ce-am fi dac-am ști este formată din: Mădălina Brândușe, Paul Dunca, Adela Iacoban, Mihaela Michailov, Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu, Alexandru Potocean, Cătălin Rulea, David Schwartz, Ionuț Sociu, Andrei Șerban, Marius Bogdan Tudor.

Spectacolul a avut premiera în octombrie 2015, la Centrul de Teatru Educațional Replika din București, ca parte din Platforma de Teatru Politic 2015.

 PARTEA I – Greva tipografilor din 1918

1.

13 Decembrie, 1918 – Piața Teatrului Național din București.

Grevistă:  Muncitori! Oligarhia română v-a împins într-un război a cărui urmare a fost ocuparea de către vrăjmaș a trei sferturi din teritoriul României. Populația, timp de doi ani, a suferit apăsarea armatelor de ocupație, închisoarea, amenzile și rechizițiile nemiloase. În acele clipe tragice izbucnește la nord revoluția rusă.

Grevist: Muncitori! Sub imboldul foametei, a mizeriei, a anilor nesfârșiți de război și a pildei Rusiei, mișcarea revoluționară a pus stăpânire pe Bulgaria, a descompus Austro-Ungaria în state naționale și a transformat într-un ocean furtunos împărăția Germaniei.

Tronurile se rostogolesc, privilegiile se duc, iar mișcarea revoluționară se întinde, amenințând existența regimului capitalist de pretutindeni.

Grevist: Muncitori! Muncitorul exploatat, batjocorit în toate timpurile, chinuit în război, va imita gestul fraților de peste granițe, va înlătura pe toți stăpânitorii criminali și va lua singur puterea în mână. Ce vrem?

 

Grevistă: Reducerea zilei de muncă la 8 ore!

Toți: 8 ore, 8 ore!

Grevistă: Plata lucrului peste program!

Grevist: Recunoașterea sindicatelor din toate întreprinderile!

Grevistă: Indemnizația de chirie, sporul de scumpete, plata zilelor de grevă!

Grevist: Desființarea cenzurii și stării de asediu!

Grevist: Scoaterea armatei din teritoriile recent anexate și încetarea imediată a expulzărilor și evacuărilor forțate. Vă atragem atenția că crimele care se comit astăzi împotriva populației ovreești sunt puse la cale de clasa stăpânitoare, cu scopul de a distrage atenția publicului de la adevărații vinovați ai dezastrului vostru. Datoria muncitorului român este să împiedice aceste crime! Nu în lupta dintre popoare stă salvarea poporului român! Salvarea lui este numai în lupta conștientă dintre clase!

2.

Mărturii. Piața TNB, 13 decembrie 1918 (adaptare după fragmente din mărturiile culese de Alecu Constantinescu, „Masacrul din Piața TNB”, 1945):

Muncitor: Plecăm încolonați de la Fabrica de Bere Bragadiru pe strada Uranus. Ne întâlnim apoi cu muncitorii de la Vulcan și de la Frank Cafea. Trecem prin fața Arsenalului. Credeam că vin și tovarășii din Arsenal, dar n-au ajuns.

Chelnăriță: Lucrez la hotelul Excelsior, ca ospătariță. Azi e o ședință la sediul sindicatelor din strada Sf. Ionică. Pe la ora 16, mă duc spre sediu. Apuc pe str. Câmpineanu. Ajung în dreptul restaurantului Elysée. Nu văd niciun fel de soldat.

Muncitor: Trecem podul Mihai-Vodă spre Brezoianu și când să traversăm Bulevardul spre sală, văd că drumul e închis de soldați cu baioneta la armă. Nu ne dau voie să trecem. Mergem de acolo spre bulevard ca s-o luăm spre Sărindar, dar și acolo la fel: nu ne dau voie. În timpul ăsta, vin muncitorii de la Fabricile Lemaitre și Wolff, cântând Internaționala.

Chelnăriță: Aud cântecul Internaționalei, venind dinspre Calea Victoriei. E manifestația de simpatie pentru tipografi, care sunt în grevă. Întâlnesc o coloană mare de muncitori în frunte cu ucenici și femei. Mă încadrez în rândurile corului și mergem înainte spre sediu.

Muncitor: Ne încolonăm cu toții și mergem pe strada Câmpineanu. Când coborâm în vale, alt cordon de soldați cu baionete la armă în dreptul Berăriei Oswald. Un tovarăș din capul coloanei parlamentează pentru trecerea noastră. Eu sunt în al treilea rând.

Monica: Când primele rânduri ale coloanei ajung în dreptul Teatrului Național, din curtea teatrului ies două rânduri de soldați care, fără niciun fel de somație auzită de noi, încep să tragă.

Muncitor: Deodată aud împușcături!

Chelnăriță: Se trage cu puști-mitraliere de jos și cu mitraliera de la fereastra teatrului! Încep să cadă muncitorii. Din rândurile noastre se aud strigăte: „vrem pâine! Vrem libertate!”.

Muncitor: Soldați amețiți de băutură nu știu ce să mai creadă. Li s-a spus că suntem niște dezertori care vrem război, dar noi cerem pâine și libertate.

Chelnăriță: Unul din noi, din coloană, este străpuns de o baionetă.

Muncitor: Ucenicul omului din fruntea coloanei ne spune că acesta a fost înjunghiat cu baioneta și i-a dat portmoneul să-l ducă acasă soției.

Chelnăriță: Mă ascund după un transformator mare electric în Piața Teatrului și văd cum soldații merg printre cei răniți și îi împung cu baionetele.

Muncitor: Atunci a fost iadul pe pământ!

Statistică:

Bilanț masacru din piața T.N.B., 13 decembrie 1918.

Cifrele autorităților:

23 de morți și în jur de 100 de răniți.

Estimările participanților:

Între 50 și 100 de morți și câteva sute de răniți.

3.

Procesul jandarmilor care i-au agresat pe manifestanți.

 

Judecător 1: Dosarul procesului jandarmilor care i-au agresat pe liderii mișcării muncitorești la 13-14 decembrie 1918. Mai precis, locotenentul Valeriu Pop și plutonierul major Zurbagiu Radu sunt acuzați că au lovit pe manifestanții sindicaliști arestați: Gheorghe Cristescu și Ilie Moscovici.

Judecător 2: Gheorghe Cristescu! Din Ordonanța Curții Marțiale a Corpului 2 Armată: „Agent provocator la crimă în contra siguranței Statului, membru al comitetului executiv al Partidului Socialist. La întruniri ia cuvântul și pregătește sufletele muncitorilor  trezind în mintea lor dorul parvenirii ieftine”.

Cristescu: Nu este adevărat. Nu eu sunt cel care trebuie anchetat…

Judecător 1: Am înțeles. Treceți la plângere!

Cristescu: Subsemnatul Gheorghe Cristescu, de profesiune plăpumar, declar: în seara de 13 decembrie, pe la orele 8 seara, am fost arestat. În curtea prefecturii, la ora 10-11 seara, m-au pus la curățenie. Imediat am fost lovit fără motiv de un soldat, care mă îndemna să mătur curtea mai bine și mai iute. L-am întrebat pe soldat de ce mă bate, da el m-a întrebat cum mă cheamă. I-am răspuns: „Gheorghe”. Atunci soldatul mi-a răspuns: „mă, Gheorghe, așa e ordinul”. Și mă lovea cu bastonul la șale. Pe urmă a venit un plutonier, Zurbagiu Radu, aici de față, care mă lovea cu o vână peste picioare. Și a început să mă bată când unul, când altul. Eu țipam de durere. Fiind lovit în cap, am căzut jos pe ciment, pierzându-mi cunoștința. Curând mi-am revenit, am luat puțină apă de sub grătarul de la ciment și mi-am dat pe buze ca să mă răcoresc. Apoi, un domn Căpitan de statură mijlocie a spus soldatului că aci nu s-a măturat bine! Atunci soldatul mi-a aplicat încă trei lovituri de baston şi mi-am pierdut iarăși cunoștința. Astăzi mă aflu mai bine și sunt tratat omenește.

Judecător 1: Treceți la loc! Plutonier major Zurbagiu Radu, aveți cuvântul!

 

Zurbagiu: În seara de 13 decembrie, am văzut prin curte câțiva arestați. La un moment dat am auzit pe unul zicând: „of, Brătiene, Brătiene, ah, Prefectule de Poliție, dacă n-am să vă împușc când am să scap de aici, căci arestați oameni care luptă pentru țărani!”, și am intrat între dânșii ca să văd cine e. Santinela care-l excorta mi-a spus că individul, Cristescu, a vrut să-l mituiască cu 200 de lei. Revoltat peste măsură de cele auzite, ca să dau un exemplu soldatului, i-am dat câteva pe spate individului, zicându-i: „na bancherule, mai mituiește altă dată santinela!”.

Judecător 1: Mulțumim. Ilie Moscovici, instanța vă poftește în față! Din Ordonanța Curții Marțiale a Corpului 2 Armată: ”Un caracter. Un om. Un om ce ar fi putut fi folositor societății prin bogăția culturii sale. Alunecând însă pe povârnișul versantului culmii spre care îl impulsiona visul cinstit al unei societăți viitoare, cade. Cade potopit de influența mediului fals în care trăiește. Ofițerul de rezervă ajunge părtașul acțiunii subversive, la 13 decembrie 1918, în toate actele ce au pregătit-o și desăvârșit-o”.

Judecător 2: Aveți cuvântul!

Moscovici: Subsemnatul Ilie Moscovici, ziarist, doresc a se nota că întreg acest proces este o mascaradă!

Judecător 2: S-a notat, s-a notat…

 

Moscovici: În ziua de 13 decembrie, eram în Clubul Sindicatelor din strada Sf. Ionică. Când s-a făcut evacuarea localului de către armată, am fost arestat, după ce am fost bătut de armată și de toți. În ziua de 14, pe când eram în arest, a venit domnul locotenent Pop de la jandarmi și m-a insultat, rupându-mi barba. În seara zilei de 14, mai mulți plutonieri și ofițeri, printre care Zurbagiu, au început să dea cu cauciucurile și cu bastoanele, lovindu-mă peste tot corpul. Notez că am făcut protest că sunt ofițer în rezervă.

Judecător 2: Mulțumim! Plutonier major Zurbagiu Radu, aveți cuvântul!

Zurbagiu: Unul dintre arestați, cu barbă, Moscovici, țipa la noi că e ofițer de rezervă și că are drept să ne comande. Eu i-am strigat că „d-ta nu ești aci decât un arestat, ești un obraznic dacă îndrăznești să vorbești așa cu mine!”.

Judecător 2: Mulțumim! Locotenent Valeriu Pop, aveți cuvântul!

Pop: În seara de 14 decembrie, am văzut în arest un individ care purta barbă și de care am aflat mai târziu că ar fi Ilie Moscovici. Era foarte recalcitrant și striga că el nu trebuie să stea acolo, căci este ofițer de rezervă. Nu-mi aduc aminte să-l fi tras de barbă, dar se poate, în excitația în care eram, să-l fi insultat.

Judecător 1: Sentință: Curtea marțială, în majoritate, achită pe inculpații plutonier major Zurbagiu Radu și locotenent Valeriu Pop de orice culpabilitate în această afacere, conform art. 130 Cod Justiție Militară. Articolul prevede că: „dacă acuzatul nu se recunoaște culpabil, consiliul pronunță achitarea lui și Președintele ordonă a-l libera.”

4.

Memoriu al soțiilor manifestanților

 

Ana Cristescu și Sonia Moscovici: Domnule Ministru, subsemnatele, în calitatea de soții ale lui Ilie Moscovici și Gheorghe Cristescu, amândoi arestați în ziua de 13 decembrie, și închiși de atunci în beciurile Poliției Capitalei, vă reclamăm următoarele: „Soții noștri, în nopțile de 13 și 14 ale lunii curente, au fost crâncen bătuți, maltratați și schingiuiți în beciurile poliției, de către agenți și jandarmi”.

Ilie Moscovici și Gheorghe Cristescu sunt aproape în agonie. Fluierele picioarelor le-au fost zdrobite. Au grave contuzii pe față și pe cap. Și cu toate că de două zile sunt răniți, nu li s-a dat până acum niciun ajutor medical. Față de gravitatea excepțională a faptelor pe care le aducem la cunoștința dumneavoastră, vă rugăm stăruitor, Domnule Ministru, să dispuneți urgente măsuri pentru trimiterea la spital a celor maltratați și schingiuiți.

Primiți, Domnule Ministru, asigurarea deosebitei noastre considerațiuni.

Ana Cristescu. Sonia Moscovici.

PARTEA A TREIA – LUPTA ANTI-FASCISTĂ

 

PROLOG

(Extras din Contribuțiuni la o mai bună organizare a sistemului nostru represiv în penitenciarele de femei de Eugenia Economu, directoarea penitenciarului de femei „Mislea”)

Eugenia Economu: Legislația italiană – regimul de ordine adus de concepția fascistă – a promovat un regim represiv și penitenciar extraordinar de aspru al delicvenților politici. În ierarhia gravității infracțiunilor politice stau spionajul, atentatele politice, ațâțarea și organizarea de greve, în scopul de a determina schimbări în așezămintele sociale.

În România am avut întotdeauna o populație destul de numeroasă de deliquente politice. Azi am în închisoare 18 deținute așa zise politice. Toate, absolut toate, sunt posedate de ideea fixă a fericirii prin comunism.

Acestea se manifestă printr-o agresivă și provocatoare expunere a credinței lor, care credință are ca prim obiectiv batjocorirea ordinei, disciplinei și autorității închisorii. Cinice, îndrăznețe și arogante în atitudine, privire, vorbă, purtând în ochii lor văpăi verzi de ură, toată ființa lor se crispează când îți răspund că nu execută un ordin.

Cum se poate atinge cu acest fel de deliquente scopul atât de fragil, atât de utopic al legii, care este să le întoarcem pe calea principiilor umanitare ale burgheziei noastre?

Instigate de comuniste, deliquentele de drept comun nu au mai vrut să intre în ateliere până ce nu le măresc tarifele de lucru. Am căutat să le conving că munca trebuie privită ca o binefacere pentru ele, și nu ca o afacere… Am înlocuit pâinea cu mămăliga timp de 15 zile și le-am interzis ieșirea la raport o lună.

Deliquentele politice au declarat greva foamei până când au avut hemoragii și crize aproape mortale. În cele din urmă au revenit din greva foamei pe considerația că vor mai putea fi cândva de folos revoluției comuniste pe care o așteaptă.

COR

Fragmentul următor a fost conceput pe baza unei documentări axate pe dosare ale unor femei care au activat în mișcarea comunistă ilegală. Fiecare monolog construit pornind de la aceste dosare nu urmărește traseul unei singure persoane documentate, ci alternează fragmente diferite. Alături de dosare au fost folosite părți din interviuri cu supraviețuitoare ale deportărilor în lagărele pentru deținuți politici de la Miercurea Ciuc, Tîrgu-Jiu, Vapniarka, și cu femei ale căror mame au făcut parte din mișcarea comunistă ilegală.

Ilegalistă 1: M-am născut în Bucureşti, într-o familie modestă. În clasa a IV-a am renunțat la școală, că n-aveam de nici unele, și-am început să lucrez ca ucenică într-un atelier de confecționat pălării.

Ilegalistă 2: M-am născut în 1913, în Ungaria. Am făcut 4 clase, după care a trebuit să-mi câștig pâinea. Am intrat să lucrez la 11 ani, într-o fabrică de ciocolată, Mignon. După ce am lucrat un an, mama m-a dat ca ucenică. Am întrerupt pentru că eram revoltată de felul cum eram tratată ca ucenică și am zis că n-o să mă mai duc la muncă.

Ilegalistă 3: M-am născut în 1918 într-un sat de lângă Chişinău. Eram o familie de oameni săraci cu 8 copii. Am stat în sat până la 11 ani. Dorința mea era să plec din sat la oraş, influenţată de tatăl meu care ne înfăţişa oraşul cu fabrici, şcoli, teatre. În 34 am plecat într-un orăşel mic și am învăţat meseria de croitoreasă. Pentru prima dată, la 16 ani, în atelierul cu 20 de lucrătoare, am luat legătura cu mişcarea comunistă. Prima carte care a făcut o mare impresie asupra mea a fost „Mama” de Maxim Gorki.

Ilegalistă 4: Sunt din Roman. Familia mea a fost dusă în lagăr direct din Roman. Fiind evrei, se considera că orice evreu e și comunist. Așa am parcurs câteva lagăre: Miercurea Ciuc, Tîrgu-Jiu apoi Vapniarka.

Ilegalistă 5: M-am născut la Arad în l921. Școala am urmat-o la București. La 17 ani am plecat la Cluj ca să învăț croitoria.

 

Ilegalistă 6: M-am născut în 1931. Mama și tata au fost ilegaliști. Noi am fost foarte săraci. Tatălui meu i s-a închis la un moment dat atelierul de rame pentru că, dacă erai evreu, nu aveai voie să fii particular. Mâncam mămăligă cu ceapă prăjită la prânz și mămăligă cu magiun pe post de desert.

Am ascuns în casă un ilegalist. Tipul ăsta a stat la noi 1 an. La subsol aveam atelierul de rame, la parter locuiam noi 4, și la etaj se ascundea el, într-o cămăruță. Dar de multe ori stătea în camera noastră, a copiilor, și pe noi ne scotea în curte. Dacă venea cineva, mama zicea că sunt bolnavă și mă ascundea, și zicea să nu se intre la mine că am o criză de apendicită. Mie nu-mi plăcea că spune asta despre mine. Eram superstițioasă și mă simțeam foarte jignită.

Norocul nostru a fost că tipul ăsta stătea în alt apartament când a fost arestat. Pe urmă, mama, cu sora mea Agi și cu mine mergeam la el la Văcărești la pușcărie o dată pe lună. Mama avea un coș mare cu mâncare și printre împletiturile coșului erau băgate niște bilețele. Mesaje pentru tipul ăsta. Noi, copiii, eram perdeaua. La poartă o întreba „ce e cu coșul ăla, e ceva acolo”? „E mâncare”, zicea mama. Și își dădea ochii peste cap și făcea pe drăguța. La un moment dat a fost unul foarte insistent, un gardian, voia să controleze exact ce e în coș și mama i-a făcut cadou un inel cu piatră neagră. Inelul ăla îmi plăcea foarte mult.

Mama ne trimitea pe mine si pe soră-mea să adunăm bani. Noi nu știam pentru ce, dar o ascultam. Mama zicea mereu că „pe voi nu o să vă omoare dacă vă prind”, și ne trimitea pe la diverse băcănii, și strângeam cotizațiile: „ne-a trimis mama, știți dumneavostră pentru ce!”.

Aveam o gentuță în care adunam banii, dar nu aveam voie să scriem nimic – trebuia să ținem minte. Și mergeam pe la vreo 10 familii.

Mama ne spunea să fim atente să ocolim sergenții, polițiștii, să nu spunem că mergem după bani dacă ne întreabă cineva ceva, că „ajungeți, mamă, la pușcărie!”.

Ilegalistă 1: În ilegalitate trebuia să te ferești tot timpul. Trebuia să ne schimbăm mereu ca să nu fim observate. Toate întâlnirile erau pline de riscuri. Trebuia să schimbi mai multe taxiuri ca să ți se piardă urma. Era greu să găsești taxiurile și să dai impresia că folosești mașina pentru scopuri firești, normale.

Câțiva din grupul în care activam au fost împușcați de siguranță. Fuseseră prinși schimbând la un debit bani pe care erau scrise lozinci comuniste.

Am ținut arhiva Ajutorului Roșu într-o casă conspirativă din cartierul închisorii Văcărești. Scriam pe foiță de țigară o serie de materiale care erau trimise la închisoare și în lagăr. Când am aflat că sunt urmărită, am pus tot materialul care reprezenta arhiva în borcane închise ermetic și l-am îngropat în pământ.

Agenții de la Siguranță mi-au terorizat familia timp de 3 zile și 3 nopți. Au stat cu revolverul la tâmpla mamei. Frații mei au fost duși la poliție, au fost bătuți, dar nimeni nu a divulgat nimic din activitatea noastră. Au luat însă fotografii cu mine. Aveam pe față un neg. A trebuit să-l scot.

Pe urmă am fost mutată într-o altă casă conspirativă cu ajutorul a doi tovarăși cu nume conspirative, Romeo și Julieta. Am stat acolo ascunsă 5 luni, fără să ies din casă. Nici nu știam în ce colț al Bucureștiului sunt.

Intrarea într-o casă conspirativă nu era lucru ușor. Trebuia să fie totdeauna un semn viu, diferite semne la casă: covoraș, ziar, obiecte pe care le stabileam dinainte pentru a vedea dacă casa este curată și dacă se poate intra.

Nu aveam voie să ascultăm radio. Totuși noaptea, cu pătura în cap, ascultam. Sfârșitul procesului meu și condamnarea mea la moarte, în lipsă, le-am aflat abia după război, când am ieșit din această casă.

Ilegalistă 2: Atribuția mea în ilegalitate în timpul războiului era să păstrez armamentul folosit pentru înarmarea gărzilor patriotice. Primeam armament cumpărat de la ofițerii germani care, în perioada aceea, erau în derută. Pentru asta aveam la dispoziție o mașină a partidului – o mică rablă. Aveam mereu pene cu ea și trebuia să ne oprim cu tot armamentul în stradă.

Legat de acest armament, am primit un instructaj: dacă mașina este oprită de agenți de poliție și suntem somați să arătăm ce este înăuntru, tragem în ei! Aveam pistoale pentru a putea scăpa și salva armamentul.

O altă misiune care mi-a fost încredințată a fost transmiterea ziarului „România liberă”, ziar ilegal pe vremea aia. Într-una din seri, pe strada Polonă, întuneric. Un grup de agenți de siguranță mă opresc să mă legitimeze. Deschid geanta în care e pachetul de ziare să scot buletinul. Buletinul, deși fals, era foarte bine lucrat. De emoție nu-l găsesc.

 

Unul dintre agenți îmi luminează în geantă cu o lanternă, ca să-mi ajute, chipurile, să mi-l găsesc. Vârsta, convingerea, stăpânirea de sine m-au determinat să-mi păstrez calmul și, cu ajutorul lanternei, să-mi găsesc documentul cerut.

L-am predat. Unul dintre agenți mi-a luminat fața cu lanterna ca să verifice dacă fotografia este identică. Mi-au dat drumul să plec.

Până târziu, la 10-11 noaptea, am schimbat mașină după mașină ca să mă conving dacă eram urmărită sau nu.

Altă dată, mă grăbeam să intru într-o ședință de noapte, și-am simțit că mă obsedează un pas continuu.

Mă verific și pasul e același.

Întorc capul și văd un cetățean cu cizme, cu haină bleumarin, cu căciulă neagră.

Încerc să mă controlez. Trec vis-a vis, la Fundația Carol, tipul după mine.

Traversez la Palat, tipul după mine!

Ajung în colț la Lutherană, și de-aici începem să ducem lupta: când înainte, când în urmă.

Fiecare merge pe vârful picioarelor, pentru a nu ne auzi unul pe altul.

Mă postez în dreptul străzii Theodor Aman. În partea cealaltă am Calea Griviței și am tramvai.

Dânsul e mai departe, cam pe lângă Ministerul Învățământului.

Stăm și ne uităm unul la celălalt. Fiţuicile cu materialul pe care-l aveam la mine le-am înghițit.

Ajung repede pe Grivița, iau din fugă primul tramvai, cobor la a doua stație și de acolo iau vreo cinci mașini că să mă controlez, până ce ajung în casa unde locuiesc.

Am fost arestată de pe stradă. Am fost reținută pe baza dosarului meu și a informațiilor pe care le avea Siguranța despre mine. Eu nimic nu am recunoscut și am refuzat să dau verbal și scris orice declarație. După două săptămâni de cercetare, am fost trimisă în închisoare la Văcărești.

Eram foarte bolnavă cu plămânii și pe deasupra eram și gravidă. Eu n-am vrut să las copilul în împrejurările în care eram. Cu toate că starea cu plămânii era foarte gravă și sarcina se agrava, mi s-a refuzat permisiunea să fac avort.

Într-o stare foarte gravă de sănătate, am născut copilul în închisoarea Văcărești. Între timp, s-a desfășurat o campanie în jurul cazului meu. Am fost scoasă din proces și judecată singură. Am fost achitată la proces.

 

Ilegalistă 5: Pe 7 decembrie 1943 am fost arestată și dusă la Siguranță. Prima noapte am petrecut-o într-un beci. A doua zi dimineață m-au interogat din nou. Am refuzat să dau o declarație.

M-au dus într-o cameră la etajul 1. M-au bătut bine mai multe ore. Am leșinat. M-au întins pe o masă. Au chemat un doctor care s-a uitat la mine și a spus: „N-are nimic, e isterică!”. Am stat pe masa aceea cam patru, cinci zile.

Într-o dimineață, au venit doi agenți. Eu nu mă puteam ridica în picioare. M-au luat în brațe. Am leșinat. M-au lăsat așezată, așa, proptită pe un scaun.

După câteva minute am auzit pași pe scară. S-a deschis ușa și a intrat Petru Groza, care fusese și el arestat, însoțit de niște agenți. S-a uitat la mine. A ieșit și prin ușă l-am auzit spunând: „Dar ce vreți, să mă confruntați cu un mort?”. Apoi a plecat.

Ilegalistă 4: Era regimul lui Antonescu. Evreii n-aveau voie să se ducă să-și cumpere o pâine, decât de la o anumită oră în sus. În paralel, ni se cereau tot felul de lucruri – oamenii au fost la propriu dezbrăcați! Așternut de pat, fețe de mese, tot, tot, tot. Era ca un fel de bir. Că ai, că n-ai, nu conta. Și erau foarte, foarte, foarte mulți evrei foarte, foarte săraci.

În lagărul de la Tîrgu-Jiu, noi am avut de mâncare un pătrat de mămăligă. Dar era o fericire pătratul ăla de mămăligă – se numea chirpic. Când am fost la Tîrgu-Jiu, aveam maxim 16 ani.

Apoi, ne-au dus în Transnistria, la Vapniarka, care era lagăr special pentru evreii comuniști. Ni s-a dat linte otrăvită. Am avut de suferit toată viața de la asta. Mergeam împleticiți complet, nenorociți, era otravă. Era linte furajeră, probabil foarte bună pentru cai, dar nu pentru oameni. Mulți dintre cei care au fost la Vapniarka s-au prăpădit foarte repede.

 

Ilegalistă 3: În ziua de 23 august 1944, lucrurile s-au precipitat. Au fost aduși în casa conspirativă din Vatra Luminoasă, pe care o aveam în grijă, Ion Antonescu și Mihai Antonescu, arestați. Nu era deloc timp de așteptat.

După întoarcerea armelor, partidele n-au avut încredere să-i predea armatei de frică să nu trădeze. Și-atunci, ni i-au încredințat nouă, comuniștilor.

Ni s-au dat indicații cu privire la paza arestaților, care trebuiau ținuți în condiții de conspirație: nimeni să nu știe de ei, și, în cazul când ar încerca să fugă sau să fie răpiți, să împiedicăm aceasta și, dacă nu este posibil, să tragem.

Aprovizionarea cu alimente se făcea noaptea. Singurele femei eram eu cu Lenuța Bodnăraș. Camera micuță, unde stăteam eu, îi fusese repartizată lui Ion Antonescu, iar în cea mai mare se găsea Mihai Antonescu. Ziua stăteau împreună și jucau țintar.

În prima zi, m-am dus personal să îi duc mâncarea lui Ion Antonescu și m-a refuzat. De-aici ne-a venit ideea să le punem otravă, să terminăm cu ei, dar n-am făcut-o, ca să fie trași la răspundere pentru crimele săvârșite.

În mod organizat, le-am adus aparate de radio în fiecare cameră și toate ziarele, edițiile speciale care vorbeau de succesele insurecției armatelor de pe front, a formațiunilor de luptă, a întregii acțiuni de eliberare a țării.

Au început să-și dea seama ce se întâmplă. Până atunci erau agitați din cauza arestării, dar și a bombardamentelor nemțești, care le mai dădeau speranța că toată această realitate ar putea fi un vis.

Din acel moment au realizat că nu mai e nimic de făcut. Terminasem pentru totdeauna cu dictatura fascistă și alianța cu Hitler. Planul nostru cel mare reușise!

PARTEA  a-V-a: STOP PRIVATIZĂRII FRAUDULOASE!

1.

Comemorarea liderului de sindicat Virgil Săhleanu.

Interior, birou lider de sindicat Constantin Rotaru – fabrica  ArcelorMittal Steel, fostă Tepro.

 

Sindicalist 1: Nu ştiu dacă mai găsiţi undeva prin oraş, ceva foarte vechi, neschimbat, aşa cum este aici. Deci, tot ce vedeţi, aşa este… de când trăia dumnealui. Vă dau de sufletul lui, da? Aşa m-am gândit cand am plecat de acasă. Şi îmi pun şi eu unul. O să fiţi foarte bine primiţi la noi…

Toți: Dumnezeu să-l ierte!

Sindicalist 1: Eu l-am băut pe tot!

Sindicalist 2: Dumnezeu să-l ierte! Eu l-am cunoscut ca un om integru și care nu accepta minciuna, deci era un om drept. Și să știți că era apreciat de colegi din cauză că cunoștea meserie. Cred că foarte mulți l-au regretat și-l regretă și acum.

Sindicalist 3: Virgil era un om, un bucovinean, dacă știți ce-nseamnă bucovinean. Un om atât de inteligent şi de corect în primul rând și cu el și cu ceilalți, un tip excelent din punctul ăsta de vedere. Nu puteai să-l sucești, pe Virgil nu puteai să-l sucești. Deci, dacă el constata după o zi sau două că a greșit, venea și-și cerea scuze, zicea „băi, am greșit”.

Sora lui Virgil Săhleanu: Mã rog, a avut și el defectele lui, le știm noi. Frati-miu era mai chefliu așa, dacă era o masă din asta, era fericirea lui! Însăşi înfăţişarea lui era un amestec din toate: blond, cu ochii verzi, sprâncene întunecate, cu zâmbet şi privire şugubeaţă de moldovean hâtru, cu mustaţă, nu foarte înalt, dar foarte voinic, ca un urs.

Sindicalist 1: Dacă aş putea eu să fiu pictor, l-aş picta şi numai cu roşu aş lucra. Dânsul era aşa, cum să vă spun, cum s-ar spune substantivul comun taifun, eu eram opusul dumnealui, eram un fel de împăciutor, da nu m-am certat nicioadată cu el. Eu eram adjunctul dumnealui la sidicat, și vreau să vă spun că m-a ales fără ca eu măcar să ştiu. Dânsul era aşa, foarte curajos. L-am întrebat, nu ţi-e frică, vrei să stăm să te-ajutăm? Niciodată n-a zis da. A fost un şoc atât de mare când l-a omorât!

Sora: Vă dați seama că și pentru mine a fost un șoc cand l-au asasinat! Eu nu știam nimic, eram la ore, când am ieșit de la ore, am trecut pe la secretariat și-am observat eu că-i lumea cam distantă așa… Și-abia când am ajuns acasă am aflat. La înmormântare am fost foarte impresionată, mai ales că a doua zi trebuia să fie nunta băiatului lui… Erau pe zeci de metri, o sută de metri, bărbați în genunchi… Absolut cinematografic! Și atuncea am devenit eu conștientă cât de important era el în Iași. Erau străzile pline, mai mult de cinci mii de oameni. Și n-au fost de acord să fie politicieni. C-au venit politicieni și muncitorii nu i-au primit. N-au fost cuvântări. A spus domnu Rotaru o poezie. Eu nu eram în stare să vorbesc nimic.

Sindicalist 2: Virgil îmi spunea: „vezi diplomatul ăsta?, eu merg până în pânzele albe, am toată documentația despre privatizări. Aici s-a primit șpagă 3 milioane de dolari.” El tot spera că n-o să i se întâmple nimic. Știa că are și SRI-ul, și Jandarmeria care să-l apere.

Sindicalist 3: Eu sunt convins că el a fost monitorizat de cine trebuia să fie monitorizat, da eu cred că băieții au fost cu un pas în urma dânsului.

Sora: Și eu și mama ne temeam pentru viața lui. Au fost mai multe tentative de asasinat la adresa lui.

Sindicalist 3: O fost o tentativă atunci când o vrut să-l cheme în Cehia, într-o vacanță frumoasă cu berbeci, țapi și bere Staropramen, dar el clar nu mai venea de acolo, părerea mea. Că doar așa s-a întâmplat și cu directorul de atunci de la Tepro, s-a dus în Cehia cu ideile lui și s-a întors cu ideile lor. Cu Virgil nu s-ar fi întâmplat asta, adică să se întoarcă cu ideile lor. Dar probabil s-ar fi lovit mașina de un stâlp sau ar fi decedat subit în somn, erau multe variante posibile.

Sora: Şi chiar atunci când o anunţat că nu vrea să meargă în Cehia, i-a zis directorul, Victor Bălan, „degeaba te zbaţi, tot vor creşte buruieni pe mormântul tău”.

Sindicalist 2: El avea acte, toată ziua era pe la presă, pe la televiziuni. Chiar la un moment dat îmi spunea: „Știi că acum o lună de zile era să fiu omorât?” Zicea că l-au chemat într-o zi în secție și au dat drumul la o sarcină din asta și a căzut la jumătate de metru de el.

Sindicalist 3: Eu am înființat primul sindicat aici în Iași, la Nicolina. În februarie 90 deja aveam sindicat legalizat. După aceea a venit chestia cu privatizările astea deştepte şi s-au depopulat sindicatele într-un hal fără de hal. 630 de oameni au fost dați afară când au venit cehii. Și Virgil a intentat proces și i-a reintegrat! Deci 600 și ceva de oameni, luat așa, sunt peste 2000 de oameni care au avut o pâine de mâncat.

Sindicalist 1: Acum la noi, la TEPRO, sunt sub 300 de angajaţi. Eu lucrez în fabrici dinainte de 89. La noi erau peste 3000 de oameni care lucrau în unități. Dacă v-aş spune că vindeam ţevi, ambalate cu… aşa le legam cu nişte sârme… în America, în Pakistan, în India, în multe alte ţări… eram cel mai mare producător din lume de ţevi tubulare sudate, pe generatoare.

Sindicalist 2: Eu lucrez la Antibiotice din 74. Din 93 am fost președinte de sindicat. Chiar vreau să vă spun că mișcarea sindicală, până în 2000, era respectată. M-am opus total privatizării și atunci m-am și îmbolnăvit de diabet. În 2001 am fost chemați la București de Ministrul Privatizării. Ne-am văzut la el în birou dimineața și el ne-a zis: „la ora două veniți să semnați privatizarea”. „Nu se poate domne, dacă apare o boală, o maladie națională?! Într-o situație de urgență, Antibiotice Iași scoate pe piață vaccinul într-o săptămână. Până aduci un medicament din străinătate durează două-trei săptămâni și moare atâta populație între timp”. „Nu suntem de acord” am zis. Și nu s-a privatizat.

Sindicalist 1: Da, pentru că aşa era procedura standard – să vândă cuiva străin, că vin ăia şi se pricep mai bine. Da statistica arată că în majoritate au fost nişte privatizări eşuate. Intenţia lor era clară pentru noi – că o s-o închidă pe-a noastră şi o să vândă ei de la fabrica lor din Cehia. Zelezarny Veseli se chema, fierarii veseli, în traducere românească. Virgil a fost cel care s-a opus, cu argumente, cu documente… Deci dacă nu ar fi fost dânsul omorât, nu mai era nimic, era praf şi pulbere. Categoric ar fi fost falimentată… de pe sângele lui trăim noi astăzi, eu aşa cred!

Sora: Eu mereu mi-am afirmat admirația pentru solidaritatea sindicală – ceva așa ce depășește condiția obișnuit umană. Mă înclin cu plecăciune în faţa solidarităţii sindicale. Virgil a devenit cu adevărat un simbol al luptei sindicale. Este o mare cinste pentru el şi un argument al importanţei sindicatului ca factor social.

2.

Instrucție – Privatizarea pe scurt. Scenă jucată de cei șase performeri.

 

A1: Cum se realizează o privatizare frauduloasă …

A2: …și cum se falimentează o întreprindere!

A1: Cazul FABRICII TEPRO S.A. IAȘI, CEL MAI MARE PRODUCĂTOR DE ȚEVI SUDATE DIN LUME.

A2: Motto:

A3 (Radu Sîrbu): „Numai în 1999 am închis vreo 350 de întreprinderi, care au generat peste 240.000 de concedieri. Aveam probleme de conștiință cu acești oameni care și-au pierdut locurile de muncă. Dar știam că din perspectiva tot a lor, dar mai ales a celorlalți, nu există alternativă. Scopul unei activități economice este profitul, nu protecția socială.”

A2: RADU SÎRBU, PREȘEDINTE FONDUL PROPRIETĂȚII DE STAT,  INSTITUȚIA CARE SE OCUPA DE PRIVATIZĂRI.

A1: Context: Se profită de ideologia cotidiană a perioadei, care împarte lumea în trei realități:

A2: Comunismul, o realitate în totalitate rea, rezultă orice componentă a fostei societăți comuniste, inclusiv drumuri, alimente, literatură și fabrici, este rea.

A1: Capitalismul occidental, o realitate în totalitate bună, rezultă toți reprezentanții capitalismului, ceva mai occidental, mai ales investitorii străini, sunt buni.

A2: Postcomunismul definit ca tranziție, adică drumul plin de suferințe purificatoare pe care societatea românească trebuie să-l parcurgă de la comunismul rău la capitalismul bun, în special prin PRIVATIZARE!¹

A1 și A2: ACȚIUNE!

 

A1: Se organizează o licitație pentru privatizarea TEPRO S.A. Participă doi ofertanți.

 

A2: PRIVAT TEPRO – asociație a muncitorilor din fabrica TEPRO = locală = comunistă = rea.

A1: ZELEZARNY VESELI S.A., companie din Cehia = aproape occidentală = capitalistă = bună.

A2: Pasul 1: Compania Zelezarny Veseli oferă un preț de cumpărare mai mic decât PRIVAT TEPRO și o durată de realizare a investițiilor egală (4 ani).

A1: Pasul 2: Este declarată câștigătoare firma PRIVAT TEPRO.

A2: Pasul 3: Comisia de licitație negociază separat (adică ilegal) cu firma cehă și le cere să schimbe termenul de realizare a investițiilor la 2 ani.

A1: Pasul 4: Dupa 24 de ore comisia se răzgândește si declară câștigătoare firma ZELEZARNY VESELI, având ca element de departajare… termenul de realizare a investițiilor.

A2: Pasul 5: Pentru garantarea investiției, firma Zelzarny Veseli emite 20 de bilete la ordin bancare, în valoare de 2 milioane dolari. Firma nu trimite confirmarea băncii emitente, acestea fiind emise în fals. Când falsul este descoperit actionarii cehi încearcă să sustragă biletele de la sediul TEPRO.

A1: Pasul 6: După privatizare, se casează o serie de utilaje ale fabricii, deși erau amortizate doar în proporție de 4%. Aceste utilaje se vând în Cehia prin intermediul firmei cu capital ceh ZKO SA. Președinta comisiei de casare a utilajelor, doamna URSACHI ELENA, este în aceeași perioadă angajată a firmei ZKO SA.

A2: Pasul 7: Se încalcă contractul de privatizare și se concediază 640 de angajați pentru „reducerea cheltuielilor” și „maximizarea profitului”.

A1: În urma pașilor 1-7, rezultatele procesului de privatizare sunt următoarele:

A3: Din 2860 de salariați înainte de privatizare, rămân 1460!

A4: Din profit brut de 11 miliarde, se ajunge la pierderi de 29 de miliarde!

A5: Din stocul de 120 de miliarde, în urma vânzării utilajelor, râmâne un stoc de 14 miliarde!

A6: De la salariul mediu de 150 de dolari se ajunge la un salariu mediu de 75 de dolari!

A1: Pasul 8: Când muncitorii se organizează într-un Sindicat Liber, și semnalează fraudele privatizării, se angajează o firmă de pază și protecție antrenată în „calmarea muncitorilor”.

A2: Pasul 9: Când liderul sindicatului liber nu se lasă nici corupt, nici amenințat, firma de pază trebuie să-și facă datoria și ”SĂ-I DEA O CORECȚIE”.

3.

Proces verbal de constatare.

 

Procuror Ciofu: Azi, 7 septembrie, am fost sesizat de Inspectoratul de Poliție că numitul SĂHLEANU VIRGIL, lider al Sindicatului Liber TEPRO Iași, a fost agresat în scara blocului în care locuiește, de către persoane necunoscute și a fost transportat la spitalul de urgență Iași, în stare foarte gravă.

Ne-am deplasat la locuința sus-numitului, pe str. Argeș nr. 2, unde am constatat următoarele: de la marginea trotuarului străzii Argeș începe o alee care duce până la intrarea în scara blocului D10. De-o parte și de alta a aleii se află un gard viu.

De pe aleea descrisă mai sus începe o dâră de substanță brun-roșcată. Aceasta duce în scara blocului D10 și de aici în continuare pe scări până la etajul 1.

Această dâră de lichid brun-roșcat, în lungime totală de 18 metri, este formată din pete și stropi. Stropii au formă stelară, iar petele sunt de diferite forme și dimensiuni. În locul unde începe dâra se află o suprafață unde petele și stropii sunt foarte apropiați, ceea ce formează o suprafață aproximativ compactă.

Pe ușa de acces pătrundem în holul de la intrare în scara blocului. La distanța de 2 m față de pragul ușii sunt trei trepte. Pe treapta a doua se găsește un capăt de țigară cu filtru care se ridică în vederea cercetărilor și se ambalează în plicul numărul 1.

Dâra de substanță brun-roșcată se continuă pe cele 16 trepte ale scării până pe platforma de la etajul 1. Pe treptele cu numerele 14, 15 și 16 dâra se transformă într-o baltă de lichid brun-roșcat cu dimensiunile 1 m pe 0,7 m. Această baltă încheie dâra care pornește de pe alee.

Pe treapta 13 a scării ce urcă la etajul 1, în dâra de lichid brun-roșcat, se găsesc trei bilete CFR pe ruta Iași-București. Aceste bilete se ridică și se ambalează în plicul numărul 2.

Cu ocazia cercetării la locul faptei s-au executat fotografii judiciar-operative, cu aparat Nikon la lumina naturală a zilei, și artificială a lămpii blitz. Drept care am încheiat prezentul proces verbal, procuror Ioan Ciofu.

_________

1. În descrierea contextului sunt citate fragmente din cartea lui Vladimir Pasti, Noul capitalism românesc.

 

 

 [Vatra, nr. 6/2016, pp. 82-89]