Poeme de Iulian Boldea, Constantin Pricop, Cora Botezatu, Ramona Băluțescu și Doina Pologea

Iulian BOLDEA

boldea2

întotdeauna

întotdeauna am crezut că drumurile nu duc nicăieri

că pietrele pe care calc au înţelesuri oarbe

că universul se recompune în fiecare dimineaţă

din cioburile universului de ieri

am crezut că metafizica e rodul unei înserări

sau al unui rest nenumit de uitare

am crezut că visul pipăie imposibilul mai temeinic

decât gândirea trează golită de irealele noastre trăiri

întotdeauna am crezut că durerile

ne aparţin prea puţin

nouă celor care le îndurăm

şi că viaţa trece pe lângă noi

penumbră sensibilă

a tot ceea ce am negat

vreodată

 

 

 

scriu poezie

scriu poezie astăzi ca şi când aş scrie

pentru ultima oară

e bine să scrii poezie

pe tastatură literele se înghesuie se încalecă se istovesc

una peste alta se răsfiră şi tresaltă ca o aură

deasupra lucrurilor pe care le înfăţişează

mie mi se pare că literele sunt senzori fără milă

ai coşmarurilor mele şi trebuie mereu

să mă desprind de ele

să mă feresc de ele

ca de un salt în gol

care se dovedeşte

de altfel inutil

şi fără importanţă

urma

urma lucrurilor pe retină e o imagine întoarsă

a eului care se adună încet în jurul

lui însuşi şi începe să funcţioneze din nou

ca o jucărie cu cheiţă

ca o păpuşă stricată care spune mereu acelaşi lucru

şi face mereu pe supărata

ăsta e eul meu tacticos şi necruţător

care plânge şi râde pe apucate

care jubilează mereu când nu e cazul

în epiderma lui impermeabilă

la absolut şi la tăceri

adn

unde este adn-ul nostru?

în minte în degetele de la mâini în ficat

în iluziile destrămate

în cutele albastre-sidefii ale poemului

dincolo de irişi în celulele întunecate

şi colcăind de amintiri ale visului

de noaptea trecută

unde e unde e

cel care face din noi

ceea ce suntem?

nu ştiu

nu ştiu cine gândeşte în creierul meu

elocinţa şi perfecţiunea

mintea înduioşată face cu greu faţă prezentului

despre trecut nu poate fi vorba

ăla rămâne ţintuit în privire

ca un colţişor de parc întunecat sub rafale oblice de ploaie

ca o umbră complice prelinsă

îndărătul minţii

care îmi spune

cum stă treaba cu atomii şi cu celulele

cu stelele cu galaxiile cu big-bang-ul

şi cu toate cele

ale lumii acesteia cu linii clare

şi unduitoare

autism

soarele negru e ca o incantaţie în aerul

indiferent şi limpede

mi-ai spus atunci că spaţiul dintre două

bătăi de inimă îţi clatină amintirile

mi-ai spus că resemnările se dizolvă

în şoaptele nerostite încă

era ora două şi jumătate într-o după-amiază devoratoare

cu tivul luminii descusut

privirile nu mai aveau nicio putere

lucrurile nu se mai lăsau pipăite cu ochii

orbi de atâtea neînţelesuri

mi-ai mai spus că praful mirosurile vechi

şi pantofii părăsiţi

erau singurele lucruri care îţi aminteau de acea seară

de acea seară aurie

cu aripi de păsări negre strânse deasupra noastră

ca umbra insuportabilă a memoriei

ecou neputincios al fiinţelor noastre autiste

care se îndoiesc de propria lor nimicitoare absenţă

sfaturi

prea multă amintire tulbură simţurile

aşteptarea în exces dăunează grav fericirii

mintea noastră nu poate suporta

prea multă iluzie

o uşă întredeschisă e visul

iar cuvintele sunt palimpseste

ale nemişcării

precum o durere eleată precum o lacrimă refuzată

în timp ce o nepăsare amar-sidefie se aşează pe braţele tale

şi mai ales mai ales

mângâieri clare foşnesc pe umărul tău

în depărtare

vară

frunzişul nestrăbătut de nimeni şi copacii unduitori

pe aceste poteci uitarea şi liniştea răsună în auz

iar privirea pustiită de melancolii

cuprinde în sine albăstrele şi paşi

rugăminţi şi regrete

în umbra fără întoarcere:

acolo cresc mesteceni cu ramuri năruite

iar noi orbecăim în aerul verii melodios

în lumina ca o rană

peste care se prăbuşeşte durerea

undeva departe

e greu de ghicit adevăratul nume al lucrurilor

cum greu de ştiut sunt numele sentimentelor noastre

în amurg e ceasul tainei şi al durerii neclintite

undeva departe se văd trupurile noastre zdrenţuite

desprinse de gesturi desprinse de vorbe

cu ornamentele spaimei doar presupuse

acolo se făptuiesc întâlniri fără capăt umbre şi fum

de parcă am şti cum e cu putinţă adevărul şi binele

de parcă am putea ocoli privirea care îşi aşteaptă ochiul

de cealaltă parte a înserării

în celălalt capăt al

nemărginirii

 

elogiu
elogiu nuanței și tuturor celor diafane
care zăbovesc în lumina leneşă a amiezei
cu povara perpendiculară a umbrei
la picioarele noastre
elogiu celor care abia se văd
se aud se simt
într-o lume a aromelor tari
a culorilor și oamenilor dintr-o bucată
de care ne e teamă puțin
probabil e mai bine așa
să ne temem de ceea ce nu prea cunoaștem
să ascultăm susurul unui râu
în undele căruia nu vom putea să ne scăldăm
niciodată de două ori

minciuna
poezia e amăgire de la un capăt la celălalt
iluziile ei frumoase nu duc nicăieri
nu aduc fericire nu ne învață să trăim mai bine
poezia e o minciună rostită cu vorbe mieroase
într-un timp ireal care e numai şi numai al ei
un timp zadarnic şi nemilos din care nu mai putem ieşi
ca dintr-un labirint al secundelor nestrunite
ea poezia e o premisă a visului în care ne afundăm de bunăvoie
atunci când vrem să fim noi înşine
ea poezia e un sacrificiu sau poate o renunţare
care dă sens
neputințelor noastre de fiecare zi

***

Constantin PRICOP

pricop-1

memorie

trec prin memoria mea ca prin marele nord îngheţat

de pe o mică banchiză pe altă

mică banchiză

de la un episod la un altul…

între fragmentele burduşite de frig

(solidificate în izolarea lor, în propriile lor suflete moarte)

o mare neliniştită

nu ştiu pentru ce se sare aşa

de pe o zdreanţă de memorie pe alta

în locul unei coborîri lente

în adîncimile întunecate

viaţă adevărată, zici?

dezordine, animalitate caldă a corpurilor…

fără punct de susţinere

derivă.

 

 

o privesc…

o privesc cum ea priveşte

ea îşi priveşte palmele

palma sa dreaptă

o banală frunză de mic palmier

palma sa stîngă o labă care îşi scoate ghiarele

pe faţa zilei mîna sa stîngă lasă urme profunde

ziua, locul cel mai dureros

liliecii ies din galerie

explozie

asta-i

 

hăul se poate deschide unde nu te aştepţi…

hăul se poate deschide oriunde

în ceea ce pare mai trainic decît orice

se poate căsca hăul

important e cînd se întîmplă

pe neaşteptate eşti faţă în faţă cu vidul

te trezeşti

ceilalţi nu văd nimic, e un lucru care te priveşte

doar pe tine

elefanţii înaintează mereu, impasibili.

(nu? nu! – răspunde paiaţa…)

şi deodată o privire care nu e

privire se deschide în privirea ta

un ochi care nu vede în ochiul tău care vede

aşteptaţi-mă, vrei să spui

dar nu spui nimic.

ea îşi întinde braţele

 

ea îşi întinde braţele

doar atît

nu ştiu dacă asta se întîmplă dimineaţa sau seara

crede că ar putea zbura

dar nu se întîmplă nimic. nimic.

în ochii ei, i-am văzut ochii: teroarea, aşteptarea,

frigul

aşa ceva nu se vede în fiecare zi

ea e absorbită de privirea ei lansată foarte departe

spre infinit,

sau altceva de genul acesta

linie de lumină, muşchi deveniţi oţel

în penumbra mută

şi a fost trasă cortina peste planetă

şi s-au început discuţii despre orice

chiar în acest moment.

facilă coincidenţă.

primăvară voioasă

era o primăvară serafică

primăvara pe care n-am trăit-o nicicînd…

cu vînt încă proaspăt

un pic de ceaţă în locurile în care soarele este deja puternic

păsările nu mai zboară.

aerul e abur, acizi

capătul cerului ofileşte stînjeneii

cerul este fundul unui acvariu răsturnat. otrăvit.

frunze moarte străpunse de verde

eu sînt aici pentru a căuta iarba cea nouă

sub stratul mort, cupolele ciupercilor

iubiri… se reîmprospătează… dispersate…

ciuperci comestibile; ciuperci otrăvitoare

ţin noaptea

fixez noaptea în faţa ochilor.

oglindă cu mîner.

în spatele ei

tot ce era susţinut

în văzduh

de aţele

razelor de lumină

cade

un soi de pastă de

întuneric

se lipeşte de degete

culoare opacă

(blană proaspăt jupuită

sînge cald)

fixată în cuie

de  nikel

şi crocodili zîmbind

cu gura pînă la urechi

 

exerciţii de uitare

de mult timp

practic cu regularitate exerciţii de uitare

sînt atîtea lucruri care trebuie uitate

unele că nu mai sînt

altele, că-s prea multe

a uita a nu te sufoca

(evident…)

în felul acesta privesc

prin hublourile metalice ale norilor

nori de zinc

nori de fier

nori de cupru

în fiecare secundă

aceştia aspiră din noi particule fine

iată-ne, aspiraţi de norii metalici

în timp ce eu îmi fac exerciţiile de uitare

astăzi am uitat cifrele

restul, mîine

4 septembrie 1998

ai fost fericit?

(hai să fim, serioşi, îmi vine să spun)

n-am răspuns

am lăsat întrebarea să cadă

o frunză ofilită o scamă

pe care n-o aşteaptă nimeni

o bagatelă, ce mai…

scena de la Dieppe cu soare blînd, foarte tandru

(asta, bineînţeles, pentru decor)

la sfîrşitul după-amiezii

acolo sus, foarte sus, pe colinele

care strangulează plaja de prundiş

am văzut un fort, ceva

de genul acesta. mie îmi place să privesc

cu intensitate, pînă la punctul în care văd

fiinţe albastre, translucide şi

tăcute, care zboară calm

prin cer, pe deasupra noastră

spre mare

pentru a se arunca în soarele asfinţind.

nimeni nu îşi dă seama

copiii se joacă liniştiţi

ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat

pescăruşii

caută resturi de alimente în jurul teraselor

eu încă simt marea aripă translucidă atingîndu-mă.

rînjetul zilei

îmi place să meşteresc

ieri mi-am ajustat tristeţea

am pilit-o bine

pînă cînd a trecut uşor

în afară

prin gaura cheii!

iată

totul s-a potrivit perfect

cînd am vrut să ies

ea mă aştepta acolo, în faţa porţii

ziua mă aştepta

oribilă grimasă

ea îmi arăta dinţii dezgustători

pe care tocmai îi pilisem

un pic mai devreme…

podurile

în faţa louvreului

podurile dezmiriştite

put your hand în my hand

o corolă mai mică într-o corolă mai mare

o privire pitită într-o altă privire

o voce mai slabă într-o voce mai puternică

şi tot aşa mai departe

în timp ce noi ne pe/trecem pe marile poduri

în timp ce urmăm în craniile noastre urmele marilor cranii

trece luna

am experimentat

toate modurile de a-i vorbi

cel mai bun este liniştea.

(şi de fiecare dată

cînd îmi fac poze în staţiile de metrou

automatele îmi aruncă

fotografia lui franz kafka)

îi vorbesc în felul acesta în fiecare seară

la aceeaşi oră

ora cînd deasupra oraşului

îngenunchează

melancolia

rămîn în faţa ferestrei

deschise direct spre văzduh

luna trece de la marginea stîngă

a pătratului meu de cer

spre marginea din dreapta

(luna trece, stelele rămîn)

las acest timp să-mi umple viaţa

(doar asta îi spun

înainte ca luna

să iasă din cadru)

11 septembrie 1998

ca într-o sferă translucidă

este ea în chihlimbarul galben al nebuniei

nici un accident pe suprafaţa perfectă.

nici o ocazie de a mă agăţa de un sens.

nuferi pe apele care dorm

(nimeni nu vrea să vadă

decît ceea ce-i

place)

albul, verdele, desenul în linii clare

nu noroaiele din adîncimi.

frumosul, demnitatea, dragostea…

cuvinte-hîrtie-de-ambalaj

pentru a împacheta incontinenţa vieţii…

din fericire zborul, există zborul

doar zborul – un zbor zimţat

dincolo de asta, nebunia

tuturor această inutilitate care rîde

da, cred

da, cred

că poezia trebuie să fie violentă

nu ceva de omorît timpul

nu afişări pornografice de trei parale

nu smiorcăieli fade

după amoruri mediocre

nu expunere în public a lacrimilor pe care trebuie să le laşi

să picure înăuntru

pentru a umple recipientul.

ş. a. m. d.

dacă ea, poezia, nu are efectul unei lovituri năucitoare

n-are valoare

trebuie ca primul cuvînt dă fie

degetul introdus

pe ţeavă

al doilea degetul care apasă trăgaciul

dureroasă poezia…

ce să-i faci…

simplu poem

pun cuvintele

unul cîte unul

pe suprafaţa plană

atît de diferite între ele. cuvintele

romburi de mătase

stele cărnoase

fire verzi, iarbă

mici tampoane îmbibate de sunetele cotidianului

pun cuvinte, schimb ordinea lor

revăd încă o dată configuraţia jocului meu

iată poemul

imediat fondul,

marea suprafaţă albă

imensa coală de hîrtie

începe să se mişte să se contracte să tremure

îi văd porii respirînd

făcînd să izvorască transpiraţia grea mirosul spaimei

iată: un simplu poem

femeia în negru

după atîta timp

ea m-a lăsat să-i văd chipul

un ochi de sticlă, celălalt albastru.

o asemenea faţă n-o poţi uita

am deodată sentimentul

că o cunosc dintotdeauna

„nu, nu

îmi spune tatăl meu

din cer

nu poţi

ea este prima persoană care te-a văzut

cînd te-ai născut.

ea e mereu ea, pentru toţi, pentru toţi.

ea e moaşa tuturor”

ea face mişcări haotice, loveşte ici şi acolo

ca un balon care se dezumflă deodată la întîmplare

în mijlocul camerei

ea îl loveşte pe unul, pe altul

„şi ea nu poate fi văzută,

continuă tatăl meu

decît o a doua oară,

dar aşteaptă, aşteaptă

mai ai timp, fiul meu.”

şi eu nu ştiu ce să-i răspund.

vedere de ansamblu

privesc de acolo de sus

cele şapte coline ale oraşului meu.

o zi frumoasă de toamnă

puţinul vînt clatină frunzele roşii ale arborilor

încîlceli ies din dicţionarele mele

universul face zgomot,

omenirii îi place să trăncănească.

privesc locurile prin care m-am plimbat cu ea

ce să spui, cui?

tac în mijlocul valurilor agasante

ale acestei sărbători.

ea nu mai este

eu sînt vîrtejul de aer în mijlocul cerului.

toamna

a sosit ultimul anotimp

cu tristeţile sale învelite în frig

în ploi

(bla, bla, bla)

am văzut totuşi

o fîntînă arteziană

care funcţiona sub aversele

de ploaie ambalate în ploaie

apă îmbrăţişată de apă

am rămas să privesc

înconjurat poate de mine însumi

un alt eu

sau poate te înfofolesc

în profunzimile eului-însumi

în timp ce sînt prins

într-o imensă îmbrăţişare…

ei bine, a venit toamna…

 

spre ce

aşadar mă trezesc

prestidigitator fără voie

cînd examinez mai de aproape cuvintele.

bine, e hobbyul meu. să spunem.

ştiţi,

găsesc aproape în fiecare

un buton mic, bine ascuns.

ce aflu e uimitor

în fiecare cuvînt este bine ascuns

opusul său.

în cuvîntul dragoste cuvîntul ură

în cuvîntul ură cuvîntul dragoste

în cuvîntul înalt cuvîntul scund

în cuvîntul scund cuvîntul înalt

în cuvîntul frumos cuvîntul urît

în cuvîntul urît cuvîntul frumos

în cuvîntul cinste cuvîntul necinste

în cuvîntul necinste cuvîntul cinste

în cuvîntul paradis cuvîntul infern

în cuvîntul infern cuvîntul paradis

şi tot aşa se urcă pe scară

se urcă se urcă

ea este aici

o privesc din celălalt capăt al lumii

pentru a o vedea proiectată

pe fondul

cosmosului noaptea

acum acolo sus prin vînt îngheţat şi amar

ea este acolo

poate că ea este acolo

inima mea care a supravieţuit totuşi

atîtea naufragii

ea este vie

mai vie ca niciodată

dacă aş putea să o învelesc în această căldură

atît de tandră

tîrziu în noapte

(imaginaţia mea o plasează atît de departe

sperînd – eu o cunosc, o cunosc

că dacă totul cade, dacă sfîrşitul începe

ea va coborî cu ploaia

cu cenuşa lichidă care cade din cer)

cercurile anilor

fiecare eşec a ridicat în jurul tău

un nou cerc de nimic

multe cercuri

puţin cîte puţin

trunchiul devine mai gros

cercuri

tandre cum doar vidul este tandru

proaspăt cum doar eşecul este proaspăt

aceşti pereţi circulari sînt perfect transparenţi

se vede lumea

ca şi cum nimic nu s-a întîmplat

între lume şi noi

izolaţia este mai mult decît perfectă

zgomotele se aud din ce în ce mai încet

e bine îţi spui

este pacea independenţa cîştigată

este doar frigul

încrustată

singurătate

 

***

Cora BOTEZATU

cora-copie            

NO MAN’S LAND              

Așteptam de mult să pătrund în Pavilionul tău de Vise…

acolo, între lumi, în  No man’s land...

Îmi doream să mă așez undeva, marginală,

ca și cum m-aș fi prăbușit într-o transă, ca și cum m-ai fi inclus

în partea de adagio pentru vioară, violoncel, si orgă

a tot ce se petrecea în acea viziune ,

într-o sferă perfect muzicală

pe lângă pereții de sticlă, prin suprafața lor translucidă…

Era posibil să mă trezesc în Marea Piramidă de Cristale,

sub milioane de tone de nisip fierbinte,

încrustată ca o incluziune secretă în inima unor prisme pulsatorii,

străbătând tot labirintul ce ne mai desparte,

într-un act luminiscent și aproape mitic, ajungând în sfârșit la tine.

Pe-atunci, abia evadasem din lumea comunistă

și încă mai pluteam în derivă

devenind rând pe rând non-ființe,

suflete tulburi, în curs de reconstituire,

rămășițe umane profund exaltate, începând să se rotească

pe orbita unei libertăți sacre, turbulente, dar perfect iluzorie…

Dormeam în tine, îmi respirai aerul cu înverșunare,

deveneam străvezii când ne priveam ochi în ochi, seara,

evoluam ca și norii pe sub care zburau șoimi falnici,

ne simțeam eminenți în felul în care împărțeam

azilul, pâinea, spectrul durerilor, friguri și călduri,

sechelele comunismului și fierbințelile sexului,

și alte asemenea situații, uneori patetice, alteori ambigui,

chiar stranii, dar mereu într-o diafană schimbare

la pânda unor noi configurații, chiar fantasmagorice,

când, ai scos deodată la iveală, ca un magician dintr-o pălărie

o pasăre vie, hilară și ușor somnambulă,

se credea, mai degrabă, un înger, cu trupul acela de pasăre albă,

poate una dintre acele păsări provenind din conștiința divină,

hărăzită unei existențe efemere,

ajungând doar până la marginea pământului

de unde se întorcea îngrozită,

și-ai atunci ai început să pictezi, ca și cum ți-ai fi luat tu însuți zborul,

ca și cum ai fi ilustrat Marele Găinaț Cosmic….

desemnându-l Purtătorul Înaltelor Semnificații,

poleindu-l cu aur, înainte de-a-l instala în mijlocul unui panou

inoculându-i puterea de încifrare, dăruindu-i tot ce știai despre creația sacră

din conștiința alterată a tuturor văzutelor si nevăzutelor…

Te-am urmarit fascinată cum înșirai ca pe ață monstruleți antipatici,

un șarpe biblic, înfășurat într-un înveliș sidefiu-verde,

diverse buburuze și scarabei bombați și roșii,

urcând printre liane spre florile dintr-o specie de Mimoza Pudica, oarecare;

pictai o lume destul de echivocă, un Babilon metamorfic,

bizarerii, premoniții umanoide, și complicități tentaculare

pe cât de demiurgic, pe atât de factofthematter,

fluierai ușor, ca un cintezoi, pregătindu-se de nuntă,

în timp ce mestecai o halviță banală, și chiar așa, era,

ca și cum, deveneai Dumnezeu, în Marea Ta Iluminare, …

în tainița lucrării tale, mimând cu pasiune o noua geneză,

împreunând culori precipitate și forme gracile,

trecându-le printr-o stranie alchimie vizuală,

lăsând să se prăbușească peste noi feluritele tale imagini mentale,

ca un vânător iscusit de recompense în “No Man’s Land

manipulându-ne clarvederea cu-o impertinență vizionară…

S-ar fi putut pătrunde dinspre ocean, pe această planetă personală,

se putea naviga pe una din corăbiile acelea mici, de pirați, clandestine,

strecurându-te prin estuarul apatic, stăpânit de păsări flamingo,

al unui fluviu leneș la vărsare….

dar, această terra incognita, se putea invada coborând dintr-un Cal Troian

surprinzându-i deodată pe toți cei suferind de-o nuditate congenitală,

aparent resemnați în ce privea natura lor picturală,

coexistand în trupurile lor de-un ocru sidefiu sau gri albastrui,

la fel de minunați și când îi făceai să arate alburii, tiviți cu aur

într-o lumină supranaturală, prinși între ape,

meditând la tratate matematice, coagulați, auto-reflexivi,

trăind un haos morfologic, în forme glisante, lipsite de luciditate,

călărind pe felurite animale, în general, necuvântătoare, plutind

dezinteresați, de tot ceea ce-i mai tinea în legătură

cu stările civile, registrele, ori versiunle oficiale…

Ca să-trăiești în spațiul acelei lumi numite Imaginaria,

ar fi trebuit să te folosești de-afinități elective,

să-ti sporești virtuozitatea de-a citi în stele,

să știi cum să descifrezi pictograme,

descoperind o nouă Rosetta Stone

să faci cerul să plouă ținând norii în brațe,

sau, să vorbești cursiv unor animale, care nici n-au ajuns să existe;

te-ai fi putut folosi de ceva magnetism și-o anumită imortalitate

cu o ușoară reglare la cutia de vibrații și-un al treilea ochi, în frunte,

toate aceste privilegii absolut speciale și rare,

pe care le-ai fi putut exersa într-o anumită incongruență subliminară

 

 

Autofascinație

Faceam alergie la disonanțe

deși nu cunoscusem niciodată îndeaproape

ingenuitatea sunetelor iesind din instrumente muzicale,

în starea aceea de autofascinație.

Acordeonul se comporta ciudat în copilărie,

avea clape pe care cineva le apăsa cu dexteritate

erau mai multe butoane rotunde în stânga

si magic se deschidea clandestin un burduf armonic

din care ieșeau marinari de pe Sena si de pe Volga

lălăind în franceză și mai ales în rusă,

pe muzică de acordeon lăbărțată

se auzea mereu Serile de la Moscova,

Sous le ciel de Paris, câteodată,

și Edith Piaf zbura, ca o mica pasăre nevăzută,

doar un tril impalpabil,

Bărbații de pe promenade,

le duceau undeva pe fetele alea pe după umeri,

poate doar un copac sau doi mai încolo,

poate pe malul râului,

unde-și dădeau sufletul pentru patrie,

obiceiuri rămase din timpul războiului,

cozile lor blonde și groase mirosind a petrol,

erau frivole, sau numai vulgare,

își leganau coapsele ca apele râurilor,

sufereau de inferioritate,

se unduiau cu toți acei noi comisari,

les nouveau-riches în zorile comuniste,

îmbâcsind grădinele de vară,

unde se cânta la disperare din tot ce scotea sunete,

și plecau în lumea tuturor închipuirilor,

purtate pe ghidonul bicicletelor de băieți destoinici

cu o șapca trasă din cozoroc peste pleoape

Mai aveam o mulțime de amintiri din vremea aceea,

se întorceau noaptea târziu și se culcau cu mine,

le regaseam în cutii în care unii jucau table și zaruri

în pantofiorii de la prima cuminecatură

ai unei zâne ce trecuse pe-acolo,

se aciuau pretutindeni, în pardesiul de toamnă jigărit

în căptușeala căruia te regăseam întotdeauna, palid;

îmi dădeau de înțeles că mă posedau

(erau, în fond, amintirile mele)

se-amestecau în stările mele sufletești

jucându-le pe degete.

Trebuia să le împrospătez, să le spăl mereu conștiința,

și să le întind afară pe sârmă să se usuce;

cu toate acestea mă tratau cu condescendență,

insinuând ceva despre muzici și poeme înstelate

din existența mea stufoasă, compusă din poze mișcate,

inclusiv iubirile acelea, uneori patetice, alteori scandaloase,

în care toți tinerii de pe Stradă Mare

jucau în roluri principale, sărutau mâna doamnelor

si se pierdeau în mulțimea evanescentă, scoțându-și curtenitori pălăria.

 

 

 

Femeia copac

Se însinuase o femeie înlăuntrul acelui copac

se încarnase în măduva lui, înviindu-l ;

părea acum de aceiași ființă cu trunchiul,

cu frunzele, cu fructele și semințele lui

ca și cum s-ar fi contopit bântuiți de nebunia vântului

evaporându-se ca ploaia, destrămându-se ca văzduhul ;

O puteai distinge împletită între crengi,

circumscrisă-n copac, câzând pradă înnoptării

arcuindu-se împreună apoi, la răsărit, într-un arc en ciel

ca și cum toata noptea croșetaseră dantele transparente

și-acum le învățau pe dinafară într-o nesățioasă petrecere…

De câte ori ați deschis larg ușile unui copac

fără să fi descoperit ascunsă acolo o făptură,

de-o amețitoare goliciune vegetală ?

strălucind de clorofilă, cuprinsă strâns în inele,

răspândindu-se cu brațele deschise către ceruri,

unduioasă ca o fantasmă, înșelându-ne ca un abur,

distilată îndelung, încărcată cu fructe dinastice

brăzdată de nervi vegetali,

tresăltând în dantelăria aceea decupată

vorbindu-ne într-o mulțime de limbi despre fatalitate,

îngânată de-un murmur de păsări măiestre.

Părea o zeiță dintr-o cosmogonie

de pe Muntele Vrăjit al Kogayonului

acolo unde, de la florile coborâte din rai

și buruienile cele mai parșive,

plante usturătoare sau mâncătoare de carne,

și până la cea mai aleasă nobilitate arborescentă,

toată societatea își vorbea telepatic ;

comunicau cu toții ca prin farmec,

în virtutea unor înalte privilegii de armonie în formă și culoare,

făcându-și confidențe,  răspândind miresme fără seamăn,

reușind să se acorde prin ceasuri biologice, perfect sincronizate,

evoluând într-o rețea subtilă, o pânză de păianjen invizibilă,

devenind într-o singură noapte o nouă operă desăvâtșită

ridicâdu-se la înalte ranguri plantare,

Făptura aceea, de-o frumusețe carnală sumară,

o încrucișare bizară între un copac și-o femeie,

povestea despre o criză existențială

a ființei umane, care se credea copac,

a copacului care se visa  femeie..

absorbiți în vanitatea oului primordial…

captivați de argintul-viu din pupila ochiului magic,

Se vorbise mult despre acel copac;

se știa cât de amarnic suferise de însingurare ,

își lepădase frunzele și se scheletizase,

în sinea lui, pregătindu-se să moară,

când, fără veste, iubita lui s-a întors

de peste mări și țări necunoscute

locuindu-l acum, ca într-o reîntrupare,

ajungând să trăiască împreună într-o petrecere continuă

în care, miile de frunze, cuibarele de păsări-prunci

și vastele sale inflorescențe, radiau doar pură bucurie

din sinea ochiului divin și laconic

clipind acolo de la Facerea Lumii.

 

 

 

Mercenarii splendorii    

Era spre dimineață când am primit acel mesaj ;

ar fi putut fi o înscenare, ca și cum se petrecea în vis;

N-aveam nici o putere,

nu mă sințeam în stare să despart somnul de realitate,

așa cum n-ai putea să tai apele în două.

Se zvonea că moștenisem un atelier de manuscrise,

cândva, în secolul paișpe ori cinșpe,

mai toți cei care făcuseră parte din mine își luaseră zborul,

se preschimbaseră în făpturi cu puterea de-a fi in invizibil.

Unii dintre ei plecaseră pe mare,

fluturând din pânze de catarge, pe corabii vechi, olandeze …

alții se mutaseră un pic mai departe, într-o altă dimensiune,

poate într-o viață ascunsă, paralelă.

Eu rămâneam captivă într-o enclavă temporală (așa cum se spune despre fantome)

arzând tămâie și smirnă și nenumărate lumânări înalte, fumegânde.

Era o liniște stranie ce mi se zvârcolea în palmă ca taina unui amalgam alchimic;

în atelier, lumina se prelingea lucindă, împrăștiindu-se de la un manuscris la altul

făcând o pauză prelungă, acolo unde înțepenise într-o splendoare ultragiată,

macheta manuscrisului comandat de Regele Magnus,

lângă șofranul care se uscase și secreția de sepia, acum împuțită, cărbunele din viță de vie arsă

și pensule mâncate de molii, cu părul înțepenit în vasele înăclaiate de roșu cinabru…

Umblam ca o nălucă dintr-o încăpere în alta,

voci și umbre urmându-mă îndeaproape, ca o trenă prelungă ;

mă îcredințasem în cele din urma unui Ordin de Călugărițe Cerșetoare,

așa-numite Anahorete, (dar asta, numai fiindcă îmi plăcea mie cuvântul)

gata să bântuim orașul în căutarea cerșetorilor și a invalizilor,

dar și a tot felul de alte căzături umane,

leșuri răpuse de boală, (era o lume în care se murea ușor de molime).

Mă simțeam stingherită de-atâtea anluminuri neterminate;

evangheliare, psaltiri, ceasloave, cele doua Biblii Princiare si una Pauperă…

Erau vremuri, cum spuneam, în care se murea peste noapte de epidemii necunoscute,

Chiar și artiștii, pictorii, aurarii, legătorii de carte,

își dădeau ultima suflare pictând manuscripte,

iluminând prea fericitele ore ale Fecioarei, ale Crucii, ale tuturor sfinților,

descriind în miniatură Imago Mundi, viața la curtile nobile, sau în palatele medievale,

mii si mii de scene biblice, într-o fervoare mistică, înălțându-se până la ceruri,

până cu foarte puțin înainte de-a cădea răpuși de ciumă, deși, mai erau și alte boleșnițe…

Îmi plăcea mirosul hârtiei proaspete și-al pergamentelor

abia livrate de librarii curților înalte:

percepeam desemnele numai trecându-mi mâna peste colile albe,

opulența culorilor, fervoarea scenelor din Scriptură înecate-n sfințenie,

bogația luxuriantă a literelor inițiale, ca un portal de piatră sculptată

la intrarea unei catedrale,

desfășurarea serviciilor divine, după psaltire,

în mânăstirile franciscane, dominicane sau cisterciene.

Unul dintre noi era scribul,

cu degete prelungi și manșetuțe bufante strânse cu elastic,

înmuiate veșnic în cerneluri de argint și de aur,

însa iubitul meu era Marele Maestru,

picta cavaleri și portrete de regi și madone,

acolade, trubaduri, îngeri, viniete și litere ornamentale,

cuprins mereu de-o ardoare ce făcea să-i tresară pe piept

crucifixul din metal prețios, bătut cu pietre, de-o opulență stelară,

preschimbându-se-n argint viu ( după transmutarea metalelor)

adus cu el din ultima cruciadă, zbătându-i-se în piept ca o vietate fluidă…

Lucram împreună în iatacul cu geamuri ce dădea către canale,

ca într-o pictură flamandă,

aplecați peste mese până ce începeam să puțim a glorie deșartă,

a manierism, a pictură de gen, a scene de interior și- a transpiratie,

noi doi și lucrătorul ce trebuia să extragă albastrul din piatra de laps-lazuli.

Câteodată îmi desfăceam bluza cu broderii și dantele

și-mi răcoream sânii, răsfrângându-i pe masă până se rostogoleau

ca doua fructe coapte, făcând să mi se înmoaie sfârcurile în apa sfințită și înghețată.

Piciorul iubitului meu se întindea ușurel și mă căuta provocator pe sub masă,

ceea ce stârnea ca din senin o furtună,

luându-ne pe sus, învăluindu-ne într-o cavalcadă

și-atunci apărea un păpușar deasupra noastră,

preocupat să ne mănânce de vii, ca pe niște trofee,

trăgând cu forță de toate corzile noastre,

manevrându-ne până ne provoca răni adânci, emoționale…

Când îl învingeam, în sfârșit, sfâșiindu-l,

cădeam pradă unei muzici astrale,

răsunând dinspre clavecinul din colțul încăperii,

abandonați, zăcand îndelung, eșuați în poala verde de smarald a Câmpurilor Elizee…

La căderea nopții, servitorii aduceau sfeșnice și trăgeau draperiile din brocarturi grele:

pe canalu’înghețat, dinaintea casei, se înmulțeau patinatorii, purtând pe cap lampioane,

iar ucenicii începeau să curățe atelierul…

Les Tres Riches Heures du Duc de Berry și albastrul lor dominant,

nu ajunseseră încă în muzee, nici nu știam că există,

și totuși, eram fascinați de virtuțile noului albastru,

privilegiat să filtreze mirific lumina din Impărația Divină,

pe fondurile manuscriselor noastre, cu frontispicii maiestoase.

Ne resemnam să fim Mercenari ai Splendorii, să ne exprimam hieroglific, simbolic

descifrând mituri creștine, transcriind pictural parabole și coduri divine.

Erau nopti când din ziduri ieșeau indivizi străvezii cu măști argintate

sunete suspecte ne înghețau conștiința,

bătăile deveneau ritmice, o tarantelă cu vibrații stranii,

se schimbau parole, cu voci ca din morminte, mai reci decât sloiul de ghiață ;

bărbați în negru se strecurau ca niște siluete descărnate

la timpul reuniunilor secrete, al confreriilor nocturne, sub escorta marilor mistere;

scăpați din atelierele alchimiei secrete,

sustrași din tot ce fusese mai ermetic ascuns în incinta lumilor oculte.

Era timpul ceremonialurilor și-al vrăjitoarelor vânate fără milă,

prin oraș mirosea deseori a ruguri aprinse și-a carne de om pârjolită.

Se practicau magia, sacrilegiul, patronajul breslelor, fanatismul de speriat al plebei,

dar și cărțile de lux din biblioteci princiare, simboluri ezoterice

complicități machiavelice, papi dezmățați și războinici,

Cosimo de Medici trecea falnic prin viață,

Lucretia Borgia devenea o legendă tragică, dar pasională,

cărturari și colecționari de manuscrise,

concilii ecumenice din care se emiteau

epistolele cardinalilor în costume roșii, aprinse,

erau purtate de emisari ai curții papale

în timp ce noi desăvârșeam cu devoțiune Biblii, și alte manuscrise liturgice…

susținând vanitatea culorilor, parcurgând purgatoriul trist al minții umane,

De arti illuminandi’, arta miniaturilor splendide,

blazoanele multicolore, o minunată Doamnă cu Licornul,

mantii bogate, împodobite cu fir de aur și cu nestemate, valtrapuri și drapele de luptă…

eternizându-ne, intercalate printre ornamente, sau în litere inițiale de început de capitol

înserate cu migală, în trupul somptuos al manuscriselor pictate pe velum;

Captivi în propria noastră operă, astralizându-ne suav și fără de prihană,

ca într-un giuvaier, cu-o mie de fațete, îmbrățișat de viniete…

 

 

Prostituata sacră            

Se deghiza , inventa contracturi și grimase

pe fața ei stilizată, mistificându-și carnea,

încordându-și expresiile, înnodându-le

ca nimeni să n-o recunoască vreodată,

își schimba fațetele caleidoscopic

și influența universul făcând pase misterioase

învăluind totul într-un nor de fum, provocând o nebuloasă

în care se denatura totul, se subtilizau adevărurile

și se controlau aparițiile ca pe o scenă

într-o paradă în care erau ilegal expuse

modele contradictorii pictate în veșminte transparente

broșate ca foile unor capitole recuperate din existențe diferite.

Zilele cădeau în gol, se auzeau distinct ca niște monezi

zornâind în pântecul metalic al unui telefon public

terminându-se brusc după un pițicato alarmant.

Cei mai mulți vedeau în ea o ofrandă

ca o coroană de flori, vie,

aruncată undeva în mijlocul mării

dedicată unui zeu al nemărginirii;

era sidefie și întortochiată ca o scoică

în care se aude când o pui la ureche

cum se zbate înlăuntru sufletul mării

purtându-se ca o prostituată sacră,

oferind favoruri sexuale la templu

celor ce făceau jertfe și închinau daruri zeilor

ca un fel de confirmare de primire.

Singura dovadă că nu era un saxofon uitat într-o gară,

era partea ei blondă mângâiată suav de luminile serii

jucând violet pe fesele divin rotunjite,

sau de-a lungul picioarelor ei sculpturale,

ascunzându-i puterile divinatorii

într-un camuflaj inobservabil

cineva îmbrăcând florile în mantii capucine

folosind instrumente sofisticate

de măsurat excitația gărzilor personale,

patronând ceremonii sexuale in extenso.

 

 

The Rush to the Last Continent

Era ora 7.00 dimineața în New York;

cu toate acestea,visele nopții se prelungeau

atârnându-se încăpățânate ca niște lilieci dramatici

de bolțile întunecate ale mintii,

prin toate cotloanele exisțențelor personale.

Se prelingeau în cafea, cu-o linguriță de zahăr,

se-întindeau pe pâine exact cât untul de arahide,

se amestecau cu laptele și știrile de dimineață,

stăruiau în plimbarea câinelui, aproape somnambulic,

se zvârcoleau în angoasele luminii indecise

strecurată străpungător printre cvartalele locuite

chiar și când se întâmpla să fi uitat acasă mănușa

cu care trebuiau colectate excrementele

depuse ritualic de câini pe aleiele dubioase din parcuri….

În stațiile de metro se anunța isteric :

“The Rush to the Last Continent” 

se repeta obsesiv în difuzoare, urmează

Marea cursă către ultimul Continent !

In curând aveam să ne scufundăm cu toții

în intestinele mecanice ale metroului,

circulând pe șine ca un animal turbat, spintecând întunericul.

Oameni de rând, în metrou, ignorându-și intenționat identitatea,

ceea ce nu-i scutea de impozite, de chirii sau de mortgage,

dezinteresați complet de poezie, de karma sau de evlavie,

tocmai acum, când se preconiza

evacuarea întregii populații de pe planetă pe note musicale,

pe-un portativ supradimensionat,

de parcă s-ar fi repezit spălați la creier pe șine paralele.

Era clar că aveau cu toții nevoie de-o reconfigurare,

dar deja aleargau înnebuniți sfârâindu-le călcăile,

într-o învălmășeală ca ieșiți din minți….

se ridicau puțin deasupra solului, cuprinși de stihii

afișând o stare de panică incalculabilă,

chiar avea loc un exod pe fondul albastru,

ca o Rapsody în blue, vizuală,

susținută de o vastă contagiune socială

impusă, după cum se șoptea, cu mijloace psihotronice.

Apoi, s-a auzit la știri că totul

ar fi trebuit să se desfășoare după un plan,

organizat precum un Cantus Planus;

– un manuscris ce servea pe vremuri la notarea muzicii.

La intrarea în Ultimul Continent apărea acel stâlpnic,

era insolit, părea procurat anume din istorie,

extras de la Athos, sau, direct, din iconografia ortodoxă,

un înțelept cu-o barbă lungă până la ceruri,

un om de încredere din înalta ierarhie, practicând asceza,

postat vigilent în vârful unui stâlp. lângă poartă,

verificând ca un cerber calitatea muzicală a ființei, timbrul,

cheia în care își spuneau fugarii rugăciunea,

chiar și felul în care își transportau pruncii, într-un mic culcuș,

improvizat, în gluga pelerinei, de pe spatele mamei,

ca și cum intrau prin acel  portal într-o existență astrală alternativă.

Pe acest nou continent nu erau admise rebuturi sonore,

ci, numai stări incantatorii, cu înălțime, punctuație

calități ale sunetului, desăvârșite de-a lungul timpulului;

erau excluse ritmurile pop, muzica rock, și balivernele hip-hop,

chiar si schelălăielile de saxofon numite jazz, din zona New Orleans,

considerate fraude sonore, dezarmonii îngrozitoare,

crime împotriva auzului omenirii evoluate,

atentate vibratorii împotriva neuronilor sensibili din creier,

cauze, după cum se dezvăluise la congresul înțelepților,

de perturbare ireversibilă a echilibrului energetic al organismului,

provocând nemijlocit dezvoltarea și proliferarea țânțarilor…

Apoi totul era capturat și corupt între arcuri zbârnâind fără încetare,

așa cum li se întâmplă boxerilor

prinși între pumnii adversarului și corzile ringului.

Deși, părea dilematic, rămânea inexplicabil

cum au reușit notele alea mici, muzicale,

să ia înălțime în cheia Sol,

potențându-și vibrația, concertând appassionato,

ajungând să instaleze o muzică a sferelor supremă,

într-o lume, atât de profund disonantă,

în New York, la ora 7 dimineața, ori, tocmai visasem ?

 

 

 

***

Ramona BĂLUȚESCU

balutescu

Lașitate

Se fac disponibilizări în guberniile de carne-ale dragostei noastre.

Se renunță la lucruri de sinteză, la înălțimi

– doar eu mă încăpățînez să nu schimb perdelele, locul,

Și, la recenzarea blocului, să mă declar încă dorindu-te,

După atîția ani de tăceri,

După atîtea măcinări, întinse pe ani.

După atîtea micimi.

 

 

Obiceiul locului

Vine lumina, ca lebedele lui Diaghilev,

În vîrful picioarelor căznite,

Să-și pună papucii de danț

Pe mormîntul lui din San Michele,

Și să plece – cumva desculță –

Cinstind ziua de ieri.

 

 

Schiță

Azi am adormit iar cu o pasăre-n brațe.

Nici măcar nu e poem să-ți spun asta,

Ci doar decupare a realității,

Din vîrf de foarfeci,

Unde conturul păsării adormite

Se lipise de sufletul meu,

Cum coca viitorilor biscuiți,

De sucitor.

 

 

 

Epoleți

Am învățat să te dezbrac cu privirile.

Nu încep niciodată cu nasturii hainei,

Ci cu ai funcției

În care te încotoșmănezi, ca și rusul,

Cînd luptă cu spatele la zid,

Pentru întinderi polare.

 

Variantă de confirmare

Nu aveam alte mijloace să plătesc profețiile norocului

– cele atîta de grabnic trebuitoare –

Și-mi tot ziceam că, la cîtă pasăre am tradus

Morții, și răului, și dezdoitului,

S-ar cuveni

Ca, între toate semnele presărate de ceruri, pe-alocuri,

În clipa cînd ele devin mai prielnice, șovăitoare,

Să se înscrie un mesager cu pene, pe umărul tău,

Ce să-ți confirme oareșce înlesniri, pe care le tot sugerez, de o vreme,

În ce, cu plecăciune, mă privește.

 

 

Prietenul vîrcolac

Nu neg: poate mai sînt greșeli

Cînd, scuturată de importanța faptului că te iubesc,

Plec ochii,

De prea mare rușine să cer,

Plec ochii,

Cu-atîta frică de-a nu te-auzi refuzîndu-mă,

Că, pe moment, amintirea vederii cu ochii în sus,

Împlîntați în ai tăi,

Pare-o religie veche, uitată,

Pe-aceleași baze de necontestat

Ca vîrcolacul nopții ce-am plîns-o ieri,

Și-nainte de ieri,

De cînd te știu.

 

 

Urban

Coboram, dinspre o serie de dorințe neinspirate,

Spre liniște.

O cale tristă, în care era, mereu, un timp nepotrivit

Pentru înflorirea rododendronilor,

Pentru covrigii calzi, de simigerie acreditată,

Și pentru un taximetru care să vină, nechemat, din spate,

A speranță.

 

Ușor, de weekend

E sîmbătă, tîrziu, atîta de tîrziu,

Sînt singura persoană care coboară din tramvai, la stația mea,

Merg spre casă, lipăi, plină de încredere, în lipsă de furi,

E ca și cum aș fi o doamnă respectabilă ce, din nebănuite pricini, a întîrziat prea mult.

Nu sînt o doamnă, în vocabularul meu de ziarist deprins să apuce cuvintele, cu toate degetele, de toartă,

Zboară și pule, și mortăciuni, și arhangheli,

Și mă gîndesc cum induc eu universul în eroare, privită din spate,

Lipăind, cum spuneam, grațios spre casă, în noapte,

Și ce față ar face neinspiratul fur, apărîndu-mi în drum,

Și cum l-aș desființa din cuvinte, nici măcar atingându-l,

Cu toată agresivitatea pe care o port, dinspre oraș spre cartierul meu lăturalnic,

Cu toată nevoia sîngelui de a strânge de gît pe cineva, pentru o listă mare de pricini,

Cu toată fremătarea unghiilor, de a se înfige în beregata cuiva,

Pentru primăvara părelnică,

Pentru deciziile unui consiliu local condus de un idiot,

Pentru cei care-mi taie copacii cu floare pe ei, și cu ciori,

Pentru toate lucrurile pe care le și scriu acum, neputînd tăcea,

Cum ar fi, totuși, firesc, pentru o groază de lume pentru care e, încă, sîmbătă…

 

 

Cu pielea rece

Stau în pat,  cred că stai și tu tot așa,

Singurătățile ni se adună ca bule albe de dialog deasupra capului,

Goale,

Mă uit cum se strecoară înserarea, ca o șopîrlă a dorului, printre noi,

Cu coada tot mai scurtă, pentru că ziua crește,

Cu solzii tot mai verzi,

Ca o otravă necesară, în lipsă de altceva.

 

 

Plecare simplă

Îți ies din viață simplu, neceremonios,

Fără să mă opresc la poartă, să mă uit înapoi.

Privesc doar în jos, în timp ce plec, la asperitățile solului –

Uite cîte pietricele au crescut, între timp, între noi,

Pe o cale pe care îmi promiseseși că nu o să mă lași să mai merg desculță vreodată…

 

Rădăcină

Aș vrea să îți spun atîta de multe

Dar nu-mi găsesc cuvintele decît cînd te-ntorci și pleci,

Crezîndu-mă mută

Sau disprețuitoare, în avîntul meu

De a-ți arăta mai degrabă ce nu e bine,

Ce poate să piardă la strung încă un strat,

Ce greșești.

Și nu ai de unde să știi că asta e dragostea,

Mereu în căutare de încă mai bine,

De încă mai înalt, în celălalt,

Și toate plecările tale, înmănunchiate,

Încep atîta de devreme încît, piuneză,

Tu duci cu tine numai reproșurile,

Și eu, din prea mare orbire-a ta,

Rămîn cu starea de rădăcină,

Atîta de necunoscută ție –

Ca și o rădăcină de tisă, omorîtă din prea multă prostie,

De municipalitate,

Să joc arșice,

Pînă la o nouă venire a ta, ipotetică,

Și să pierd mereu,

În mod eminamente cert.

Despre tăceri

Tăcerea are, în suflet, firidele ei.

Tu, cînd treci, în grabă,

Purtînd în lesă cuvintele tale,

Ce, toate, te-ascultă,

Vei spune că-s spații

De unde-au fugit penații și larii.

Eu, părtașă fiind, deja,

La suma de goluri și renunțări,

Știu, totuși, mai bine ce, din spatele nostru,

Umple

Toate acele goluri libere de noi,

Dar tac,

Să nu ademenesc răzbunarea.

Gelozie

N-o să am niciodată privilegiul băieților care-ți plac…

În lumea ta mișcătoare, și umbrele au umbre,

Păcatele tale sînt neomologate, mereu de iertat,

Păcatele mele, în care te visez, totuși, bărbat,

Iau formă de simandicoase păsări răpitoare –

Desigur, ucigîndu-te.

Amăgiri

Cred că este despre lumină, toată această întrecere,

În care încerc să strîng

Vise și doruri.

Cred  că este despre – atît de rușinoasă – speranța

Hărții unui alt drum,

Unde s-ar fi putut.

Cred că e timpul acoperirii ochilor cu mîinile,

Pentru ca, atîta de dragă,

Amintirea celor care nu s-au petrecut nicicînd

Să nu urce dincolo de liniștea capacului Pandorei,

Comunicînd participanților la trafic

Că lumina există și neagră.

 

 

***

Doina POLOGEA

doina-pologea

Călătorie

odată am călătorit

într-un loc

unde nu este moarte

iar lumina trecea pe ape, dibace

ca o lebădă

trestii ocolind, lunecând mai departe

când voi pleca din această lume

 voi clama dreptul la o clipă de viață

în plus, fiindcă am trăit bucuria iubirii, deplină

cu pasărea ciudată, cu lebăda

lunecând sub ceruri

și-n gând, prin cernerea de nesfîrșită  făină

Măicuța–orhidee

 

atunci  când te respir, beat de miresme

ca-n miezul unei flori de orhidee

copilul care am fost se ascunde printre petale și foi

și–i scapă o lacrimă

pentru tot ce a greșit de când

a crescut mare

transparență

dacă lumile ar deveni  transparente

și s-ar vedea ochii celor

din lumea cealaltă

prealimpezi

ai mai avea curajul să împlânți cuțitul

în semenul tău

știind că atâtea și atâtea suflete

te asistă?

 

 

fratele meu, omul

gingașă, inima omului e un vas
clătinat, în limpezire:
ea nu e făcută să conțină ură

după ce-a primit lovitura de cuțit
Abel i-a vorbit lui Cain:
a venit cineva și m-a ucis
dar acela nu ai fost tu
sigur nu ai fost tu, fratele meu drag

etape

 

a fost odată un popor vegetal

când florile s-au ofilit

el a devenit un popor mineral

care nu a mai avut nici o durere pentru moartea florilor

zdrobite

și nici nu a observat invazia

nisipului

chiar el era nisipul.

nimeni, niciodată

 

nimeni n-a cântărit vreodată

o lacrimă de mamă

cântarele s-ar surpa

chiar dacă munții  s-ar arunca pe talger

și o parte din bolta-nstelată

în clipa aceea, anume

când toate mamele tac

lăsându-se vorbite de lacrima lor

o singură lacrimă

ivită sfios la colțul ochiului

ștearsă neglijent, cu mâneca hainei:

ea  curge pe dinăuntru, urmând linia

unui zbor frânt

Măicuța-floare de colț

Pe marginea prăpastiei

Am pus pas greșit lângă pas greșit

(De parcă-mi recapitulam viața toată)

Ca o erată umbrind altă erată

Dar în prăpastia morții nu m-am prăvălit:

O floare de colț, pe stâncă, pe stei

La fiecare ezitare tremura din toată ființa ei

Dinamitându-mă și zvârlindu-mă

In partea de lumină

 A sinelui meu suspendat

Lepădat, zdrobit,  pierdut

Purtat pe palme cum duci

Un soare orb – mie m-a redat

 

 

 

[Vatra, nr. 7-8/2016, pp. 94-115]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s