Iulian BOLDEA
întotdeauna
întotdeauna am crezut că drumurile nu duc nicăieri
că pietrele pe care calc au înţelesuri oarbe
că universul se recompune în fiecare dimineaţă
din cioburile universului de ieri
am crezut că metafizica e rodul unei înserări
sau al unui rest nenumit de uitare
am crezut că visul pipăie imposibilul mai temeinic
decât gândirea trează golită de irealele noastre trăiri
întotdeauna am crezut că durerile
ne aparţin prea puţin
nouă celor care le îndurăm
şi că viaţa trece pe lângă noi
penumbră sensibilă
a tot ceea ce am negat
vreodată
scriu poezie
scriu poezie astăzi ca şi când aş scrie
pentru ultima oară
e bine să scrii poezie
pe tastatură literele se înghesuie se încalecă se istovesc
una peste alta se răsfiră şi tresaltă ca o aură
deasupra lucrurilor pe care le înfăţişează
mie mi se pare că literele sunt senzori fără milă
ai coşmarurilor mele şi trebuie mereu
să mă desprind de ele
să mă feresc de ele
ca de un salt în gol
care se dovedeşte
de altfel inutil
şi fără importanţă
urma
urma lucrurilor pe retină e o imagine întoarsă
a eului care se adună încet în jurul
lui însuşi şi începe să funcţioneze din nou
ca o jucărie cu cheiţă
ca o păpuşă stricată care spune mereu acelaşi lucru
şi face mereu pe supărata
ăsta e eul meu tacticos şi necruţător
care plânge şi râde pe apucate
care jubilează mereu când nu e cazul
în epiderma lui impermeabilă
la absolut şi la tăceri
adn
unde este adn-ul nostru?
în minte în degetele de la mâini în ficat
în iluziile destrămate
în cutele albastre-sidefii ale poemului
dincolo de irişi în celulele întunecate
şi colcăind de amintiri ale visului
de noaptea trecută
unde e unde e
cel care face din noi
ceea ce suntem?
nu ştiu
nu ştiu cine gândeşte în creierul meu
elocinţa şi perfecţiunea
mintea înduioşată face cu greu faţă prezentului
despre trecut nu poate fi vorba
ăla rămâne ţintuit în privire
ca un colţişor de parc întunecat sub rafale oblice de ploaie
ca o umbră complice prelinsă
îndărătul minţii
care îmi spune
cum stă treaba cu atomii şi cu celulele
cu stelele cu galaxiile cu big-bang-ul
şi cu toate cele
ale lumii acesteia cu linii clare
şi unduitoare
autism
soarele negru e ca o incantaţie în aerul
indiferent şi limpede
mi-ai spus atunci că spaţiul dintre două
bătăi de inimă îţi clatină amintirile
mi-ai spus că resemnările se dizolvă
în şoaptele nerostite încă
era ora două şi jumătate într-o după-amiază devoratoare
cu tivul luminii descusut
privirile nu mai aveau nicio putere
lucrurile nu se mai lăsau pipăite cu ochii
orbi de atâtea neînţelesuri
mi-ai mai spus că praful mirosurile vechi
şi pantofii părăsiţi
erau singurele lucruri care îţi aminteau de acea seară
de acea seară aurie
cu aripi de păsări negre strânse deasupra noastră
ca umbra insuportabilă a memoriei
ecou neputincios al fiinţelor noastre autiste
care se îndoiesc de propria lor nimicitoare absenţă
sfaturi
prea multă amintire tulbură simţurile
aşteptarea în exces dăunează grav fericirii
mintea noastră nu poate suporta
prea multă iluzie
o uşă întredeschisă e visul
iar cuvintele sunt palimpseste
ale nemişcării
precum o durere eleată precum o lacrimă refuzată
în timp ce o nepăsare amar-sidefie se aşează pe braţele tale
şi mai ales mai ales
mângâieri clare foşnesc pe umărul tău
în depărtare
vară
frunzişul nestrăbătut de nimeni şi copacii unduitori
pe aceste poteci uitarea şi liniştea răsună în auz
iar privirea pustiită de melancolii
cuprinde în sine albăstrele şi paşi
rugăminţi şi regrete
în umbra fără întoarcere:
acolo cresc mesteceni cu ramuri năruite
iar noi orbecăim în aerul verii melodios
în lumina ca o rană
peste care se prăbuşeşte durerea
undeva departe
e greu de ghicit adevăratul nume al lucrurilor
cum greu de ştiut sunt numele sentimentelor noastre
în amurg e ceasul tainei şi al durerii neclintite
undeva departe se văd trupurile noastre zdrenţuite
desprinse de gesturi desprinse de vorbe
cu ornamentele spaimei doar presupuse
acolo se făptuiesc întâlniri fără capăt umbre şi fum
de parcă am şti cum e cu putinţă adevărul şi binele
de parcă am putea ocoli privirea care îşi aşteaptă ochiul
de cealaltă parte a înserării
în celălalt capăt al
nemărginirii
elogiu
elogiu nuanței și tuturor celor diafane
care zăbovesc în lumina leneşă a amiezei
cu povara perpendiculară a umbrei
la picioarele noastre
elogiu celor care abia se văd
se aud se simt
într-o lume a aromelor tari
a culorilor și oamenilor dintr-o bucată
de care ne e teamă puțin
probabil e mai bine așa
să ne temem de ceea ce nu prea cunoaștem
să ascultăm susurul unui râu
în undele căruia nu vom putea să ne scăldăm
niciodată de două ori
minciuna
poezia e amăgire de la un capăt la celălalt
iluziile ei frumoase nu duc nicăieri
nu aduc fericire nu ne învață să trăim mai bine
poezia e o minciună rostită cu vorbe mieroase
într-un timp ireal care e numai şi numai al ei
un timp zadarnic şi nemilos din care nu mai putem ieşi
ca dintr-un labirint al secundelor nestrunite
ea poezia e o premisă a visului în care ne afundăm de bunăvoie
atunci când vrem să fim noi înşine
ea poezia e un sacrificiu sau poate o renunţare
care dă sens
neputințelor noastre de fiecare zi
***
Constantin PRICOP
memorie
trec prin memoria mea ca prin marele nord îngheţat
de pe o mică banchiză pe altă
mică banchiză
de la un episod la un altul…
între fragmentele burduşite de frig
(solidificate în izolarea lor, în propriile lor suflete moarte)
o mare neliniştită
nu ştiu pentru ce se sare aşa
de pe o zdreanţă de memorie pe alta
în locul unei coborîri lente
în adîncimile întunecate
viaţă adevărată, zici?
dezordine, animalitate caldă a corpurilor…
fără punct de susţinere
derivă.
o privesc…
o privesc cum ea priveşte
ea îşi priveşte palmele
palma sa dreaptă
o banală frunză de mic palmier
palma sa stîngă o labă care îşi scoate ghiarele
pe faţa zilei mîna sa stîngă lasă urme profunde
ziua, locul cel mai dureros
liliecii ies din galerie
explozie
asta-i
hăul se poate deschide unde nu te aştepţi…
hăul se poate deschide oriunde
în ceea ce pare mai trainic decît orice
se poate căsca hăul
important e cînd se întîmplă
pe neaşteptate eşti faţă în faţă cu vidul
te trezeşti
ceilalţi nu văd nimic, e un lucru care te priveşte
doar pe tine
elefanţii înaintează mereu, impasibili.
(nu? nu! – răspunde paiaţa…)
şi deodată o privire care nu e
privire se deschide în privirea ta
un ochi care nu vede în ochiul tău care vede
aşteptaţi-mă, vrei să spui
dar nu spui nimic.
ea îşi întinde braţele
ea îşi întinde braţele
doar atît
nu ştiu dacă asta se întîmplă dimineaţa sau seara
crede că ar putea zbura
dar nu se întîmplă nimic. nimic.
în ochii ei, i-am văzut ochii: teroarea, aşteptarea,
frigul
aşa ceva nu se vede în fiecare zi
ea e absorbită de privirea ei lansată foarte departe
spre infinit,
sau altceva de genul acesta
linie de lumină, muşchi deveniţi oţel
în penumbra mută
şi a fost trasă cortina peste planetă
şi s-au început discuţii despre orice
chiar în acest moment.
facilă coincidenţă.
primăvară voioasă
era o primăvară serafică
primăvara pe care n-am trăit-o nicicînd…
cu vînt încă proaspăt
un pic de ceaţă în locurile în care soarele este deja puternic
păsările nu mai zboară.
aerul e abur, acizi
capătul cerului ofileşte stînjeneii
cerul este fundul unui acvariu răsturnat. otrăvit.
frunze moarte străpunse de verde
eu sînt aici pentru a căuta iarba cea nouă
sub stratul mort, cupolele ciupercilor
iubiri… se reîmprospătează… dispersate…
ciuperci comestibile; ciuperci otrăvitoare
ţin noaptea
fixez noaptea în faţa ochilor.
oglindă cu mîner.
în spatele ei
tot ce era susţinut
în văzduh
de aţele
razelor de lumină
cade
un soi de pastă de
întuneric
se lipeşte de degete
culoare opacă
(blană proaspăt jupuită
sînge cald)
fixată în cuie
de nikel
şi crocodili zîmbind
cu gura pînă la urechi
exerciţii de uitare
de mult timp
practic cu regularitate exerciţii de uitare
sînt atîtea lucruri care trebuie uitate
unele că nu mai sînt
altele, că-s prea multe
a uita a nu te sufoca
(evident…)
în felul acesta privesc
prin hublourile metalice ale norilor
nori de zinc
nori de fier
nori de cupru
în fiecare secundă
aceştia aspiră din noi particule fine
iată-ne, aspiraţi de norii metalici
în timp ce eu îmi fac exerciţiile de uitare
astăzi am uitat cifrele
restul, mîine
4 septembrie 1998
ai fost fericit?
(hai să fim, serioşi, îmi vine să spun)
n-am răspuns
am lăsat întrebarea să cadă
o frunză ofilită o scamă
pe care n-o aşteaptă nimeni
o bagatelă, ce mai…
scena de la Dieppe cu soare blînd, foarte tandru
(asta, bineînţeles, pentru decor)
la sfîrşitul după-amiezii
acolo sus, foarte sus, pe colinele
care strangulează plaja de prundiş
am văzut un fort, ceva
de genul acesta. mie îmi place să privesc
cu intensitate, pînă la punctul în care văd
fiinţe albastre, translucide şi
tăcute, care zboară calm
prin cer, pe deasupra noastră
spre mare
pentru a se arunca în soarele asfinţind.
nimeni nu îşi dă seama
copiii se joacă liniştiţi
ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat
pescăruşii
caută resturi de alimente în jurul teraselor
eu încă simt marea aripă translucidă atingîndu-mă.
rînjetul zilei
îmi place să meşteresc
ieri mi-am ajustat tristeţea
am pilit-o bine
pînă cînd a trecut uşor
în afară
prin gaura cheii!
iată
totul s-a potrivit perfect
cînd am vrut să ies
ea mă aştepta acolo, în faţa porţii
ziua mă aştepta
oribilă grimasă
ea îmi arăta dinţii dezgustători
pe care tocmai îi pilisem
un pic mai devreme…
podurile
în faţa louvreului
podurile dezmiriştite
put your hand în my hand
o corolă mai mică într-o corolă mai mare
o privire pitită într-o altă privire
o voce mai slabă într-o voce mai puternică
şi tot aşa mai departe
în timp ce noi ne pe/trecem pe marile poduri
în timp ce urmăm în craniile noastre urmele marilor cranii
trece luna
am experimentat
toate modurile de a-i vorbi
cel mai bun este liniştea.
(şi de fiecare dată
cînd îmi fac poze în staţiile de metrou
automatele îmi aruncă
fotografia lui franz kafka)
îi vorbesc în felul acesta în fiecare seară
la aceeaşi oră
ora cînd deasupra oraşului
îngenunchează
melancolia
rămîn în faţa ferestrei
deschise direct spre văzduh
luna trece de la marginea stîngă
a pătratului meu de cer
spre marginea din dreapta
(luna trece, stelele rămîn)
las acest timp să-mi umple viaţa
(doar asta îi spun
înainte ca luna
să iasă din cadru)
11 septembrie 1998
ca într-o sferă translucidă
este ea în chihlimbarul galben al nebuniei
nici un accident pe suprafaţa perfectă.
nici o ocazie de a mă agăţa de un sens.
nuferi pe apele care dorm
(nimeni nu vrea să vadă
decît ceea ce-i
place)
albul, verdele, desenul în linii clare
nu noroaiele din adîncimi.
frumosul, demnitatea, dragostea…
cuvinte-hîrtie-de-ambalaj
pentru a împacheta incontinenţa vieţii…
din fericire zborul, există zborul
doar zborul – un zbor zimţat
dincolo de asta, nebunia
tuturor această inutilitate care rîde
da, cred
da, cred
că poezia trebuie să fie violentă
nu ceva de omorît timpul
nu afişări pornografice de trei parale
nu smiorcăieli fade
după amoruri mediocre
nu expunere în public a lacrimilor pe care trebuie să le laşi
să picure înăuntru
pentru a umple recipientul.
ş. a. m. d.
dacă ea, poezia, nu are efectul unei lovituri năucitoare
n-are valoare
trebuie ca primul cuvînt dă fie
degetul introdus
pe ţeavă
al doilea degetul care apasă trăgaciul
dureroasă poezia…
ce să-i faci…
simplu poem
pun cuvintele
unul cîte unul
pe suprafaţa plană
atît de diferite între ele. cuvintele
romburi de mătase
stele cărnoase
fire verzi, iarbă
mici tampoane îmbibate de sunetele cotidianului
pun cuvinte, schimb ordinea lor
revăd încă o dată configuraţia jocului meu
iată poemul
imediat fondul,
marea suprafaţă albă
imensa coală de hîrtie
începe să se mişte să se contracte să tremure
îi văd porii respirînd
făcînd să izvorască transpiraţia grea mirosul spaimei
iată: un simplu poem
femeia în negru
după atîta timp
ea m-a lăsat să-i văd chipul
un ochi de sticlă, celălalt albastru.
o asemenea faţă n-o poţi uita
am deodată sentimentul
că o cunosc dintotdeauna
„nu, nu
îmi spune tatăl meu
din cer
nu poţi
ea este prima persoană care te-a văzut
cînd te-ai născut.
ea e mereu ea, pentru toţi, pentru toţi.
ea e moaşa tuturor”
ea face mişcări haotice, loveşte ici şi acolo
ca un balon care se dezumflă deodată la întîmplare
în mijlocul camerei
ea îl loveşte pe unul, pe altul
„şi ea nu poate fi văzută,
continuă tatăl meu
decît o a doua oară,
dar aşteaptă, aşteaptă
mai ai timp, fiul meu.”
şi eu nu ştiu ce să-i răspund.
vedere de ansamblu
privesc de acolo de sus
cele şapte coline ale oraşului meu.
o zi frumoasă de toamnă
puţinul vînt clatină frunzele roşii ale arborilor
încîlceli ies din dicţionarele mele
universul face zgomot,
omenirii îi place să trăncănească.
privesc locurile prin care m-am plimbat cu ea
ce să spui, cui?
tac în mijlocul valurilor agasante
ale acestei sărbători.
ea nu mai este
eu sînt vîrtejul de aer în mijlocul cerului.
toamna
a sosit ultimul anotimp
cu tristeţile sale învelite în frig
în ploi
(bla, bla, bla)
am văzut totuşi
o fîntînă arteziană
care funcţiona sub aversele
de ploaie ambalate în ploaie
apă îmbrăţişată de apă
am rămas să privesc
înconjurat poate de mine însumi
un alt eu
sau poate te înfofolesc
în profunzimile eului-însumi
în timp ce sînt prins
într-o imensă îmbrăţişare…
ei bine, a venit toamna…
spre ce
aşadar mă trezesc
prestidigitator fără voie
cînd examinez mai de aproape cuvintele.
bine, e hobbyul meu. să spunem.
ştiţi,
găsesc aproape în fiecare
un buton mic, bine ascuns.
ce aflu e uimitor
în fiecare cuvînt este bine ascuns
opusul său.
în cuvîntul dragoste cuvîntul ură
în cuvîntul ură cuvîntul dragoste
în cuvîntul înalt cuvîntul scund
în cuvîntul scund cuvîntul înalt
în cuvîntul frumos cuvîntul urît
în cuvîntul urît cuvîntul frumos
în cuvîntul cinste cuvîntul necinste
în cuvîntul necinste cuvîntul cinste
în cuvîntul paradis cuvîntul infern
în cuvîntul infern cuvîntul paradis
şi tot aşa se urcă pe scară
se urcă se urcă
ea este aici
o privesc din celălalt capăt al lumii
pentru a o vedea proiectată
pe fondul
cosmosului noaptea
acum acolo sus prin vînt îngheţat şi amar
ea este acolo
poate că ea este acolo
inima mea care a supravieţuit totuşi
atîtea naufragii
ea este vie
mai vie ca niciodată
dacă aş putea să o învelesc în această căldură
atît de tandră
tîrziu în noapte
(imaginaţia mea o plasează atît de departe
sperînd – eu o cunosc, o cunosc
că dacă totul cade, dacă sfîrşitul începe
ea va coborî cu ploaia
cu cenuşa lichidă care cade din cer)
cercurile anilor
fiecare eşec a ridicat în jurul tău
un nou cerc de nimic
multe cercuri
puţin cîte puţin
trunchiul devine mai gros
cercuri
tandre cum doar vidul este tandru
proaspăt cum doar eşecul este proaspăt
aceşti pereţi circulari sînt perfect transparenţi
se vede lumea
ca şi cum nimic nu s-a întîmplat
între lume şi noi
izolaţia este mai mult decît perfectă
zgomotele se aud din ce în ce mai încet
e bine îţi spui
este pacea independenţa cîştigată
este doar frigul
încrustată
singurătate
***
Cora BOTEZATU
NO MAN’S LAND
Așteptam de mult să pătrund în Pavilionul tău de Vise…
acolo, între lumi, în No man’s land...
Îmi doream să mă așez undeva, marginală,
ca și cum m-aș fi prăbușit într-o transă, ca și cum m-ai fi inclus
în partea de adagio pentru vioară, violoncel, si orgă
a tot ce se petrecea în acea viziune ,
într-o sferă perfect muzicală
pe lângă pereții de sticlă, prin suprafața lor translucidă…
Era posibil să mă trezesc în Marea Piramidă de Cristale,
sub milioane de tone de nisip fierbinte,
încrustată ca o incluziune secretă în inima unor prisme pulsatorii,
străbătând tot labirintul ce ne mai desparte,
într-un act luminiscent și aproape mitic, ajungând în sfârșit la tine.
Pe-atunci, abia evadasem din lumea comunistă
și încă mai pluteam în derivă
devenind rând pe rând non-ființe,
suflete tulburi, în curs de reconstituire,
rămășițe umane profund exaltate, începând să se rotească
pe orbita unei libertăți sacre, turbulente, dar perfect iluzorie…
Dormeam în tine, îmi respirai aerul cu înverșunare,
deveneam străvezii când ne priveam ochi în ochi, seara,
evoluam ca și norii pe sub care zburau șoimi falnici,
ne simțeam eminenți în felul în care împărțeam
azilul, pâinea, spectrul durerilor, friguri și călduri,
sechelele comunismului și fierbințelile sexului,
și alte asemenea situații, uneori patetice, alteori ambigui,
chiar stranii, dar mereu într-o diafană schimbare
la pânda unor noi configurații, chiar fantasmagorice,
când, ai scos deodată la iveală, ca un magician dintr-o pălărie
o pasăre vie, hilară și ușor somnambulă,
se credea, mai degrabă, un înger, cu trupul acela de pasăre albă,
poate una dintre acele păsări provenind din conștiința divină,
hărăzită unei existențe efemere,
ajungând doar până la marginea pământului
de unde se întorcea îngrozită,
și-ai atunci ai început să pictezi, ca și cum ți-ai fi luat tu însuți zborul,
ca și cum ai fi ilustrat Marele Găinaț Cosmic….
desemnându-l Purtătorul Înaltelor Semnificații,
poleindu-l cu aur, înainte de-a-l instala în mijlocul unui panou
inoculându-i puterea de încifrare, dăruindu-i tot ce știai despre creația sacră
din conștiința alterată a tuturor văzutelor si nevăzutelor…
Te-am urmarit fascinată cum înșirai ca pe ață monstruleți antipatici,
un șarpe biblic, înfășurat într-un înveliș sidefiu-verde,
diverse buburuze și scarabei bombați și roșii,
urcând printre liane spre florile dintr-o specie de Mimoza Pudica, oarecare;
pictai o lume destul de echivocă, un Babilon metamorfic,
bizarerii, premoniții umanoide, și complicități tentaculare
pe cât de demiurgic, pe atât de factofthematter,
fluierai ușor, ca un cintezoi, pregătindu-se de nuntă,
în timp ce mestecai o halviță banală, și chiar așa, era,
ca și cum, deveneai Dumnezeu, în Marea Ta Iluminare, …
în tainița lucrării tale, mimând cu pasiune o noua geneză,
împreunând culori precipitate și forme gracile,
trecându-le printr-o stranie alchimie vizuală,
lăsând să se prăbușească peste noi feluritele tale imagini mentale,
ca un vânător iscusit de recompense în “No Man’s Land”
manipulându-ne clarvederea cu-o impertinență vizionară…
S-ar fi putut pătrunde dinspre ocean, pe această planetă personală,
se putea naviga pe una din corăbiile acelea mici, de pirați, clandestine,
strecurându-te prin estuarul apatic, stăpânit de păsări flamingo,
al unui fluviu leneș la vărsare….
dar, această terra incognita, se putea invada coborând dintr-un Cal Troian
surprinzându-i deodată pe toți cei suferind de-o nuditate congenitală,
aparent resemnați în ce privea natura lor picturală,
coexistand în trupurile lor de-un ocru sidefiu sau gri albastrui,
la fel de minunați și când îi făceai să arate alburii, tiviți cu aur
într-o lumină supranaturală, prinși între ape,
meditând la tratate matematice, coagulați, auto-reflexivi,
trăind un haos morfologic, în forme glisante, lipsite de luciditate,
călărind pe felurite animale, în general, necuvântătoare, plutind
dezinteresați, de tot ceea ce-i mai tinea în legătură
cu stările civile, registrele, ori versiunle oficiale…
Ca să-trăiești în spațiul acelei lumi numite Imaginaria,
ar fi trebuit să te folosești de-afinități elective,
să-ti sporești virtuozitatea de-a citi în stele,
să știi cum să descifrezi pictograme,
descoperind o nouă Rosetta Stone
să faci cerul să plouă ținând norii în brațe,
sau, să vorbești cursiv unor animale, care nici n-au ajuns să existe;
te-ai fi putut folosi de ceva magnetism și-o anumită imortalitate
cu o ușoară reglare la cutia de vibrații și-un al treilea ochi, în frunte,
toate aceste privilegii absolut speciale și rare,
pe care le-ai fi putut exersa într-o anumită incongruență subliminară
Autofascinație
Faceam alergie la disonanțe
deși nu cunoscusem niciodată îndeaproape
ingenuitatea sunetelor iesind din instrumente muzicale,
în starea aceea de autofascinație.
Acordeonul se comporta ciudat în copilărie,
avea clape pe care cineva le apăsa cu dexteritate
erau mai multe butoane rotunde în stânga
si magic se deschidea clandestin un burduf armonic
din care ieșeau marinari de pe Sena si de pe Volga
lălăind în franceză și mai ales în rusă,
pe muzică de acordeon lăbărțată
se auzea mereu Serile de la Moscova,
Sous le ciel de Paris, câteodată,
și Edith Piaf zbura, ca o mica pasăre nevăzută,
doar un tril impalpabil,
Bărbații de pe promenade,
le duceau undeva pe fetele alea pe după umeri,
poate doar un copac sau doi mai încolo,
poate pe malul râului,
unde-și dădeau sufletul pentru patrie,
obiceiuri rămase din timpul războiului,
cozile lor blonde și groase mirosind a petrol,
erau frivole, sau numai vulgare,
își leganau coapsele ca apele râurilor,
sufereau de inferioritate,
se unduiau cu toți acei noi comisari,
les nouveau-riches în zorile comuniste,
îmbâcsind grădinele de vară,
unde se cânta la disperare din tot ce scotea sunete,
și plecau în lumea tuturor închipuirilor,
purtate pe ghidonul bicicletelor de băieți destoinici
cu o șapca trasă din cozoroc peste pleoape
Mai aveam o mulțime de amintiri din vremea aceea,
se întorceau noaptea târziu și se culcau cu mine,
le regaseam în cutii în care unii jucau table și zaruri
în pantofiorii de la prima cuminecatură
ai unei zâne ce trecuse pe-acolo,
se aciuau pretutindeni, în pardesiul de toamnă jigărit
în căptușeala căruia te regăseam întotdeauna, palid;
îmi dădeau de înțeles că mă posedau
(erau, în fond, amintirile mele)
se-amestecau în stările mele sufletești
jucându-le pe degete.
Trebuia să le împrospătez, să le spăl mereu conștiința,
și să le întind afară pe sârmă să se usuce;
cu toate acestea mă tratau cu condescendență,
insinuând ceva despre muzici și poeme înstelate
din existența mea stufoasă, compusă din poze mișcate,
inclusiv iubirile acelea, uneori patetice, alteori scandaloase,
în care toți tinerii de pe Stradă Mare
jucau în roluri principale, sărutau mâna doamnelor
si se pierdeau în mulțimea evanescentă, scoțându-și curtenitori pălăria.
Femeia copac
Se însinuase o femeie înlăuntrul acelui copac
se încarnase în măduva lui, înviindu-l ;
părea acum de aceiași ființă cu trunchiul,
cu frunzele, cu fructele și semințele lui
ca și cum s-ar fi contopit bântuiți de nebunia vântului
evaporându-se ca ploaia, destrămându-se ca văzduhul ;
O puteai distinge împletită între crengi,
circumscrisă-n copac, câzând pradă înnoptării
arcuindu-se împreună apoi, la răsărit, într-un arc en ciel
ca și cum toata noptea croșetaseră dantele transparente
și-acum le învățau pe dinafară într-o nesățioasă petrecere…
De câte ori ați deschis larg ușile unui copac
fără să fi descoperit ascunsă acolo o făptură,
de-o amețitoare goliciune vegetală ?
strălucind de clorofilă, cuprinsă strâns în inele,
răspândindu-se cu brațele deschise către ceruri,
unduioasă ca o fantasmă, înșelându-ne ca un abur,
distilată îndelung, încărcată cu fructe dinastice
brăzdată de nervi vegetali,
tresăltând în dantelăria aceea decupată
vorbindu-ne într-o mulțime de limbi despre fatalitate,
îngânată de-un murmur de păsări măiestre.
Părea o zeiță dintr-o cosmogonie
de pe Muntele Vrăjit al Kogayonului
acolo unde, de la florile coborâte din rai
și buruienile cele mai parșive,
plante usturătoare sau mâncătoare de carne,
și până la cea mai aleasă nobilitate arborescentă,
toată societatea își vorbea telepatic ;
comunicau cu toții ca prin farmec,
în virtutea unor înalte privilegii de armonie în formă și culoare,
făcându-și confidențe, răspândind miresme fără seamăn,
reușind să se acorde prin ceasuri biologice, perfect sincronizate,
evoluând într-o rețea subtilă, o pânză de păianjen invizibilă,
devenind într-o singură noapte o nouă operă desăvâtșită
ridicâdu-se la înalte ranguri plantare,
Făptura aceea, de-o frumusețe carnală sumară,
o încrucișare bizară între un copac și-o femeie,
povestea despre o criză existențială
a ființei umane, care se credea copac,
a copacului care se visa femeie..
absorbiți în vanitatea oului primordial…
captivați de argintul-viu din pupila ochiului magic,
Se vorbise mult despre acel copac;
se știa cât de amarnic suferise de însingurare ,
își lepădase frunzele și se scheletizase,
în sinea lui, pregătindu-se să moară,
când, fără veste, iubita lui s-a întors
de peste mări și țări necunoscute
locuindu-l acum, ca într-o reîntrupare,
ajungând să trăiască împreună într-o petrecere continuă
în care, miile de frunze, cuibarele de păsări-prunci
și vastele sale inflorescențe, radiau doar pură bucurie
din sinea ochiului divin și laconic
clipind acolo de la Facerea Lumii.
Mercenarii splendorii
Era spre dimineață când am primit acel mesaj ;
ar fi putut fi o înscenare, ca și cum se petrecea în vis;
N-aveam nici o putere,
nu mă sințeam în stare să despart somnul de realitate,
așa cum n-ai putea să tai apele în două.
Se zvonea că moștenisem un atelier de manuscrise,
cândva, în secolul paișpe ori cinșpe,
mai toți cei care făcuseră parte din mine își luaseră zborul,
se preschimbaseră în făpturi cu puterea de-a fi in invizibil.
Unii dintre ei plecaseră pe mare,
fluturând din pânze de catarge, pe corabii vechi, olandeze …
alții se mutaseră un pic mai departe, într-o altă dimensiune,
poate într-o viață ascunsă, paralelă.
Eu rămâneam captivă într-o enclavă temporală (așa cum se spune despre fantome)
arzând tămâie și smirnă și nenumărate lumânări înalte, fumegânde.
Era o liniște stranie ce mi se zvârcolea în palmă ca taina unui amalgam alchimic;
în atelier, lumina se prelingea lucindă, împrăștiindu-se de la un manuscris la altul
făcând o pauză prelungă, acolo unde înțepenise într-o splendoare ultragiată,
macheta manuscrisului comandat de Regele Magnus,
lângă șofranul care se uscase și secreția de sepia, acum împuțită, cărbunele din viță de vie arsă
și pensule mâncate de molii, cu părul înțepenit în vasele înăclaiate de roșu cinabru…
Umblam ca o nălucă dintr-o încăpere în alta,
voci și umbre urmându-mă îndeaproape, ca o trenă prelungă ;
mă îcredințasem în cele din urma unui Ordin de Călugărițe Cerșetoare,
așa-numite Anahorete, (dar asta, numai fiindcă îmi plăcea mie cuvântul)
gata să bântuim orașul în căutarea cerșetorilor și a invalizilor,
dar și a tot felul de alte căzături umane,
leșuri răpuse de boală, (era o lume în care se murea ușor de molime).
Mă simțeam stingherită de-atâtea anluminuri neterminate;
evangheliare, psaltiri, ceasloave, cele doua Biblii Princiare si una Pauperă…
Erau vremuri, cum spuneam, în care se murea peste noapte de epidemii necunoscute,
Chiar și artiștii, pictorii, aurarii, legătorii de carte,
își dădeau ultima suflare pictând manuscripte,
iluminând prea fericitele ore ale Fecioarei, ale Crucii, ale tuturor sfinților,
descriind în miniatură Imago Mundi, viața la curtile nobile, sau în palatele medievale,
mii si mii de scene biblice, într-o fervoare mistică, înălțându-se până la ceruri,
până cu foarte puțin înainte de-a cădea răpuși de ciumă, deși, mai erau și alte boleșnițe…
Îmi plăcea mirosul hârtiei proaspete și-al pergamentelor
abia livrate de librarii curților înalte:
percepeam desemnele numai trecându-mi mâna peste colile albe,
opulența culorilor, fervoarea scenelor din Scriptură înecate-n sfințenie,
bogația luxuriantă a literelor inițiale, ca un portal de piatră sculptată
la intrarea unei catedrale,
desfășurarea serviciilor divine, după psaltire,
în mânăstirile franciscane, dominicane sau cisterciene.
Unul dintre noi era scribul,
cu degete prelungi și manșetuțe bufante strânse cu elastic,
înmuiate veșnic în cerneluri de argint și de aur,
însa iubitul meu era Marele Maestru,
picta cavaleri și portrete de regi și madone,
acolade, trubaduri, îngeri, viniete și litere ornamentale,
cuprins mereu de-o ardoare ce făcea să-i tresară pe piept
crucifixul din metal prețios, bătut cu pietre, de-o opulență stelară,
preschimbându-se-n argint viu ( după transmutarea metalelor)
adus cu el din ultima cruciadă, zbătându-i-se în piept ca o vietate fluidă…
Lucram împreună în iatacul cu geamuri ce dădea către canale,
ca într-o pictură flamandă,
aplecați peste mese până ce începeam să puțim a glorie deșartă,
a manierism, a pictură de gen, a scene de interior și- a transpiratie,
noi doi și lucrătorul ce trebuia să extragă albastrul din piatra de laps-lazuli.
Câteodată îmi desfăceam bluza cu broderii și dantele
și-mi răcoream sânii, răsfrângându-i pe masă până se rostogoleau
ca doua fructe coapte, făcând să mi se înmoaie sfârcurile în apa sfințită și înghețată.
Piciorul iubitului meu se întindea ușurel și mă căuta provocator pe sub masă,
ceea ce stârnea ca din senin o furtună,
luându-ne pe sus, învăluindu-ne într-o cavalcadă
și-atunci apărea un păpușar deasupra noastră,
preocupat să ne mănânce de vii, ca pe niște trofee,
trăgând cu forță de toate corzile noastre,
manevrându-ne până ne provoca răni adânci, emoționale…
Când îl învingeam, în sfârșit, sfâșiindu-l,
cădeam pradă unei muzici astrale,
răsunând dinspre clavecinul din colțul încăperii,
abandonați, zăcand îndelung, eșuați în poala verde de smarald a Câmpurilor Elizee…
La căderea nopții, servitorii aduceau sfeșnice și trăgeau draperiile din brocarturi grele:
pe canalu’înghețat, dinaintea casei, se înmulțeau patinatorii, purtând pe cap lampioane,
iar ucenicii începeau să curățe atelierul…
Les Tres Riches Heures du Duc de Berry și albastrul lor dominant,
nu ajunseseră încă în muzee, nici nu știam că există,
și totuși, eram fascinați de virtuțile noului albastru,
privilegiat să filtreze mirific lumina din Impărația Divină,
pe fondurile manuscriselor noastre, cu frontispicii maiestoase.
Ne resemnam să fim Mercenari ai Splendorii, să ne exprimam hieroglific, simbolic
descifrând mituri creștine, transcriind pictural parabole și coduri divine.
Erau nopti când din ziduri ieșeau indivizi străvezii cu măști argintate
sunete suspecte ne înghețau conștiința,
bătăile deveneau ritmice, o tarantelă cu vibrații stranii,
se schimbau parole, cu voci ca din morminte, mai reci decât sloiul de ghiață ;
bărbați în negru se strecurau ca niște siluete descărnate
la timpul reuniunilor secrete, al confreriilor nocturne, sub escorta marilor mistere;
scăpați din atelierele alchimiei secrete,
sustrași din tot ce fusese mai ermetic ascuns în incinta lumilor oculte.
Era timpul ceremonialurilor și-al vrăjitoarelor vânate fără milă,
prin oraș mirosea deseori a ruguri aprinse și-a carne de om pârjolită.
Se practicau magia, sacrilegiul, patronajul breslelor, fanatismul de speriat al plebei,
dar și cărțile de lux din biblioteci princiare, simboluri ezoterice
complicități machiavelice, papi dezmățați și războinici,
Cosimo de Medici trecea falnic prin viață,
Lucretia Borgia devenea o legendă tragică, dar pasională,
cărturari și colecționari de manuscrise,
concilii ecumenice din care se emiteau
epistolele cardinalilor în costume roșii, aprinse,
erau purtate de emisari ai curții papale
în timp ce noi desăvârșeam cu devoțiune Biblii, și alte manuscrise liturgice…
susținând vanitatea culorilor, parcurgând purgatoriul trist al minții umane,
’De arti illuminandi’, arta miniaturilor splendide,
blazoanele multicolore, o minunată Doamnă cu Licornul,
mantii bogate, împodobite cu fir de aur și cu nestemate, valtrapuri și drapele de luptă…
eternizându-ne, intercalate printre ornamente, sau în litere inițiale de început de capitol
înserate cu migală, în trupul somptuos al manuscriselor pictate pe velum;
Captivi în propria noastră operă, astralizându-ne suav și fără de prihană,
ca într-un giuvaier, cu-o mie de fațete, îmbrățișat de viniete…
Prostituata sacră
Se deghiza , inventa contracturi și grimase
pe fața ei stilizată, mistificându-și carnea,
încordându-și expresiile, înnodându-le
ca nimeni să n-o recunoască vreodată,
își schimba fațetele caleidoscopic
și influența universul făcând pase misterioase
învăluind totul într-un nor de fum, provocând o nebuloasă
în care se denatura totul, se subtilizau adevărurile
și se controlau aparițiile ca pe o scenă
într-o paradă în care erau ilegal expuse
modele contradictorii pictate în veșminte transparente
broșate ca foile unor capitole recuperate din existențe diferite.
Zilele cădeau în gol, se auzeau distinct ca niște monezi
zornâind în pântecul metalic al unui telefon public
terminându-se brusc după un pițicato alarmant.
Cei mai mulți vedeau în ea o ofrandă
ca o coroană de flori, vie,
aruncată undeva în mijlocul mării
dedicată unui zeu al nemărginirii;
era sidefie și întortochiată ca o scoică
în care se aude când o pui la ureche
cum se zbate înlăuntru sufletul mării
purtându-se ca o prostituată sacră,
oferind favoruri sexuale la templu
celor ce făceau jertfe și închinau daruri zeilor
ca un fel de confirmare de primire.
Singura dovadă că nu era un saxofon uitat într-o gară,
era partea ei blondă mângâiată suav de luminile serii
jucând violet pe fesele divin rotunjite,
sau de-a lungul picioarelor ei sculpturale,
ascunzându-i puterile divinatorii
într-un camuflaj inobservabil
cineva îmbrăcând florile în mantii capucine
folosind instrumente sofisticate
de măsurat excitația gărzilor personale,
patronând ceremonii sexuale in extenso.
The Rush to the Last Continent
Era ora 7.00 dimineața în New York;
cu toate acestea,visele nopții se prelungeau
atârnându-se încăpățânate ca niște lilieci dramatici
de bolțile întunecate ale mintii,
prin toate cotloanele exisțențelor personale.
Se prelingeau în cafea, cu-o linguriță de zahăr,
se-întindeau pe pâine exact cât untul de arahide,
se amestecau cu laptele și știrile de dimineață,
stăruiau în plimbarea câinelui, aproape somnambulic,
se zvârcoleau în angoasele luminii indecise
strecurată străpungător printre cvartalele locuite
chiar și când se întâmpla să fi uitat acasă mănușa
cu care trebuiau colectate excrementele
depuse ritualic de câini pe aleiele dubioase din parcuri….
În stațiile de metro se anunța isteric :
“The Rush to the Last Continent”
se repeta obsesiv în difuzoare, urmează
Marea cursă către ultimul Continent !
In curând aveam să ne scufundăm cu toții
în intestinele mecanice ale metroului,
circulând pe șine ca un animal turbat, spintecând întunericul.
Oameni de rând, în metrou, ignorându-și intenționat identitatea,
ceea ce nu-i scutea de impozite, de chirii sau de mortgage,
dezinteresați complet de poezie, de karma sau de evlavie,
tocmai acum, când se preconiza
evacuarea întregii populații de pe planetă pe note musicale,
pe-un portativ supradimensionat,
de parcă s-ar fi repezit spălați la creier pe șine paralele.
Era clar că aveau cu toții nevoie de-o reconfigurare,
dar deja aleargau înnebuniți sfârâindu-le călcăile,
într-o învălmășeală ca ieșiți din minți….
se ridicau puțin deasupra solului, cuprinși de stihii
afișând o stare de panică incalculabilă,
chiar avea loc un exod pe fondul albastru,
ca o Rapsody în blue, vizuală,
susținută de o vastă contagiune socială
impusă, după cum se șoptea, cu mijloace psihotronice.
Apoi, s-a auzit la știri că totul
ar fi trebuit să se desfășoare după un plan,
organizat precum un Cantus Planus;
– un manuscris ce servea pe vremuri la notarea muzicii.
La intrarea în Ultimul Continent apărea acel stâlpnic,
era insolit, părea procurat anume din istorie,
extras de la Athos, sau, direct, din iconografia ortodoxă,
un înțelept cu-o barbă lungă până la ceruri,
un om de încredere din înalta ierarhie, practicând asceza,
postat vigilent în vârful unui stâlp. lângă poartă,
verificând ca un cerber calitatea muzicală a ființei, timbrul,
cheia în care își spuneau fugarii rugăciunea,
chiar și felul în care își transportau pruncii, într-un mic culcuș,
improvizat, în gluga pelerinei, de pe spatele mamei,
ca și cum intrau prin acel portal într-o existență astrală alternativă.
Pe acest nou continent nu erau admise rebuturi sonore,
ci, numai stări incantatorii, cu înălțime, punctuație
calități ale sunetului, desăvârșite de-a lungul timpulului;
erau excluse ritmurile pop, muzica rock, și balivernele hip-hop,
chiar si schelălăielile de saxofon numite jazz, din zona New Orleans,
considerate fraude sonore, dezarmonii îngrozitoare,
crime împotriva auzului omenirii evoluate,
atentate vibratorii împotriva neuronilor sensibili din creier,
cauze, după cum se dezvăluise la congresul înțelepților,
de perturbare ireversibilă a echilibrului energetic al organismului,
provocând nemijlocit dezvoltarea și proliferarea țânțarilor…
Apoi totul era capturat și corupt între arcuri zbârnâind fără încetare,
așa cum li se întâmplă boxerilor
prinși între pumnii adversarului și corzile ringului.
Deși, părea dilematic, rămânea inexplicabil
cum au reușit notele alea mici, muzicale,
să ia înălțime în cheia Sol,
potențându-și vibrația, concertând appassionato,
ajungând să instaleze o muzică a sferelor supremă,
într-o lume, atât de profund disonantă,
în New York, la ora 7 dimineața, ori, tocmai visasem ?
***
Ramona BĂLUȚESCU
Lașitate
Se fac disponibilizări în guberniile de carne-ale dragostei noastre.
Se renunță la lucruri de sinteză, la înălțimi
– doar eu mă încăpățînez să nu schimb perdelele, locul,
Și, la recenzarea blocului, să mă declar încă dorindu-te,
După atîția ani de tăceri,
După atîtea măcinări, întinse pe ani.
După atîtea micimi.
Obiceiul locului
Vine lumina, ca lebedele lui Diaghilev,
În vîrful picioarelor căznite,
Să-și pună papucii de danț
Pe mormîntul lui din San Michele,
Și să plece – cumva desculță –
Cinstind ziua de ieri.
Schiță
Azi am adormit iar cu o pasăre-n brațe.
Nici măcar nu e poem să-ți spun asta,
Ci doar decupare a realității,
Din vîrf de foarfeci,
Unde conturul păsării adormite
Se lipise de sufletul meu,
Cum coca viitorilor biscuiți,
De sucitor.
Epoleți
Am învățat să te dezbrac cu privirile.
Nu încep niciodată cu nasturii hainei,
Ci cu ai funcției
În care te încotoșmănezi, ca și rusul,
Cînd luptă cu spatele la zid,
Pentru întinderi polare.
Variantă de confirmare
Nu aveam alte mijloace să plătesc profețiile norocului
– cele atîta de grabnic trebuitoare –
Și-mi tot ziceam că, la cîtă pasăre am tradus
Morții, și răului, și dezdoitului,
S-ar cuveni
Ca, între toate semnele presărate de ceruri, pe-alocuri,
În clipa cînd ele devin mai prielnice, șovăitoare,
Să se înscrie un mesager cu pene, pe umărul tău,
Ce să-ți confirme oareșce înlesniri, pe care le tot sugerez, de o vreme,
În ce, cu plecăciune, mă privește.
Prietenul vîrcolac
Nu neg: poate mai sînt greșeli
Cînd, scuturată de importanța faptului că te iubesc,
Plec ochii,
De prea mare rușine să cer,
Plec ochii,
Cu-atîta frică de-a nu te-auzi refuzîndu-mă,
Că, pe moment, amintirea vederii cu ochii în sus,
Împlîntați în ai tăi,
Pare-o religie veche, uitată,
Pe-aceleași baze de necontestat
Ca vîrcolacul nopții ce-am plîns-o ieri,
Și-nainte de ieri,
De cînd te știu.
Urban
Coboram, dinspre o serie de dorințe neinspirate,
Spre liniște.
O cale tristă, în care era, mereu, un timp nepotrivit
Pentru înflorirea rododendronilor,
Pentru covrigii calzi, de simigerie acreditată,
Și pentru un taximetru care să vină, nechemat, din spate,
A speranță.
Ușor, de weekend
E sîmbătă, tîrziu, atîta de tîrziu,
Sînt singura persoană care coboară din tramvai, la stația mea,
Merg spre casă, lipăi, plină de încredere, în lipsă de furi,
E ca și cum aș fi o doamnă respectabilă ce, din nebănuite pricini, a întîrziat prea mult.
Nu sînt o doamnă, în vocabularul meu de ziarist deprins să apuce cuvintele, cu toate degetele, de toartă,
Zboară și pule, și mortăciuni, și arhangheli,
Și mă gîndesc cum induc eu universul în eroare, privită din spate,
Lipăind, cum spuneam, grațios spre casă, în noapte,
Și ce față ar face neinspiratul fur, apărîndu-mi în drum,
Și cum l-aș desființa din cuvinte, nici măcar atingându-l,
Cu toată agresivitatea pe care o port, dinspre oraș spre cartierul meu lăturalnic,
Cu toată nevoia sîngelui de a strânge de gît pe cineva, pentru o listă mare de pricini,
Cu toată fremătarea unghiilor, de a se înfige în beregata cuiva,
Pentru primăvara părelnică,
Pentru deciziile unui consiliu local condus de un idiot,
Pentru cei care-mi taie copacii cu floare pe ei, și cu ciori,
Pentru toate lucrurile pe care le și scriu acum, neputînd tăcea,
Cum ar fi, totuși, firesc, pentru o groază de lume pentru care e, încă, sîmbătă…
Cu pielea rece
Stau în pat, cred că stai și tu tot așa,
Singurătățile ni se adună ca bule albe de dialog deasupra capului,
Goale,
Mă uit cum se strecoară înserarea, ca o șopîrlă a dorului, printre noi,
Cu coada tot mai scurtă, pentru că ziua crește,
Cu solzii tot mai verzi,
Ca o otravă necesară, în lipsă de altceva.
Plecare simplă
Îți ies din viață simplu, neceremonios,
Fără să mă opresc la poartă, să mă uit înapoi.
Privesc doar în jos, în timp ce plec, la asperitățile solului –
Uite cîte pietricele au crescut, între timp, între noi,
Pe o cale pe care îmi promiseseși că nu o să mă lași să mai merg desculță vreodată…
Rădăcină
Aș vrea să îți spun atîta de multe
Dar nu-mi găsesc cuvintele decît cînd te-ntorci și pleci,
Crezîndu-mă mută
Sau disprețuitoare, în avîntul meu
De a-ți arăta mai degrabă ce nu e bine,
Ce poate să piardă la strung încă un strat,
Ce greșești.
Și nu ai de unde să știi că asta e dragostea,
Mereu în căutare de încă mai bine,
De încă mai înalt, în celălalt,
Și toate plecările tale, înmănunchiate,
Încep atîta de devreme încît, piuneză,
Tu duci cu tine numai reproșurile,
Și eu, din prea mare orbire-a ta,
Rămîn cu starea de rădăcină,
Atîta de necunoscută ție –
Ca și o rădăcină de tisă, omorîtă din prea multă prostie,
De municipalitate,
Să joc arșice,
Pînă la o nouă venire a ta, ipotetică,
Și să pierd mereu,
În mod eminamente cert.
Despre tăceri
Tăcerea are, în suflet, firidele ei.
Tu, cînd treci, în grabă,
Purtînd în lesă cuvintele tale,
Ce, toate, te-ascultă,
Vei spune că-s spații
De unde-au fugit penații și larii.
Eu, părtașă fiind, deja,
La suma de goluri și renunțări,
Știu, totuși, mai bine ce, din spatele nostru,
Umple
Toate acele goluri libere de noi,
Dar tac,
Să nu ademenesc răzbunarea.
Gelozie
N-o să am niciodată privilegiul băieților care-ți plac…
În lumea ta mișcătoare, și umbrele au umbre,
Păcatele tale sînt neomologate, mereu de iertat,
Păcatele mele, în care te visez, totuși, bărbat,
Iau formă de simandicoase păsări răpitoare –
Desigur, ucigîndu-te.
Amăgiri
Cred că este despre lumină, toată această întrecere,
În care încerc să strîng
Vise și doruri.
Cred că este despre – atît de rușinoasă – speranța
Hărții unui alt drum,
Unde s-ar fi putut.
Cred că e timpul acoperirii ochilor cu mîinile,
Pentru ca, atîta de dragă,
Amintirea celor care nu s-au petrecut nicicînd
Să nu urce dincolo de liniștea capacului Pandorei,
Comunicînd participanților la trafic
Că lumina există și neagră.
***
Doina POLOGEA
Călătorie
odată am călătorit
într-un loc
unde nu este moarte
iar lumina trecea pe ape, dibace
ca o lebădă
trestii ocolind, lunecând mai departe
când voi pleca din această lume
voi clama dreptul la o clipă de viață
în plus, fiindcă am trăit bucuria iubirii, deplină
cu pasărea ciudată, cu lebăda
lunecând sub ceruri
și-n gând, prin cernerea de nesfîrșită făină
Măicuța–orhidee
atunci când te respir, beat de miresme
ca-n miezul unei flori de orhidee
copilul care am fost se ascunde printre petale și foi
și–i scapă o lacrimă
pentru tot ce a greșit de când
a crescut mare
transparență
dacă lumile ar deveni transparente
și s-ar vedea ochii celor
din lumea cealaltă
prealimpezi
ai mai avea curajul să împlânți cuțitul
în semenul tău
știind că atâtea și atâtea suflete
te asistă?
fratele meu, omul
gingașă, inima omului e un vas
clătinat, în limpezire:
ea nu e făcută să conțină ură
după ce-a primit lovitura de cuțit
Abel i-a vorbit lui Cain:
a venit cineva și m-a ucis
dar acela nu ai fost tu
sigur nu ai fost tu, fratele meu drag
etape
a fost odată un popor vegetal
când florile s-au ofilit
el a devenit un popor mineral
care nu a mai avut nici o durere pentru moartea florilor
zdrobite
și nici nu a observat invazia
nisipului
chiar el era nisipul.
nimeni, niciodată
nimeni n-a cântărit vreodată
o lacrimă de mamă
cântarele s-ar surpa
chiar dacă munții s-ar arunca pe talger
și o parte din bolta-nstelată
în clipa aceea, anume
când toate mamele tac
lăsându-se vorbite de lacrima lor
o singură lacrimă
ivită sfios la colțul ochiului
ștearsă neglijent, cu mâneca hainei:
ea curge pe dinăuntru, urmând linia
unui zbor frânt
Măicuța-floare de colț
Pe marginea prăpastiei
Am pus pas greșit lângă pas greșit
(De parcă-mi recapitulam viața toată)
Ca o erată umbrind altă erată
Dar în prăpastia morții nu m-am prăvălit:
O floare de colț, pe stâncă, pe stei
La fiecare ezitare tremura din toată ființa ei
Dinamitându-mă și zvârlindu-mă
In partea de lumină
A sinelui meu suspendat
Lepădat, zdrobit, pierdut
Purtat pe palme cum duci
Un soare orb – mie m-a redat
[Vatra, nr. 7-8/2016, pp. 94-115]
