Angela Marinescu reprezintă pentru poezia românească, tot ceea ce reprezintă Max Blecher pentru proza interbelică. Ceea ce îi uneşte pe cei doi, dincolo de scriitura sub semnul suferinţei, este uluitoarea capacitate kafkiană de „a se instala în nenorocire”, aşa cum inspirat detecta Ovid. S. Crohmălniceanu esenţa Inimilor cicatrizate. Sub aspectul mesajului tern, sumbru, făcând abstracţie de forma scriiturii, Subpoezie (poemul care dă titlul celor două masive volume adunate sub auspiciile operelor complete) este un fel de Inimi cicatrizate în versuri, un Corp transparent în care biografia scriitoarei este „la vedere”, fără ascunzişuri şi fără ocolişuri, după cum este şi fotografia alb-negru din debutul volumului întâi care o înfăţişează pe Angela, cu sânul drept extirpat, consecinţa unei masectomii. Există două posibile explicaţii ale semnificaţiei titlului: una, prin care poeta îşi plasează cu bună ştiinţă poezia pe un plan inferior, pe un plan secund, la nivel de „dedesubt”, de underground, de minuspoezie (a se vedea tonul melancolic, devitaliza(n)t, lipsit de bucuria lui a fi), de poezie care nu se recomandă a fi citită pe stomacul gol sau în plină exuberanţă; a doua, datorită „contaminării” poemelor cu biografia poetei, de unde şi poezia „masectomică”, ecorşată, lipsită de lirism, de po(i)etic. În ambele sensuri, este vorba de o poezie „masculină” (deloc întâmplător, obsesia masculinului, dorinţa de a se fi regăsit în postura virilă a sexului opus, traversează întreaga poezie în discuţie), de femininul masculinizat: „mă simt vinovată că nu am fost/de la început/aproape un bărbat” (Fuga postmodernă XIV).

Poemele Angelei Marinescu au alura traumei şi anvergura eşecului generalizat, inclusiv a eşecului fiinţial, existenţial. Structurate invers cronologic, de la cele mai noi, datând din anii 2014-2015 şi mergând înapoi în timp, până în anul 1969, cu diverse popasuri prin volumele de poezie publicate de-a lungul vremii, Subpoezie, o acoladă poematică a suferinţei, conservă şi perpetuează în mare aceleaşi teme majore care singularizează stilul inconfundabil al Angelei Marinescu, cu menţiunea că virulenţa spusului, a nudităţii verbale, a violenţei de limbaj, a atitudinii omului fără miză, care nu mai are nimic de pierdut, pentru care viaţa se consumă în zona şi sub influenţa atrocelui, cresc în intensitate pe măsură ce poeta înaintează în vârstă, pe măsură ce pătimeşte şi experimentează în negativ. Subpoezie este expresia sfârşitului iluziilor, o ilustrare a faptului că, în cazul poetei, a fi nu este decât o sinistră glumă a destinului, o poezie care postulează nimicul, cu dimineţi obstaculate şi cu bariere închise, cu ziduri fără porţi care fac imposibilă trecerea dincolo, cu lumina oximoronică care învăluie totul, cu natura care nu mai promite şi cu divinitatea şi sentimentul religios abscons (religiosul văduvit de religiozitate şi de spiritualitate, ce abundă în blasfemiatoriu şi în care luciditatea are tăişul bisturiului), cu starea de schizofrenie şi de schizoidie şi cu certitudinea neapartenenţei la niciunul dintre spaţiile şi lumile posibile (de aici sau  de dincolo), cu animale care-şi pierd sacralitatea şi caracterul psihopomp (pisica), cu interiorizarea-obsesia întoarcerii exclusive înspre sinele convulsiv ce depăşeşte caracterul autoscopic firesc.

Angela Marinescu are suferinţa în sânge şi în privire. Suferinţa îi este obişnuinţă, alter ego, o a doua natură, dacă nu chiar prima. „Barbaritatea” poeziei acesteia, care nu este nicidecum un lamento, este consecinţa unei feminităţi ciuntite, schilodite, ce duce o existenţă mutilată, dezumanizată, larvară, existenţă percepută cel mai adesea ca o (con)damnare la moarte în absenţa morţii propriu-zise, o existenţă fără orizont de aşteptare, o existenţă de tip chin, în afara etalonului (frumuseţea inaccesibilă care i se refuză sistematic poetei) sau, mai curând, o subexistenţă, cu subtrăirea inclusă. Angela Marinescu îşi supravieţuieşte sieşi prin Subpoezie care îi este cerul fără de cer. Autominimalizarea poetei, autopunerea la zid sau la index scot în evidenţă o poezie de tip ghetto, lagăr de concentrare, o poezie de tip holocaust, „holos-caustos”, ardere de tot, în care „femeia NU”, cu un „trup NU” şi cu o „familie NU” (Blocul NU) neagă totul şi se neagă, există în stare de avarie prin prisma nonexistenţei, a nontrăitului, a lipsei atroce a (pre)dispoziţiei de a fi. Angela Marinescu, cea care îşi situează poemele sub auspiciile celor trei M („mulţimea, melancolia şi moartea”), reduce Totul la Nimic. Poezia tenebrelor pe care o practică, lipsită de lirism, dar cotropită de delir, este tributară morţii, întunericului, bolii, handicapului. Este o poezie clinică, fişată clinic, cu diagnosticul multiplu al nontrăitului. Din ea se degajă curajul de a numi răspicat, de a spune lucrurilor pe nume, fără inhibiţii sau ocolişuri, de a merge până la capăt, ceea ce denotă atitudinea omului care nu mai are nimic de pierdut, dar nici de câştigat, nimic de trăit, nimic de bucurat. Viaţa pe care o duce Angela Marinescu poartă numele de subviaţă, iar poezia sa extirpă orice formă de hedonism sau de trăire autentică. Subpoezia sa, nihilism în stare pură (nihilismul existenţialist ce nu se confundă cu nihilismul avangardist), este una delirică, „credinţa, cacofonia şi oligofrenia (triada interschimbabilă a sufletului feminin)”(Insinuare pe lângă o fiinţă ciudată) conturează boala paradoxală „de care nu se mai poate trăi.” (idem)

Ca un element de originalitate, nebunia devine personaj în poemele Angelei Marinescu. Este vorba de nebunia înnebunitoare, dacă ne este permisă butada, rezultat sau consecinţă a sinelui nesigur, a sinelui rău famat şi insecurizat al poetei, al sinelui trădător, simţit ca pe o ameninţare în sine. De vreme ce se simte nesigură în propria piele, poeta pare să (sub)trăiască în afara sinelui, străină de propriul sine. Ca şi când nu ar fi îndeajuns la cele deja pătimite, pe lângă definiţiile date de poetă nebuniei, aceasta e ostracizată şi de critica tânără, prea puţin sensibilă la boală şi la felul în care boala şi suferinţa este transpusă în poeme.

În prelungirea „femeii NU”, există la Angela Marinescu o ironie amară dublată de nevoia bizară de sterilitate (Alergie, II), „pedeapsă” suplimentară, echivalentul unui soi de masochism deloc temperat, acordată sieşi pentru „vina” de a fi femeie incompletă. E sterilitatea care răzuieşte din temelii orice puseu de trăire în normalitate, sterilitatea transferată soarelui neprieten, arzător-nimicitor-devastator, „dezinfectant, genocid”, cu un sfârşit previzibil, analogat sexului în postură pasiv-nonparticipativă. Autoaneantizarea, includerea sinelui în nimicul universal cotropitor şi nostalgia după bolta înstelată, fac din poetă o semikantiană sau o „akantiană” dezinteresată de morală: „mie îmi trebuie/ bolta înstelată a lui Kant/ fără nicio lege/ morală.” (Soare) Glacialitatea, lipsa generală a căldurii (inclusiv umane), fiziologicul exacerbat pe-alocuri, autocaracterizările devitalizante adâncesc starea de nevroză  a poetei: „nu sunt bună la nimic” (Jurnal) Starea de neputinţă, solitudinea atroce fac din Subpoezie expresia unei poezii nevrotice care nu celebrează defel existenţa, ba dimpotrivă: „nu am vrut să mă nasc” (Am auzit cântece). În afara momentelor când poezia Angelei Marinescu devine politică („preşedinţii ruşi/ sunt submarine/în perfectă stare de funcţionare/ a ecranului/ autodistructiv”-Submarine), politica fiind ea însăşi generatoare de conflict – de unde starea protestatară, de revoltă şi de lehamite a poetei (este interesantă orientarea de stânga a acesteia, mai mult sau mai puţin credibilă)-, pesimismul acesteia merge       până-ntr-acolo încât nu există viitor, în concluzie, şansele la devenire sunt nule, fapt ce o determină pe poetă să împărtăşească condiţia existenţială ingrată a filosofului: „trecutul invadează totul/ viitorul este ultratrecut/antimodern, sumbru, violent şi nebun” (Sfârşit).

„neputinţa execrabilă” (Rude) face din Subpoezie o poezie întunecată, crepusculară, pe cale de a fi înghiţită de sine, o poezie zbuciumată, convulsivă, ce exclude cu desăvârşire starea de bine, poezie care nu e recomandată a se citi în starea de tihnă, poezie a reducerii la absurd. Angela Marinescu îşi coboară poezia la stadiul de Subpoezie sau de „nonpoezie” pentru că îi lipseşte orgoliul scriiturii, pentru că e pe deplin conştientă că scrie o poezie autobiografică „bolnavă”, greu de digerat de aceia care au o viziune solară, pentru că are de dus o luptă surdă şi cu ingratitudinea confraţilor de breaslă pe care nu-i menajează şi cărora nu ezită să le transmită un mesaj dur, acid, virulent, în ton cu duritatea portretelor pe care şi le face: „[…] suntbătrână. suntinocentă. suntautistă./sunt mai bolnavă decât un îndrăgostit/în preajma sinuciderii./<<trebuie scoasă din joc>>, ar spune/marii noştri poeţi./nişte lichele înnăscute/cum au făcut mamele lor să le reuşească?” (Autoportret)

Melancolia îmbracă la Angela Marinescu forme coloristice cameleonice, înşelătoare, spectrul sub care se înfăţişează având mai degrabă legături solide cu proiecţiile în negativ decât cu nuanţele calde, vii: „imaginea rece a melancoliei/albastră neagră oranj şi de un galben sinistru” (Artificial) Omniprezenţa bolii, surogatul existenţial ce seamănă mai curând cu o dezicere de viaţă (Mirosuri) decât cu o trăire efectivă şi afectivă a ei, conduc la dereglarea simţurilor poetei, care se „uceniceşte” în percepţii de tip „altfel”, percepţiile aparent aperceptive, fără fundament vizual bazic, mai mult intuit, „cu faţa la perete”, prin intermediul ochiului care nu (se) vede.

Plasarea deliberată a poeziei la nivelul inferior de Subpoezie seamănă cu o Cădere de nivel. Atrasă de abis, dar şi subversivă, Subpoezie se concentrează în zona paradoxalului: „poezie de gheaţă, asta am reuşit să fac”, se contopeşte cu predilecţia scriitoarei pentru arşiţa devastatoare, pentru căldura şi soarele anihilator de viaţă. Indiferent însă de „temperatura” poeziei invocate, aceasta dă fiori la o citire atentă, laolaltă cu nelinişte şi cu întunecare.

Subpoezie poate fi citită şi ca autoexcludere din normalitate şi din firesc, din dragostea agapae şi din iubirea carnală. Întâlnim aici o senzualitate bolnavă, muribundă, clinică, macabră, nonparticipativă, o senzualitate patologică, ce provoacă oroare, scârbă şi dezgust, o senzualitate ca gest ultim al agăţării cu disperare de viaţă prin „celălalt” considerat sănătos, o senzualitate vampirică, căpuşardă, nonsenzuală, ce nu are nimic în comun cu sex-appeal-ul sau cu şăgălnicia ispititor-provocatoare (Excludere). E o senzualitate oximoronică şi oligofrenă, handicapată, neimplicată, distantă, nepătrunsă.

Poezia Angelei Marinescu funcţionează ca Subpoezie sau nonpoezie, la fel de bine ca Post-poezie sau ca punere pe tapet a unei lungi serii de Probleme personale. Joaca ironică de-a sublimul (sublimul desublimizat) îi oferă ca hrană mentalului „bâlbâitul şi handicapatul”, două personaje groteşti ale căror tare fizice tind să se extindă şi la nivel sacramental, o piedică în plus în calea dorinţei disperate a poetei de a crede în valoarea terapeutică şi recuperatorie a rugăciunii. Zvastica, simbol solar antic, învestit aici cu atributele anarhicului, ale unui „neonazism” ad hoc personal, o face pe poetă să se revolte, uneori la modul violent, împotriva neputinţei de a fi: „dacă tu, handicapatule sfânt, te-ai simţit vreodată/ înstrăinat de mine şi împins/ înspre marginea întunecată a minţii mele,/ să ştii totuşi că noi doi suntem o zvastică/ făcută din ultimele aspiraţii ale fetei/ bolnave de plămâni, care încă mai crede/ în puterea solitară a rugăciunii.” (Ultima seară).

Contrar uzanţelor, Angela Marinescu, pentru care pătimirea ţine de cotidian, nu pare deloc dispusă de a face concesii bătrâneţii şi nici aşa-zisei sale poezii (care inspiră doar frică şi neant), în care nu vede vârsta înţelepciunii sau pe cea a bilanţurilor la final de viaţă. Bătrâneţea, ca şi boala, sunt taxate fără drept de apel, cu un limbaj vitriolat: „bătrâneţea e ca o cârpă pe care o foloseşti după consumarea/ unui act homosexual/ o cârpă contorsionată ca o rufă/ o cârpă pe care o arunci pe anusul/ subminat de sânge al lesbienelor.” (Nu putem judeca realitatea cu bun-simţ). În faţa surogatului existenţial şi a destinului neprieten, pe care a învăţat să le combată cu toate armele scrisului şi cu toate umorile pe care i le furnizează trupul, poeta îşi recunoaşte deschis agresivitatea: „am devenit o profesionistă/ agresivă” (Lung ocol inutil). De aceea, imaginile tari, şocante nu mai reprezintă un „accident” subpoetic, ci apanajul unei revolte consumate în paginile cărţii: „pune-mi degetele între picioare/ nu mai suport actul sexual/ ce mi se pare dadaist, pe când/ degetele umblă suprarealist şi recuperator/ exact ceea ce urăsc cel mai mult/ dar am nevoie de plăcere ca de aer, acum, când/ sunt împlântată pe culmea singurătăţii” (Dadaism versus suprarealism). Subminarea din interior, palma dată unui trup-creaţie de mântuială, contrazicerea frecventă a criticilor care nu-i înţeleg suferinţa şi nici sublimarea acesteia în act poetic, frica de „prietenii bărbaţi” (ce contravine flagrant dorinţei de a se fi născut bărbat, chipurile mai rezistent la boală şi la suferinţă), scepticismul general în faţa prieteniei, indiferent de formele pe care aceasta le îmbracă, conturează starea de izolare atroce în care poeta îşi justifică răbufnirile, hűbris-ul, atracţia subliminală şi fascinaţia pentru morbid: „[…] mă cert şi nu am prieteni”; „pe mine prietenii bărbaţi/ mă înfricoşează/ şi, în acelaşi timp, mă atrag,/ ca un pahar de vodcă/ infectat cu sânge.” (Atracţie).

Angela Marinescu îşi foloseşte boala şi suferinţa ca pretext pentru a şoca, pentru a lovi în public cu poemele sale de o sinceritate nudă care oripilează pe-alocuri. Confesiunea-ecorşeu scoate la iveală obsesia acesteia pentru plăcerile sexuale autoprovocate, dar şi refugiul în alcool, alături de oligofrenia exploatată sub raport estetic: „am fost o alcoolică/ postmodernă şi slabă/ pentru că am suferit/ un şoc/ al poeziei/ improprii” (Toxicomanie) sau „sunt/ oligofrenă/ pentru că nu mai cred/ decât în/ poezie” (Oligofrenie). Subpoezie ca oligofrenie, ca sărăcie a minţii (gr. oligos –puţin, phren –minte), funcţionează ca un diagnostic poetic pus de poetă sieşi, care-i justifică într-un fel centrarea pe poemul ce respinge bogăţia spirituală şi tematică. De altfel, sunt dese autocaracterizările Angelei Marinescu, autoraportările la o identitate ce împrumută uneori aspectele maladivului. Fiindcă se referă mai tot timpul la corpu-i asimetric, la feminitatea-i masacrată, prin efect de contaminare poezia-i devine asimetrică, disproporţionată. Deloc întâmplător, jocul cu proporţiile se traduce prin alternanţa lui „înlăuntru” (corpul – labirint tenebros) cu „înafară” (la fel de enigmatic, de traumatic şi de inospitalier).

„am nevoie de aer” (Peisaj de iarnă), afirmă poeta, după cum respiraţia prin intermediul Subpoeziei (loc al exteriorizării, topos al propriilor bătălii duse cu viaţa) îi este vitală. Pentru cei pudici şi ipocriţi, Subpoezie, căreia îi lipsesc manierele elegante, e un atentat la morală. Faptul că nu are parti-pris-uri şi nici prejudecăţi, că nu menajează, că se abate de la canon, că se centrează pe existenţialismul dur scandalizează, îi atrage critici virulente, o face greu prizabilă: „ura mea faţă  de preoţi,/ eterni îmbuibaţi şi plini de păr ca nişte maimuţe,/ chiar fiind în sutană (Cântec de dragoste).

Sub aspect valoric, Subpoezie poate fi privită ca Joc de laborator (vocaţia experimentului este incontestabilă), dar şi ca Poezie maidaneză. Pentru Angela Marinescu, actul rememorării echivalează cu moartea, întrucât amintirile sale, în marea lor majoritate, ţin de contondent, de supliciu şi de patimă: „[…] fiecare/amintire o asociez cu moartea” (Toamna care a trecut). Dacă trecutul îi este unul traumatic, a vorbi despre viitor în cazul unei existenţe mutilate e sinonim cu cinismul: „(eu) niciodată nu am fost cu adevărat în viaţă/ viaţa mea a fost ca soarele din spatele norilor” (idem).

Racul, pisica şi şobolanul, valorizate doar pentru aspectele lor negative, sunt simboluri care caracterizează foarte bine existenţa Angelei Marinescu care procedează chirurgical cu sinele, fără anestezie. Din această pricină, Subpoezie este un spaţiu al autopsiei, al autodisecţiei şi al devisceralizării. Poezia ca „obscenitate ultimă” este singura în măsură să ofere un sens unei existenţe ultragiate: „nici un cadavru nu a fost/ mai aproape de perfecţiune/ de revolta lividă şi cenuşie/ şi de obscenitatea ultimă/ aceea care te mai ţine în viaţă/ la sfârşitul vieţii/ ca poezia” (Amintiri de medicinistă).

Subpoezie este o carte crudă, autoflagelantă şi, în acelaşi timp, ţintuitoare la stâlpul infamiei. Apartenenţa la breasla poeţilor (pe care-i contestă cu o vehemenţă inexplicabilă, nelăsând loc la prietenii şi aplicându-le apelative dezonorante, precum „epave înfricoşătoare, anarhişti,/ amorali, atei, histrioni libidinoşi, violenţi şi obsedaţi” – Rezistenţe arse) nu o împiedică pe Angela Marinescu să dea de pământ cu statutul poetului, faţă de care pare să nu aibă nicio urmă de consideraţie, pe care îl încondeiază cu vorbe grele, de parcă poeţii, în genere, ar fi direct responsabili de subexistenţa pe care o duce: „războiul este poetul, introdus ca un rect plin de sânge,/ în manuale./ fascia scrisului fascistă ca un curcan/ în plin ritual erotic/ voi vă uitaţi la mine. eu mă uit la voi/ voi vedeţi un sân. SÂNUL. Eu nu văd nimic la voi/ pentru că voi sunteţi în flăcări.”, pentru a concluziona violent: „poetul ca un rect amărui/ curcanul fascist al scrisului./ Sânul abject-obiect.” (XXXX) Faptul că Angela Marinescu nu mai are „organ” pentru prieteni şi pentru poezia vitalistă, înlesneşte translaţia de la „femeia NU” la poeta NU (poeta nepoetă, subpoeta, poetul radical, „fundamentalist”, „fascist”).

Subpoezie adună între paginile sale poeme de tip descensus ad inferos, fapt care-i justifică „extremismul”. Angela Marinescu, obligată să rămână definitiv la nivel de „intraterestră” (Poemul cel mai de jos), îşi trece poemele „prin foc şi sabie”. Autodeclasarea poeziei la nivel de subpoezie, de poezie underground, trecerea acesteia în stadiu de inferioritate, îi permite poetei în discuţie să-şi utilizeze poezia (programată să dea cu viaţa de pereţi – şi aici zidul e un simbol des întâlnit) ca sistem de (auto)tortură, ca lovituri sub centură. Fără a funcţiona precum circumstanţe atenuante, existând totuşi un echilibru între „extremism” şi „extremismul cu sinele”, Subpoezie, colecţie de poeme apo(i)etice, violente, virulente, de tip dinamită, t.n.t., ghilotinarde, „radioactive”, conţine disculparea poetei, sfatul de a nu i se urma exemplul, felul de a gândi şi stilul de viaţă: „nu am vrut să impun nimănui nimic,/ mai ales să sufere pentru poezie, să vomite, să se distrugă,/ să fure, să se călugărească, să devină travestit şi homosexual sau/ să ucidă/ […]/ de aceea, zic, nu vă luaţi după mine şi, mai ales, nu mă judecaţi./ strămoşii mei au fost preoţi şi hoţi de cai/ iar eu sunt o hoaţă bătrână/ şi unsă cu toate unsorile.“ (Coincidenţe).

Deşi Angela Marinescu scrie o poezie împietrită, insensibilă la frumos, ea procedează totuşi corect din punct de vedere politic (a se vedea alăturarea dintre poezie şi politică), nefavorizând pe nimeni atunci când găseşte de cuviinţă să utilizeze invectiva. Folosindu-se pe sine drept cobai (sinele fiind duşmanul cel mai detestat), autodesconsiderându-se, ea trece, în stilul binecunoscut, lipsit de menajamente, să atenteze şi la propria familie, de tirul reproşurilor şi al vorbei de ocară nescăpând nici propriii părinţi, cărora, în final, le cere, spăşită, iertare: „[…] sunt handicapată/ ca tine./ am fost un obstacol/ programat de tine, mamă/ […]/ pe nimeni nu am înjurat aşa cum te-am înjurat pe tine,/ ca la uşa cortului. M-am certat numai cu tine, mamă.” (Poemul cel mai de jos) sau, când tatăl este luat în vizor: „orgolios şi leneş” (Flamenco). Chiar şi aşa, fiica rătăcitoare are motive să-i fie recunoscătoare mamei, în materie de onestitate a scriiturii, de la care moşteneşte „instinctul, sigur, al revoltei”: „în special mama m-a împins de la spate să nu accept decât/ scrisul dus până la capăt; adică ori să scriu, ori să nu scriu.” (idem).

Subpoezie adună în paginile sale poezia nudă, macră, a zicerilor ultime, tranşantă, directă, fără ocolişuri şi abuz de metafore. Inestetică în construcţie, „argheziană” în fundament (estetica urâtului), poezia Angelei Marinescu îşi conţine frustrările şi depresia (generatoare, la rându-i, de depresie), e o poezie in extremis, în care binele e privit ca utopie, frumosul ca o uriaşă doză de cinism din partea destinului, iar starea de sfinţenie ca o glumă sinistră. Subpoezie este o poezie „handicapată”, căreia îi lipseşte pofta de viaţă, sturm und drang-ul, poezie a definiţiilor „în negru” (culoare predilectă, funerară), a lui „a fi handicapat”: „asta înseamnă să fii handicapat; să nu fii bun de nimic, să fii/ un parazit, o putoare, o lepră.” (Flamenco) sau „sunt handicapată, am un stern pleşuv/ şi o măduvă osoasă de vultur bolnav şi iradiat,/ apropos, am fost violată mulţi ani de koch,/ am fost tuberculostatică cu zvastică/ am fost o fascistă într-un sanatoriu/ ce mi-a mâncat zile şi auditoriu./ scriu despre mine dar am pădurea de smarald/ în cap şi, mirosind-o,/ mi-am ascuţit simţurile şi aşa dereglate/ de la terapii ratate.” (despre tristeţe şi trădare). Pe de altă parte, Subpoezie poate fi privită ca poezie demobilizantă, care subminează şi reconsideră totul prin prisma eşecului generalizat, a rateului pe multiple planuri, a nenorocirii, ca poezie-manifest, contestatară, „nediplomatică”, ca poezie de tip picătură chinezească (care a umplut demult paharul cu otravă), ca poezie otrăvită, ce menţine poeta în viaţă, în ciuda lipsei de voinţă a acesteia: „asemenea mirosuri ce ţâşnesc din flori de mac ce abia se susţin/ pe tulpini atât de fragile mă ţin, încă, în viaţă,/ e drept, împotriva voinţei mele.” (Dar eu am o relaţie acută cu anumite mirosuri).

„melancolia şi durerea pot fi morale?” (despre tristeţe şi trădare) este o întrebare mai mult sau mai puţin retorică şi aceasta, în continuarea ideii pe care am  lansat-o ceva mai sus despre „akantiana” Angela Marinescu, preocupată, să ne reamintim, doar de nostalgia după „cerul înstelat”, însă nu şi de „legea morală”. Aceasta explică întrucâtva fascinaţia poetei pentru câteva categorii sociale bizare pe care nu ezită să le ia în colimator: „tuberculoşii/ soldaţii/ comuniştii/ preoţii şi/ amanţi ai războaielor” (din vol. Limbajul dispariţiei, 2006).

Legat de modalitatea în care Angela Marinescu înţelege să „iasă din rând“ cu poemele sale, există momente când Subpoezie devine filosofică („să fii ceea ce nu eşti nu este uşor./ dar să fii ceea ce ai devenit este cumplit.” – Jurământul) sau cu tentă suprarealistă, fapt care sporeşte dificultatea receptării acesteia: „un dandy cu uterul albastru strânge/ scrisul rafinat de gât.” (despre cum apuc taurul iubirii de coarne); „măcelarii poartă, spre seară, la centură/ bebeluşi de oţel/ în loc de breloc” (măcelarii mei din cap, textualişti sută la sută). La Angela Marinescu, cea care subminează ideea clasică de poezie şi de poetic, poezia nu este făcută nicidecum să placă, ci, mai curând, din cauza durităţii mesajului şi a lucidităţii cu care tranşează realul, să şocheze, să pună în paranteză estetismul, bunul gust, edulcorările perimate.

Cu tentă horror sau nu, furibundă, sfredelitoare ca un burghiu, Subpoezie preferă nivelurile inferioare ale (auto)periferizării, autoprovincializării, coborârea brutală din sferele eleate care cultivă estetismul şi plonjarea fie în poezia-sevraj, de tip toxicomanie (a se vedea desele referiri la droguri), fie în poezia de cartier, în poezia de culise: „ringul ars de rigoare al femeilor de cartier/ înşelate de şmecherii de ţigani de rataţi zeloşi/ de lupi ce-şi introduc heroina direct în vena de la gât”, „sfinţi de cartier“, „rujul violent al fetelor de cartier“, „uterele alungite şi tari ale târfelor de cartier/cântecul de lebădă al mamelor de cartier/tehnica antimetafizică a taţilor de cartier“, „împrejurul ferestrelor închise/ ale blocurilor de cartier“, „prin întunericul minţii al crâşmelor de cartier“, „textualiştii veterani de cartier în plin război cu elita“ (să-ţi placă numai politica de culise).

În ciuda apartenenţei la gen, Angela Marinescu nu scapă din vedere nici violentarea femininului şi a ideii de feminitate. Nicăieri în poemele autoarei nu găsim femeia ca simbol al vieţii, născătoare de prunci, soţie, mamă sau iubită, ci dimpotrivă, femeia este un surogat fiinţial, de condiţie inferioară („femeia NU” sau subfemeia), obiect al batjocurii, supusă violenţelor fizice şi de limbaj: „o femeie nu este decât un gunoi fosforescent/ ce se mastrubează/ o bucată de carne/ roşie macră/ bună sănătoasă/ fibră marfă/ ce trebuie violată” (o femeie nu este decât un cântec de lebădă).

Există momente când Subpoezie, datorită procesului de detabuizare maximă la care este supusă, în care totul este permis şi libertatea de expresie este maximă (avem în vedere aici volumele apărute cu precădere după anii 2000), în virtutea lui „pentru că scriu” (sunt surdă şi mută), să fie pusă pe seama dracului, de unde receptarea Subpoeziei ca poezie „îndrăcită”, „posedată”, „demonică”: „numai dracul distinge/în mine/poezia/pentru că/scriu” (idem). Din cauza faptului că, pentru Angela Marinescu, existenţa e incapabilă de a-i rezerva surprize plăcute, de a-i furniza încântare, trăire şi sublim, declaraţiile de dragoste tocmite pe versuri au consistenţa dragostei duşmănoase, a dragostei oximoronice, din care lipseşte tocmai chintesenţa: Iubirea. De aceea, ideea de dragoste este rapid înlocuită cu „un act sexual de limbaj” (hai să nu ne mai jucăm).

Angela Marinescu are momente când face concesii, când se reabilitează sub aspectul umanului, când slăbeşte „pedala” violentării şi pedepsirii „celuilalt”: „am vrut să scriu într-un anumit fel/ să simţiţi şi voi ceva din ceea ce simt eu/ dar «nu se merită»./ să nu simţiţi nimic pentru că realitatea e nimic”(am vrut să scriu într-un anumit fel). De vreme ce realitatea e inconsistentă, senzaţia de vid ce o însoţeşte sporeşte angoasa, anulează perspectiva.

Chiar dacă religiosul lipsit de spiritualitate este blamat de poetă, iar slujitorii bisericii au ceva din hidoşenia gândacului kafkian care o paralizează şi o parazitează, Angela Marinescu, victima unei împărtăşanii de mântuială, are totuşi vocaţie martirică, dublată de nevoia imperioasă de a crede: „stau nemişcată/ ca o/ imbecilă/ cu pâinea sfinţită/ înghesuită/ în gură/ cu sila/ de un popă ce nu mai e/ popă/ e un gândac burtos/ cu mult păr/ mă retrag în ceaţa neagră/ din/ biserică/ până nu mă mai/ vede/ nimeni (lucrurile astea).

Suferinţa, lipsa acută a lui „acasă” şi autodamnarea nu sunt suficiente motive pentru a o împinge pe poetă la săvârşirea actului suicidar, erezia supremă. Raportat la situaţia ingrată a trupului în stare de avarie, dintr-un bizar spirit de autoconservare, chiar şi în absenţa speranţei de mai bine, Angela Marinescu refuză să se lase învinsă de viaţă sau de semenii care nu întâmpină probleme de sănătate: „nu vreau să mă îngropaţi voi pe mine,/ să vă îngrop eu pe voi.” (nu vreau să mă îngropaţi voi pe mine). În ciuda puseului existenţial de moment, starea de spirit generală a poetei e deznădejdea, ce îmbracă pe-alocuri forma cronicului. Cum viaţa nu prea îi oferă posibilitatea de a alege, Angela Marinescu găseşte totuşi resurse să evite laşitatea şi anatemele care decurg de aici, dar, atenţie, se „pricopseşte” cu deznădejdea, mult mai „morală” în comparaţie cu toate celelalte soluţii imorale. Oricum ar proceda însă, mentalul îi este generator de poezie, semn că, în ciuda condiţiilor vitrege, creierul îi este perfect funcţional, chiar dacă, la un moment dat, poezia (ce trece de la uz la abuz) îi repugnă. Diferă doar contextul: „şi când nu mă gândesc scriu un anumit fel de poezie/ şi când mă gândesc scriu alt fel de poezie/ şi chiar nici nu mai vreau poezie./ s-ar putea, totuşi, ca poezia să fie acel lucru/ ce împarte lumea în laşi şi deznădăjduiţi.” (repetam mecanic, la telefon, nişte cuvinte).

Subpoezie, volum „despre neputinţă şi boală” (era o zi de iarnă îngrozitor de rece), duce sinceritatea poetei la extrem: „[…] eu, o femeie/ oarecare, lipsită de discernământ şi de măsură” (când am fost la paris acum aproape douăzeci de ani). Ea, poeta născută, iar nu făcută, poeta marginală „obsedată de centru”, „[…] o marginală/ purtătoare a unui virus nou, anarhist, visceral, separată/ de toţi şi de toate […]“ (într-un anumit sens), când disperarea atinge cote maxime şi când sensul devine cel al autodegradării totale, ajunge să scuipe pe poezie, din care se hrănise până atunci. E creatorul care-şi distruge arta, care încearcă să şteargă orice urmă a trecerii sale prin existenţă, e „odysseus” în varianta feminină cuprinsă de hűbris şi de nebunie: „una dintre aceia ce scuipă pe obiecte/în chiar centrul obiectelor,/ ce scuipă pe poezie, pe literatură, pe artă,/ exact în centrul poeziei,/ al literaturii şi al artei” (idem). Recunoaştem aici cu uşurinţă gestul de frondă, atitudinea iconoclastă, profund negatoare, avangardistă.

Angela Marinescu este genul de poet care se pune şi îşi pune singură poezia la zid, reflex al unei existenţe puse la zid. Poezie de tip abator („o imposibilă nevastă de măcelar”-idem), Subpoezie tranşează de fiecare dată fără ezitare, fără remuşcări şi păreri de rău. Poezie fără secrete, fără intimităţi scăpate de la a fi făcute publice, fără pudibonderii sau fără reţineri, Subpoezie transformă scrierea în antiscriere, metamorfozează femeia bolnavă care scrie în bărbatul cu deficienţe de vorbire: „[…] acum nu scriu ci antiscriu“, „sternul ăsta sunt eu/bolnav ca o femeie fără sâni/sau ca un bărbat bâlbâit” (XXX, p.206) Şi tocmai pentru că poemele Angelei Marinescu sunt poeme fără sâni, lipsite de sex-appeal, de senzualitate şi de componenta maternă, undeva, în sufletul său de femeie ostracizată, greu încercată, poeta îşi doreşte o viaţă mai bună pentru cuvintele sale, în ciuda trăirii şi a versificării în silă.

Absenţa jocului sau neştiinţa dublată de neputinţă a ludicului este un alt „handicap” major pentru scriitoare, care, într-un delir poematic lucid rar întâlnit, amalgamează fiziologicul pur, postura degradantă pentru o femeie, cu autoironia amară: „hai să ne jucăm deşi eu nu ştiu să mă joc/ nu am reuşit până la vârsta asta/ am fost obsedată am urinat pe mine/ deşi nu se vede sunt sofisticată/ sunt o doamnă handicapată/ ce scrie pentru că nu mai suportă” (XXX, p.207).

Nebunia atât de des invocată de Angela Marinescu în poemele sale din subterană, face ca nicio contabilizare să nu pară de domeniul rătăcirii sau al neverosimilului: „am zăcut vreo zece ani la pat/ ceea ce ar însemna cam 120 de luni/ sau vreo 3600 de zile/ sau vreo 87000 de ore“ (XXX, p.208).

Subpoezie, ca poezie a unei tăceri sexuale refulate, îşi conţine macrele: „carnea de zid/ carnea de neputinţă socială/ carnea de singurătate/ carnea de cărţi scrise de handicapaţi/ carne de handicapată ce tace/ cu toate ferestrele înguste zidite” (XXX-p.213). Din cauza lipsei opţiunilor existenţiale întru fiinţă, Angela Marinescu se vede silită să apeleze la lumea artefactelor (a se vedea „tirania obiectelor” la Max Blecher) care, deşi inanimate, măcar creează iluzia trăitului, a basmului şi a strălucirii: „am două posibilităţi de a fi/ una ca o lampă albastră pusă în coada unui cal/ de curse ce o ia la goană cu căpăstrul pus/ şi alta ca o lampă dar roşie/ plină de urmele nemuritoare ale sângelui proaspăt/ ce sclipeşte ca argintul în mijlocul/ materiei constrânse la putoare” (XXX, p.224).

Angela Marinescu pare să se sperie mai mult de calofilie decât de thanatologie. Cu autoironia acidă binecunoscută, poeta formulează o serie de dileme existenţiale: „[…] gestul meu de a scrie frumos ar putea fi un gest fatal?” sau „ce sunt acum, la bătrâneţe? bărbat sau femeie? îmi place să mă îndrept/ nerăbdătoare spre dezastru sau îmi place să seduc dezastrul?/ îmi place ce îmi place sau îmi place ce nu îmi place? sau, poate,/ nu îmi place ce îmi place?” (Îl iau de mână pe Sergiu).

Subpoezie, ca poezie caracteriologică, surprinde identitatea multiplă, de tip şantier, mereu în formare, a Angelei Marinescu. Surprinzător este că, datorită violenţei de limbaj, a dezinhibiţiei cu care „atacă” toate subiectele tabu posibile (sexualitate, homosexualitate, fiziologicul în stare brută, handicapul etc.) şi a masculinităţii feroce, „de împrumut”, poeta se situează mai curând împotriva propriei sale identităţi (una eminamente bolnavă), în sensul dat de Leon Wieseltier în Împotriva identităţii. Butada lui Ludovic al XIV-lea este personalizată şi „adaptată” cerinţelor poetice de moment, în funcţie de necesităţile de autolegitimare: „poezia mea sunt eu” (Barman, dă-mi o cafea scurtă şi tare pentru ca să-mi pot transfigura acest poem opac); „violenţa sunt eu. Biserica, înafară.” (Cuvântul care mă tulbură); „sunt ceea ce nu sunt” (Valea însângerată); „eu sunt sclava care atinge pământul.“ (Cei care nu se mai pot întoarce); „am scris despre mine că lumea sunt eu./ iar eu nu sunt.” (I, p.455); „numai eu, pentru că exist, nu sunt” (II, p.458); „nici un poet nu este el însuşi poet. noi ne-am urcat/ şi am dansat pe poeţii noştri trecuţi în nefiinţă./ nici un cuvânt nu este el însuşi un cuvânt: cuvintele sunt/ poeţi./ poeţii nu sunt.” (III, p.460).

Odată cu volumul Fugi postmoderne. Poeme din ce în ce mai inexacte (2000), în realitate încercări de fugă de sinele păgubos, Angela Marinescu, în spiritul imprevizibilităţii ce o caracterizează (de unde şi imposibilitatea de a fi fixată în tipare) şi a libertăţii dintotdeauna asumate, îşi dezvăluie simpatiile politice de stânga („sunt o comunistă” – Fuga postmodernă I), deşi în anii imediat următori, preferinţele ei se schimbă în favoarea unei extreme drepte, „neonaziste” (a se vedea poemele sale radicale, de tip lagăr de exterminare), guvernate de simbolul zvasticii. Dată fiind însă inexactitatea stipulată în titlu, poeta nu are pretenţia ca fiecare afirmaţie sau gest de frondă să-i fie luate în serios, în ciuda „nebuniei” sau a atitudinii generatoare de perplexitate şi de scandal de factură avangardistă (reamintesc aici că toţi marii avangardişti, din dorinţa de a şoca şi de a atrage atenţia asupra propriilor persoane, îşi declarau simpatii politice de conjunctură, în contra curentului vremii lor şi, uneori, împotriva propriilor convingeri). Faptul că Angelei Marinescu îi place să pluseze, să destabilizeze, să revolte şi, în final, să ironizeze, e reliefat de nuanţarea declaraţiilor sale de „stângist”: „convinsă dar numai în întuneric” (idem) sau „comunismul nostru este acum şi aici./ dincolo de comunism apar piticii” (idem).

În ciuda volumelor de poeme care regresează în timp (vezi prezentarea lor invers cronologică), poeta continuă să aibă o stimă scăzută de sine, însă mult mai estompată, la fel fiind situaţia cu violenţa imaginilor şi cu limbajul vitriolant, deşi derapajele poetice sunt încă în măsură să şocheze: „sunt eu propriul meu w.c., propriul meu poem,/ propriul meu iubit, propriul meu Dumnezeu.” (Fuga postmodernă V). Poeta „hahaleră” care se trage singură de urechi, face casă bună acum cu poeta „cruce” („[…] sunt toată o cruce./ o cruce cu ochi şi gură./ o cruce fără lumânări. o cruce fără umbră.” – Fuga postmodernă II), de unde şi concesiile făcute credinţei la vremea respectivă (spre deosebire de contestarea vehementă a religiosului lipsit de spiritualitate din poezia anilor 2014-2015). Boala rămâne tema predilectă, la fel şi simbolurile degrevate de accepţiunea vitalist-pozitivistă: sângele, zidul, ceaţa neagră, întunericul, umbra, fata albă, gaura neagră, orbita, călugărul, călugăriţa, biserica, nimicul, handicapata, creierul, iarna, cerul negru, nebunia, melancolia, violenţa, cuvintele, tăcerea, pieptul, fumul, fierul, lacul, oglinda neagră, bâlbâitul etc.

Există momente pe parcursul Subpoeziei când Angela Marinescu simte nevoia să teoretizeze, să sintetizeze, să-şi explice poezia, să dea amănunte din bucătăria ei internă şi totodată să-i puncteze liniile de forţă. Pe de altă parte, caută o confirmare şi o susţinere la cele afirmate, caută să-şi risipească îndoiala: „Poemele mele sunt lungi, uneori,/ lungimea nu presupune valoare, neapărat,/ dar forţă, disperare, neputinţa de a-ţi controla/ expresia până la capăt,/ dorinţa de a spune totul, da. eu vreau să spun totul,/ ştiu că nu se poate/ şi tocmai de aceea./[…]/Doamne, sunt, eu, postmodernă?” (Fuga postmodernă VIII).

Legat de problema credinţei în divinitate, „cioraniana” Angela Marinescu este scindată între disperarea de a crede, nevoia de certitudini şi revolta împotriva unui deus absconditus care i se refuză sistematic şi a tagmei ipocriţilor slujitori la altar, văzuţi cel mai adesea în latura loc animalică. Viziunea sa asupra împărăţiei cerurilor pe care doreşte să o cunoască din interior, este una atipică, ce ţine de psihologia abisală, întrucât este populată cu personaje underground ce nu au nimic în comun cu seraficul, heruvimicul sau angelicul: „nu-mi doresc şi nu mi-am dorit decât să intru/ în împărăţia cerurilor./ printre îngeri storşi de vlagă, printre femei/ cu utere de piatră,/ printre copii cu sexul dolofan şi pervers,/ printre lesbiene înalte, hoţi ce se roagă/ cu genunchii zdrobiţi,/ printre rataţi, orbi, şchiopi şi neputincioşi,/ impotenţi ce-şi construiesc castele din sânge,/ printre negri înlănţuiţi, printre bătrâni sinucigaşi/ şi nebuni. (Fuga postmodernă XIV).

Scriitura Angelei Marinescu poartă urmele defeminizării şi despătimirii. Trupul său ulcerat, de tip carapace şi de care se simte eminamente înstrăinată, dar pe care este nevoită să-l poarte ca pe o povară şi ca pe un blestem, îi justifică autodefăimarea, autoaruncarea în derizoriu şi în noroiul existenţial, autodegradarea atunci când se percepe ca subfemeie. Sadomasochismul ei, nu întotdeauna bine temperat, o determină să se supună propriilor oprobrii. Când îi este lehamite de atâta suferinţă, blufează, construieşte ironic, în abstract: „Care este partea cea mai rea a discursului meu?/ că spun că sufăr?/ ei bine, nu sufăr, bufăr./ şi care este partea cea mai supărătoare a discursului meu?/ că spun că sunt singură? ei bine, nu sunt singură, sunt lingură.” (Fuga postmodernă XVII).

Angela Marinescu este poeta lezată. Lezată de propriu-i trup, rodul unei creaţii eşuate, de mântuială, lezată, lovită în amoru-i propriu, insultată şi batjocorită de un dumnezeu care se multiplică în progresie geometrică şi este revendicat şi disputat succesiv: „dumnezeul dumnezeului tău este dumnezeul/ dumnezeului meu şi mă simt lezată.” (Fuga postmodernă XIX).

Subpoezie demistifică, demitizează, desacralizează. Autoarea ei foloseşte scrisul ca automutilare, ca autolovire sub centură. Poemele din cele două volume masive sunt scrise cu tot trupul poetei. Când nu se axează pe reproşuri (vezi Blues-urile) făcute unui „tu” masculin invizibil infidel (în pielea căruia şi-ar fi dorit să fie), devenit astfel ţintă vie, poemele Angelei Marinescu împrumută din forţa distructivă a tsunami-ului, fiind poeme care dezrădăcinează, dezidilizează, rad totul în calea lor. La fel de bine, ele pot fi privite ca poeme de tip întuneric, poeme de tip bisturiu.

Indiscutabil, scriitura Angelei Marinescu este una temerară, anarhică, contrariantă, blasfemică, care devalorizează şi dă peste cap un întreg sistem de referinţă. Raportarea poetei la divinitate (cu care se ceartă precum respiră) se face din perspectiva schizoidiei („poezia mea s-a împărţit în atâtea etape, câte organe are trupul” –Blues, p.347), a umoralului şi a instinctelor primare: „[…] eu sunt/ lesbiană cu mine însămi, Dumnezeu mă atrage, Diavolul mă atrage,/ sunt goală, sunt sfântă, sunt cu buzele crăpate de sânge, sunt cu/ mâinile lungi şi uscate, mă dor ochii când îi ţin în lumină,/ sunt oarbă, sunt singură […]” (Blues, p.342).

Subpoezie adună între paginile sale poeme ale renunţării, prin care poeta, paradoxal, sacrifică totul doar pentru a putea fi ea însăşi (problemă rămasă nerezolvată datorită identităţii incerte). Sunt poeme sincere ca tăişul bisturiului care ilustrează punerea în paranteză a sinelui, poeme ale eşecului generalizat („eşecul meu permanent de a fi” – Blues, p.349), poeme ale eului bolnav, crucificat cu capul în jos: „[…] sunt străină, sunt la o/ vârstă când vârsta nu mai reprezintă nimic decât un/ sentiment al ratării fără margini.” (Blues, p.345).

Eretică prin formaţie, Angela Marinescu îl desfiinţează până şi pe celebrul „Eu sunt un Altul”, locul său fiind luat de emfaticele „eu sunt iubirea”, „eu sunt mâna”, „eu sunt sângele” (Blues, p.346), „sunt o barbară” (Pe străzile din jurul mitropoliei). Subpoezie e plănuită a fi o carte tenebroasă, o carte cenuşie (în acord cu poemele unei „şobolance”), o carte a instinctelor primare dezlănţuite, o carte de tip surmenaj/vlăguire, o carte a epuizării sinelui, o carte memorial al durerii, carte a plămânilor tatuaţi: „şi cum puteam să simt şobolanii altfel decât făcându-mă pe mine/ o şobolancă, lăsând la o parte raţiunea şi dragostea pentru tine./ o şobolancă neagră cu nasul plin de duhoare rece, cu burta sfâşiată,/ de pietrele anonime peste care mă târam, cu labele însângerate şi otrăvite.”; „ultima carte pe care o voi scrie va fi cartea/ unui şobolan de sex feminin./ forţa acestei cărţi, deoarece nu va mai avea legătură cu mine,/ va fi totală.” (Blues, p.348).

Subpoezie este o carte a provocărilor (a stârnirilor şi a zgândăririlor), însă nu lansate cuiva, ci în abstract, unui „inamic impersonal”: „[…] îmi provoc eşecul,/ poezia şi moartea […]” (Blues, p.349), „am spus că îmi provoc părul, pielea şi sângele?” (Fuga postmodernă II, p.356). Curiozitatea şi în acelaşi timp stranietatea Subpoeziei rezidă în aceea că, lecturând-o, chiar sănătos fiind, te cuprinde o ipohondrie inexplicabilă şi o teamă de contaminare, o bizară identificare în suferinţă cu poeta, ajungând, rând pe rând, să te simţi handicapat, toxicoman, homosexual, preot răspopit, blasfemiator, ecorşat, sceptic, eşuat, ratat, idiot metafizic [„eşti o idioată (metafizică) ce suferă intens” – Fuga postmodernă III, p.358].

Angela Marinescu scrie din neputinţa de a fi, dar şi din nevoia de a-şi arde pe rug singurătatea. Absenţa „celuilalt”, dar şi a Dumnezeului care să-i dea un semn, o face să reducă totul sub acelaşi numitor al nimicului: „[…] nimic nu mai este între noi./ nimicul, ortodoxia, toleranţa, moartea.” (Altă zi de toamnă). În ciuda absenţei justificate a apetitului pentru joc, există totuşi la Angela Marinescu o „scăpare” pentru ludic, manifestată, pe de-o parte, în dihotomia „înlăuntru”-„înafară” (aici intră şi „nehotărârea” sau dilema poetă/nepoetă, postmodernă sau nu?), pe de alta în jocul macabru şi terifiant al închiderii-deschiderii eretice a cărţii morţii. Două sunt obsesiile majore ale poetei: obsesia sângelui şi obsesia sexului. Ambele sunt valorizate negativ. Uneori, versurile Angelei Marinescu au anvergura şi valoarea cugetărilor sapienţiale: „numai moartea are viaţă”  (XXX, vol.II, p.64), „Nu-ţi dori mişcarea. tot ce e mişcare/ înseamnă stare pe loc. înseamnă neputinţă.” (XXX, vol.II, p.68); „Mai firesc decât firescul este nefirescul” (Glasul Antigonei).

Subpoezie este o autocontemplare într-o oglindă neagră, spartă, echivalentul consumării incomplete a furiei şi a neputinţei. Deşi masectomiate, poemele Angelei Marinescu au totuşi plămâni, au suflu, respiră aerul toxic al existenţei ca bâlbâială.

În volumul al doilea din Subpoezie. Opere complete, ce respectă cronologia inversă, întâlnim aceleaşi simboluri şi teme majore ca în primul, în speţă melancolia („sunetul alb al melancoliei” – XXX, vol.II, p.8), înstrăinarea („sunt oarbă şi înstrăinată” – XXX, vol.II, p.6), solitudinea („privirea singurătăţii” – XXX, vol. II, p.22, „drumul alb al singurătăţii” – Poezie), suferinţa („nu sunt decât o fiinţă neînsemnată, dar boala înaintează/ şi suferinţa iubirii devine de neîndurat” – Blânda linişte a trecutului), deznădejdea („cu deznădejdea în mâini” – XXX, vol.II, p.14), spleen-ul („plictiseală până la instinctul morţii” – XXX, vol. II, p.6), sângele („sintetizatoare de sânge” – XXX, vol.II, p.6, „metafizica fierului: sânge” – XXX, vol.II, p.9), creierul, umbra („urmele umbrelor/ înstrăinate” – XXX, vol.II, p.27), fierul/metalul („umbre de fier” – XXX, vol.II, p.6), cuvântul, zidul („cerul ca un zid” – XXX, vol.II, p.27), mâinile („mâini arse de instinct” – XXX, vol.II, p.9), materia, aceeaşi prezenţă excesivă a arsurii, arsului, a stării de arsură (acel holos-caustos simbolic, ardere de tot invocat în volumul întâi: „materia arde. cuvintele ard” – XXX,vol.II, p.7, „Materia nu există. ceea ce acum, aud,/ […] nu este decât propria mea prăbuşire” – XXX, vol.II, p.93).

Având în vedere că poemele au fost scrise între 1969 şi 1989, în plină perioadă comunistă, când cenzura tranşa problema în cazul subiectelor considerate tabu, există o diferenţă majoră de stil şi de limbaj („splendide deshidratări ale limbajului” –Înserare), diferenţe care, sintetizate, ar fi următoarele: volumul al doilea e mai metaforic, mai plin de imagini forte; violenţa şi virulenţa limbajului este mult diminuată; sub aspect structural, aici domină enunţurile scurte, în dauna poemelor în proză; aluziile la sexualitate sunt minore, iar exprimarea directă în ceea ce priveşte homosexualitatea sau toxicomania lipseşte cu desăvârşire; există mai puţine versuri prin care poeta se autodefineşte, iar prezenţa bolii este discretă.

Indiferent însă de volum, cu intenţia de a şoca sau nu, cu anarhismul inclus sau nu, rămâne constantă ambiţia Angelei Marinescu de a crea în zona experimentului, de a-şi depăşi cuvintele (XXX, vol.II, p.13). Starea de cădere în propriul trup („Un monstru plin de cuvinte sunt./ Nu trebuie decât să mă aplec/ Şi să scriu” – Imn) şi mai apoi în melancolie rămâne constantă, ba chiar se agravează în volumul prim. Aceeaşi iubire bolnavă („iubirea desfigurată pe creier” –XXX, vol.II, p.17), ftizică, văduvită de esenţă, iubirea care nu mai e iubire, ci simulacru de iubire, aceeaşi stare de desfigurare („desfigurată de iubire” – XXX, vol.II, p.20) şi de ecorşaj. Poeta menţine deschisă linia provocărilor, provocarea majoră fiind aici provocarea sinelui (cu care poeta are o relaţie duşmănoasă). „Akantianismul” Angelei Marinescu rămâne intact, cu aceeaşi nostalgie după „cerul înstelat” şi cu dezinteresul faţă de „legea morală”. Culorile crude, în special roşul aprins şi negrul funerar („gândirea mea neagră” – XXX, vol.II, p.23, „atrasă de o iubire neagră” –XXX, vol.II, p.26)), predomină. Lipseşte elanul ascensional, în schimb ne întâmpină cerul plafonat, închis, opac, limitat, care nu are nimic romantic în el, depopulat de fiinţe angelice, dar luat în posesie de „soarele alb” (XXX, vol. II, p.26), potenţator al sfârşitului, al intrării în starea de nefiinţă.

La Angela Marinescu, mâinile nu mai reprezintă geografia fiinţei, „oglinda” ei, ci sunt mâini arse, mâini tăiate („cu mâinile tăiate refac actul morţii” – XXX, vol.II, p.32), mâini străine, mâini care taie în loc să mângâie, care distrug în loc să creeze, mâini retractile, „mâinile introduse în creier”, „mâinile înstrăinate” (XXX, vol.II, p.26), mâinile frânte, mâinile desfigurate, „mâinile fac implozie” (XXX, vol.II, p.34), „în locul tăcerii se insinuează mâinile” (Insinuare). Terorii fizice i se alătură teroarea existenţială.

La fel ca în primul volum din Subpoezie, Angela Marinescu încearcă să se eschiveze de poezie, deşi o practică din plin, simulează delimitarea/dezicerea de ea („poezia este apropierea morţii” – XXX, vol.II, p.64), însă îi este mai aproape decât propriu-i trup. Suntem martorii unui joc de seducţie literară, dar şi a unei schizofrenii mai mult sau mai puţin studiate: „poezia este opţiunea mea/ cea mai îndepărtată”. Aparent substitut al luminii, poezia Angelei Marinescu nu este în măsură să o însenineze, să îi inducă atât de râvnita stare de bine. Dimpotrivă, între cele două intervine un obstacol paradoxal: „între lumină şi poezie/ cuvintele, cuvintele./ dezintegrate. ucise de mine” (Blânda linişte a trecutului).

Angela Marinescu, specialistă în autozidire şi în autodespresurare, nu lasă nimic neexplorat, nespus în materie de boală şi de suferinţă. Chiar şi aşa, Subpoezie, sinonimă cu retragerea poetei în infernul propriilor cuvinte, datorită declasării deliberate, a situării pe un plan secund, underground, rămâne incompletă, sub standardele po(i)eticului şi ale vitalismului. Perceptibilă ca arsă, neagră, desfigurată, înstrăinată, cu faţa la perete, Subpoezie e ca „prăpastia în care se prăbuşesc cuvintele.” (Termenii înstrăinării), de unde şi punerea existenţei în abis. Angela Marinescu îşi scrie poezia (neromanţată) a propriei vieţi, viaţă căreia îi este refuzat sistematic dreptul la existenţă. „realitate abis realitate” (Iniţialele adevărului), „triada RAR”, reprezintă limita de mişcare impusă a fiinţei desfiinţate, destrămate, sătule să mai aştepte „mântuirea care nu mai vine” (Instrumente).

La Angela Marinescu, pe principiul psihologiei inverse, „dragostea de moarte” (XXX, vol. II, p.83) ia locul dragostei de viaţă: „ceea ce este rău este fericirea mea” (XXX, vol.II, p.93). Tot aici, corporalitatea (temă majoră şi la Max Blecher), trupul sănătos e substituit cu trupul care se sustrage sieşi, ce se macină pe interior, ce se dizolvă, subţiază şi miceşte, ce se retrage în sine, ce se aspiră din interior, ce se pliază înăuntru, ce se ascunde de ochii lumii, se autodevorează şi se înghite pe sine.

În ciuda „bărbăţiei” afişate ostentativ (sau a aspiraţiei la o iluzorie bărbăţie), a vocaţiei de a lupta cu ea însăşi „pe un teren minat (XXX, vol.II, p.97) sau a vocaţiei autosuprimării (Instrumente), Angela Marinescu, poeta sângelui, „pasăre lipsită de aripi” (I, p.144), cea care depune „efort existenţial” (XXX, vol.II, p.132), are momente (ce-i drept, rare) în care cedează mărturisindu-şi FRICA de moarte („nu mai pot să trăiesc/ decât cu moartea în/ faţă” –Colina însângerată) şi de ea însăşi: „mi-e frică de mine./ […] îmi sunt toxică precum o picătură de cianură.“ (XXX, vol.II, p.107).

Poetă a umbrelor, obsedată de carnea macră (prelungire a pieptului ei descărnat) Angela Marinescu îşi plasează Subpoezia în zona sfârtecării, a mutilării exterioare şi interioare, a inutilităţii, a absenţei rostului şi a sensului existenţial: „Sunt o fiinţă inutilă. (Glasul de dragoste al Ifigeniei), „Port în mine un saltimbanc sugrumat.” (Cântec de odinioară).

Subpoezie are trup, are corporalitate. Este o poezie cu „plămâni”, prin care Angela Marinescu strigă, respiră şi se face auzită.

____

    *Angela Marinescu, Subpoezie, Opere complete, Bistriţa, Editura Charmides, 2015, vol.I, 474p.; vol.II, 2015, 329p.

 

 

[Vatra, nr. 7-8/2016, pp. 65-75]