Nu este lipsit de interes să revezi începuturile poetice ale unui scriitor precum Angela Marinescu, mai cu seamă că apariţia a trei volume de opere complete, dublată de mărturisirea că nu va mai scrie poezie invită la consistente evaluări în care, de cele mai multe ori, greutatea cade pe  rezultatele unei deveniri lirice. Poeta însăşi afirmă că debutul său poartă semnele unor căutări, cu accente pe care mai degrabă le-ar da uitării, cum ar fi prezenţa frecventă a melancoliei, să zicem. Nu vom urma neapărat opiniile poetei despre propria-i creaţie, exprimate în câteva eseuri, dar şi în interviurile date. Despre Angela Marinescu s-a scris mult şi s-au emis judecăţi critice de o mare diversitate de-a lungul carierei sale scriitoriceşti de aproape patru decenii. Dacă autoarea afirma: „Primele mele patru volume, Sânge albastru, Ceară, Poezii şi Poeme albe sunt de un inefabil, ca să zic aşa, indestructibil. Acolo am făcut şi nu am făcut poezie. Acum nici nu mă mai recunosc în ele, deşi am păstrat, în parte, o oarecare naivitate, ca oricare om care e dotat şi cu aşa ceva. Eu, însă, am evoluat.” (România literară, 2004, nr. 23, interviu realizat de Filip-Lucian Iorga), Nicolae Manolescu este ferm când spune că întreaga creaţie a poetei este „remarcabil de unitară”, admiţând că există doar „unele modificări de atitudine sau de tonalitate” (Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5secole de literatură, Editura Paralela 45, p. 1080). Cunoscând opiniile autoarei exprimate în eseuri, ca şi în interviul mai sus citat, N. Manolescu precizează, pe bună dreptate, încă de la început: „Nimeni nu se aşteaptă să existe o concordanţă strictă între lirica unui poet şi punctele de vedere teoretice pe care el le-a exprimat: cu toate acestea, ar fi cel puţin la fel de ciudat să nu existe absolut nicio legătură între unele şi altele.” (Ibid.)

Nu de aceeaşi părere este şi criticul Al. Cistelecan, care face şi o trecere în revistă a receptării poetei de-a lungul anilor: „Angela Marinescu n-a fost, într-adevăr, pe traseul primelor cărţi, un nume din nomenclatorul de referinţă al promoţiei – şi cu atât mai puţin al generaţiei.” (Al. Cistelecan, Prefaţă la Angela Marinescu, Subpoezie. Opere complete, vol. I, Editura Charmides, 2015, p. 11) Cu toată această poziţionare, criticul admite că în volumele de început se găsesc trasate direcţiile principale ale poeziei sale.

Fără prejudecăţi, ne propunem o recitire a volumului său de debut (Sânge albastru, Editura pentru Literatură, 1969), cu avantajul unei priviri retrospective. Poemele relevă o contradicţie puternică între lumea în care trăieşte fiinţa, o lume a staticului, a lucrurilor care apasă, care condamnă la o existenţă ştearsă, şi nevoia de desprindere într-un univers al spiritualului, chiar dacă nu limpede, ci conturat ca un spaţiu al căutării de sine, chiar dacă găsirea, identificarea nu înseamnă şi binele, şi frumosul. Poeta îşi organizează desprinderea de o lume a rădăcinilor, a neantizării prin încremenire, de aici probabil şi  unul dintre motivele plasării poeziei sale în bacovianism, apreciere nu prea agreată de autoare: „Zeiţe, zbor inconştient spre voi,/ Cu trupul îngreunat de aripi./ Sunt eu adolescentul pe care-l aşteptaţi?/ Surâsul meu e blând şi palid.// În carne ţipătul a pătruns atât de mult,/ Iar curgerea se întâmplă calmă şi senină./ Eu nu mai ştiu să fiu,/ Decât adolescentul pur ce trebuie să vină.” (Cântec latin [Zeiţe, voi singurii mei zei]) De altfel, ţipătul revine şi în alte poeme ca o descoperire în universul lăuntric explorat, pentru că plecarea este spre lumea interioară, spre căutarea sinelui: „Ţipătul, ca un trup înalt şi negru/ de plantă nemişcată./ Ca un pui de vultur, ce aproape mort de plăcere/ îşi miroase cuibul.” (Ca o luptă în care) Ţipătul marchează sfârşitul unei armonii convenţionale, moartea unei logici sedimentate (Bocet bogat).

Melancolia, mult pomenită pentru volumul de debut, se naşte din teama că desprinderea nu va fi cu putinţă, din primejdia ca mişcarea atât de râvnită să se preschimbe în iluzie, în umilinţă pe care poetul o suportă, venind dinspre lumea cuvintelor, mai concretă decât lasă să se vadă : „De atunci, rătăcesc/ Şi nu mai pot evada, nici fugi, dintre plase/ De atunci, nu mă mai pot avânta din cuvinte/ Şi nu mai pot pleca, decât umilit, dintre fraze.” (Elegie)  Drumul spre sine este precum o iniţiere într-o altă lume, încărcat de nobile renunţări. Gloria apasă şi ea, leagă, iar renunţarea la glorie este un semn al desprinderii: „Pe deplin atras de pământ/ Acest animal greoi, numai sânge./ Îi simt locul vechi şi strâmt/ din care-a evadat.// Şi uneori, în somn,/ Dezmăţat, îl visez/ Cum m-apasă, metalic,/ Pe ochi şi pe frunte,/ Gloria, cel mai singur/ Şi mai trecător/ Dintre animale.” (Metalic)

Este o îndepărtare melancolică de o lume, pentru că există o mare sete a plecării spre sine, spre un univers care încă nu i se înfăţişează cu limpezimi, de aici şi o atracţie nestăpânită spre pustiu (Plantele sunt mai vii decât mine), pentru că o astfel de căutare de sine seamănă uneori cu întoarcerea spre nefiinţă ca formă dorită (Racul) O astfel de putere lăuntrică este de natură să îşi condamne propriile sentimente (Trupul tău), să reevalueze libertatea ca formă de ardere, să considere ruperea de static, de nemişcare precum o fugă de nimic, de golirea de sine : „Inexistentă sunt ca un copac/ Neliniştit de sevă şi soare./ Cap al meu, decapitat,/ Ca un idol adânc care moare.” (Sfântă sunt ca un ou)

Poeta însăşi spunea că tonul elegiac al începuturilor a fost depăşit în volumele care au urmat, că poezia sa a evoluat şi s-a „curăţat” de astfel de rămăşiţe neoromantice. Departe de noi intenţia de a o contrazice, pentru că nu punem sub semnul îndoielii o evoluţie a operei sale poetice, ci suntem de acord că o devenire este perceptibilă mai degrabă la nivelul stilului. Nu credem că melancolia, elegiacul au dispărut pur şi simplu, pentru că ceea ce le-a generat ţine de structuri profunde ale liricii sale, de determinări poetice care nu au dispărut. Cred că avem de-a face mai degrabă cu o asimilare, o convertire a elegiacului în alte dimensiuni, o purificare, o spiritualizare a lui. Iată un astfel de exemplu din volumul Intimitate (2013), fără a avea pretenţia că facem o argumentaţie cu o simplă citare (cititorul are libertatea să verifice prin lectură, să confirme sau să infirme afirmaţiile de mai sus): „s-au sfârşit cam toate lucrurile./ se întrevede ceva/ căruia nu-i mai pot spune viitor/ trecutul invadează totul/ viitorul este ultratrecut/ antimodern, sumbru, violent şi nebun/ în care filosoful ar trebui să fie/ un tip ceva mai deştept/ mai brutal, mai ticălos, mai lichea,/ mai fără anvergură// pentru că el nu are voie/ niciodată/ să îşi arate pulsaţia,/ spasmul, extazul şi/ depresia adâncă.” (Sfârşit) Prefacerea elegiacului, pomenită de noi mai sus, se realizează şi prin detaşare, în vecinătatea obiectivării, cât şi printr-o eliberare a limbajului de corsete, lucru mai puţin vizibil în citatul propus, dar  evident în majoritatea poemelor din volum, precum şi în celelalte volume care urmează perioadei de început, ceea ce conferă discursului poetic dimensiuni lirice noi.

Întorcându-ne la Sânge albastru, vom afirma că desprinderea pomenită este precum o cufundare în necunoscut, într-o lume în care orice surpriză este posibilă, o lume în care propria-i fiinţă, căutată cu atâta însetare, i se poate înfăţişa oricând în forme cu totul surprinzătoare. Incertitudinea naşte, nu de puţine ori, frământări ale fiinţei poetice, nelinişte şi teamă, într-un spaţiu al unei armonii născute din contraste. Credinţa nu o ajută cu nimic, pentru că este tulbure şi doar topirea ei va aduce limpezime: „Eşti zeul meu/ Tu, care te scalzi în putere/ Precum duhul focului în lemn./ Uneori eşti numai sălbatic./ Atunci apele-şi smulg morţii uitaţi/ Şi-i aruncă pe maluri străine.// Dar uneori tu eşti învins/ Şi te târăşti umil…/ Eu însă te previn/ Că prea mult sânge-mi ceri/ Casă-ţi ridic cu slabe mâini un templu./ Oricum, numai ruinele lui vor fi limpezi.” (Zeul meu). Sângele îşi arată impuritatea, precum o temere pentru abisurile lăuntrice (Fiarei, când o mângâi)

Grupurile umane devin şi ele forme goale, iar poetul aparţine celui mai fragil grup, mai straniu şi mai puţin pământesc (Cântec latin [Unde apa stăpâneşte ţărmurile largi]). Când lumea din jur destramă, înghite şi naşte nimicul (Cântec latin [Iată cum înfăşurându-se privirea]), desprinderea spre tulburătoarea călătorie către sine nu este una corporală, ci una spiritualizată. La mare, la întinderea de apă, de valuri, un simbol al mişcării, al spaţiului găsirii de sine, ajung doar cântecul şi umbra: „Greu vor răzbate la apă aceşti oameni negri, prelungi,/ Adâncă li-e gura şi ochii lor se istovesc în orbite./ Se vor repezi cântecele lor ca nişte haite rănite/ Şi umbre vor ajunge lângă ape.” (Spectacol) Călătoria poetului spre esenţa fiinţei trece prin moarte înspre dobândirea durabilului, ca o topire în tot şi în nimic, cu teama de a nu rămâne, de a nu fi un captiv al lumii vegetale, al lumii care osândeşte la nemişcare, la un chip: „Să nu mai fiu un trup,/ Gâtlejul meu să nu mai pâlpâie mereu,/ Ci liber de acum, să mă încheg,/ În însăşi fiinţa mea de zeu.” (Somn) Cu menţiunea că „zeu” pentru Angela Marinescu nu înseamnă neapărat divinitate, ci esenţializarea, spiritualizarea Fiinţei.

Un asemenea demers, renunţarea la tot ce ar putea fi comod, plăcut sau chiar glorios într-un spaţiu al lumii comune, al sedimentărilor, şi dedicarea totală unei căutări a esenţelor bănuite, fără a avea certitudinea unei biruinţe, înnobilează precum căutarea Graalului. Un poet dedicat unei astfel de cauze este cu siguranţă un poet cu sânge albastru, aproape totuna cu o nebunie lirică, văzută  dinspre  spaţiul de desprindere. Ştiind că cere mai mult decât poezia, aşa cum este ea percepută convenţional, poate să ofere – nu şi cuvintele ! – , Angela Marinescu se situează în altă parte, iar pentru a face diferenţa îşi numeşte poemele subpoezie.

Noutăţile stilistice care ţin de un mod nou, dar natural de a percepe cuvintele se conturează încă din primul volum. O rupere a planurilor devine relevantă în Sânge albastru, precum şi senzualitatea ca formă a trăirii în poezie: „Sunt animalul care mă urnesc greoi din somn/ Şi lacom./ Sunt animalul care mă-nmulţesc supus/ Şi adânc./ Sunt animalul care-mi pipăi sexul cu plăcere./ Sunt animalul care uneori, îmi port instinctul,/ Ca pe o colivie lânced, în faţă./ Atunci, în lume, e tăcere.” (Sunt animalul care)

Esenţele râvnite, chiar în universul lăuntric, nu sunt teritorii cucerite, ci mai degrabă rodul imaginaţiei, precum la Charles Baudelaire (Invitation au voyage): „Vreau să văd copaci cu coroanele verzi şi grele de flori,/ Vreau să aprind focuri mari pentru animale mici,/ Flăcările lor să mă lumineze,/ Să fiu ca un colţ în care arde o candelă./ Vreau să văd cum curge o apă,/ Să-mi răstorn chipul singur şi pur peste ea,/ Pe malul fraged să-mi aştern un braţ plin de frunze./ Să adorm când întunericul coboară încet peste mine.” (O, chipul meu singur şi pur) Astfel inexistenţa sau imaginarul devine formă de existenţă durabilă.

Din acest volum de debut, Sânge albastru, Angela Marinescu nu avea să arunce nimic peste bord, cred eu, în cărţile de poezie care aveau să urmeze, ci să dezvolte principalele direcţii într-un demers de esenţializare, de spiritualizare, încât putem afirma că există o unitate a întregii sale opere poetice, diferenţierile diferitor etape fiind mai degrabă de natură stilistică. Declarând că nu va mai scrie poezie, după Opere complete, autoarea invită la evaluări definitive. Asta dacă ar fi să credem poeţii pe cuvânt, lucru mai greu, fie şi în cazul Angelei Marinescu, spre binele poeziei.

[Vatra, nr. 7-8/2016, pp. 75-77]