Ana BLANDIANA – Posteritatea sau încrederea în timp

blandiana

Nu-mi mai amintesc când am descoperit definiţia estetică a noţiunii de „instalaţie”. Nici dacă m-a tulburat din prima clipă şi, cu atât mai puţin, din ce moment a început să mă obsedeze. În orice caz, nu cred că m-a speriat de la început şi sunt convinsă că – în măsura în care am înţeles-o – mi s-a părut mai apropiată de joc decât de artă. Şi asta nu pentru că instalaţiile nu ar fi nişte lucrări de artă, ci pentru că – oricât de frumoase, de sugestive, de pline de idei şi de magice – aceste lucrări de artă nu pot deveni opere pentru simplul motiv că din compoziţia lor lipseşte timpul. Nu faptul că sunt perisabile le împiedică să devină opere (la urma urmei şi statuile greceşti au putut fi ciobite şi chiar sfărâmate), ci faptul că sunt programate să fie perisabile, că în mod intenţionat şi chiar teoretic, timpul este exclus din discuţie. Exclus, nu eludat, nu marginalizat, nu uitat pe dinafară întâmplător, ci interzis pur şi simplu în mod formal, prin definiţie. O instalaţie este o lucrare de artă gândită în aşa fel încât să nu dureze, programată să dispară cât mai curând, ca şi cum nu ar fi existat niciodată, lovită de interdicţia perenităţii. Şi de unde la început, cu ani în urmă, asemenea lucrări apăreau ca nişte trăznăi în căutarea cu orice preţ – chiar şi cu preţul dispariţiei imediate  –  a originalităţii, încet, încet dispreţul faţă de durată s-a întins, a molipsit tot mai mult tot mai fragila încredere în posteritate şi a devenit o formă de artă majoritară.

În acest punct încep întrebările ale căror răspunsuri sunt tot atâtea spaime. Ce argumente ale neîncrederii în viitor îi face pe artişti să nu le mai pese de el? Ce intuiţie a perisabilităţii universului nostru îi face să accepte pieirea fără alternativă a însuşi rostului lor în lume? Ce presentiment al apropierii sfârşitului lumii le dictează refuzul de a mai ridica ochii dincolo de orizontul clipei?

Îmi aduc aminte, în acest context, mirarea şi emoţia mea în faţa tablourilor (dacă li se poate spune aşa) relizate de indienii Navajo din nisipuri colorate oferite răsuflării destructive a vântului. Timp de zile întregi, cu o minuţie şi un simţ artistic transmis imemorial, artistul sau artiştii aşezau fire de nisip colorate diferit în modele complicate, realizând minunate covoare ce îmbinau în jocuri savante nesfârşite nuanţe de gri şi cărămiziu, de verde şi negru. Apoi, când opera era considerată terminată, tribul întreg se aşeza în jurul ei pe pământ, contemplând-o nemişcaţi până când, începând să sufle, vântul amesteca încet culorile, lua cu sine prin aer firele de piatră colorată şi, în cele din urmă, o ştergea cu totul de pe faţa pământului.

Ar părea că mă contrazic. Cum pot să explic, oare, că, în timp ce perisabilitatea programată a postmodernilor îmi trezeşte suspiciunea şi revolta, ceremonia artistică a destrămării în vânt practicată de vechii indieni americani mă emoţionează într-un mod  aproape mistic? E clar că şi una şi alta dintre cele două forme de artă îmi provoacă uimirea, după cum e clar că par să se asemene prin felul în care ştiu dinainte că vor dispărea. Şi totuşi, în mod evident, sensurile pe care le cuprind nu sunt aceleaşi. Indienii Navajo nu interzic timpul, ci pur şi simplu nu ştiu că există. Durata pentru ei nu e decât o neglijabilă parte a veşniciei naturii din care fac ei înşişi parte. Iar arta covorului de nisip risipit de vânt este arta destrămării vieţii însăşi în natura cea veşnică, încât frumuseţea nu numai că nu exprimă frivol perisabilitatea şi insignifianţa, ci devine un elogiu, solemn prin dispariţie, al eternităţii.

S-ar părea că nici unul nici altul dintre cele două exemple de relaţii cu timpul nu are legătură cu literatura. Şi totuşi… E cineva în stare să-şi mai imagineze azi  un poet scriind „Exegi monumentum”? Cu siguranţă nu, pentru simplul motiv că, oricât de plin de fantezie, nici un poet contemporan nu mai poate vorbi fără să clipească despre secolele viitoare. Cea mai importantă deosebire dintre noi şi Horaţiu este că noi ştim că imperiul roman a dispărut, ba chiar că lumea noastră este în curs de dispariţie după acelaşi patent. Este însă această informaţie suficientă pentru a nu mai spera nimic? Pentru a ne îndoi de continuitatea – dincolo de orice fel de degradări sau tragedii – a lumii? Iar, dacă posteritatea este o formă de supravieţuire în conştiinţele altora, avem dreptul să ne imaginăm că toate aceste conştiinţe vor dispărea o dată cu noi?

Îmi amintesc – ca dintr-un vis pe care l-am uitat pe jumătate – relatarea, citită cine ştie unde, a unui supravieţuitor al căderii Constantinopolului care, în mulţimea ce încerca să se salveze, a văzut în mâna cuiva o operă a lui Aristotel, nemaiajunsă până la noi. Din cele 130 de tragedii ale lui Sofocle nu s-au păstrat decât 7, iar  cele 11 comedii cunoscute nu sunt decât o mică parte din opera lui Aristofan. Și totuşi, din puţinul ce a rămas, din ceea ce s-a salvat la întâmplare, din norocoasele fragmente de papirus sau tăbliţe de ceară pe care hazardul le-a ales să nu fie distruse de cutremure, migraţii, naufragii, inundaţii, războaie a încolţit sămânţa culturii europene care avea să continue miracolele antichităţii. Cum ar fi fost dacă Praxiteles şi-ar fi creat statuile nu în marmoră, ci în lut, sau aluat de pâine sau ceară, pentru că bănuia că oricum războinicii Spartei vor înfrânge Atena şi le vor distruge? Cum ar fi fost dacă Cicero nu şi-ar mai fi scris „Filipicele” rostite în senatul roman, pentru că se temea că republica se va prăbuşi, iar Ovidiu ar fi renunţat să mai compună „Tristele” şi „Ponticele”, pentru că speranţa ca barbarii, în mijlocul cărora trăia, să le  păstreze era practic inexistentă?

Dacă posteritatea este ceea ce rămâne, prima condiţie ca ea să existe este să existe ceva de rămas. Am spus şi am scris de nenumărate ori că nu-mi doresc nimic mai mult decât să reprezint pentru cei ce mă citesc ceea ce au reprezentat scriitorii pe care i-am citit pentru mine. Nu cred că aş avea puterea să mai scriu dacă nu aş fi convinsă că aceşti cititori, oricât de puţini, există, dacă nu aş spera, cel puţin, că în războiul de la sfârşitul lumilor va dispărea cineva cu o carte a mea în mână.

Mi se va  răspunde că cititorii pot să dispară mult înainte să dispară lumea, că e destul ca generaţiile următoare să refuze pur şi simplu de a mai citi şi să se înţeleagă între ei prin mesaje telefonice formate din cuvinte prescurtate sau făcând click pe like, pentru ca toate cărţile din istorie să devină inutile. Şi, cum trebuie să recunosc, ceea ce văd în jur oferă suficiente argumente în acest sens, poate că logica ar trebui să mă convingă să renunţ. Faptul că nu o fac nu se datoreşte doar ochiului meu programat să vadă mereu  partea plină a paharului, ci şi unor amintiri de dinainte de istoria scrisă, pe care le simt mai autentice decât orice argument şi care mă conving că, de la facerea lumii şi până azi, nu există catastrofe totale, că dincolo de orice apocalipsă mai rămâne o ieşire, oricât de îngustă, prin care un fir, oricât de subţire, de speranţă reuşeşte să treacă şi să se continue. Scufundarea Atlantidei nu a reuşit să-i şteargă şi amintirea din visul lui Platon, prin care umbrele luminoase ale atlanţilor se lungesc peste continentele şi mileniile următoare. Cum aş putea crede că dispariţia literelor de plumb şi a paginilor de hârtie va însemna şi dispariţia ideilor şi metaforelor, personajelor şi imaginilor strămutate din ele pe monitoare, când în preistoriile infinit mai vitrege, miturile au reuşit să se închege şi să treacă, fără nici un suport material, din gură în gură, transformate şi îmbogăţite mereu, până au ajuns în tipografii? Simplul fapt că motivele basmelor din nord şi din sud, din taiga şi din prerii, de pe creste şi de sub nivelul mării, se aseamănă şi se împletesc, fără a se fi întâlni vreodată, dovedeşte capacitatea oamenilor de pretutindeni de a extrage esenţele, care sunt aceleaşi, pentru ca să nu dispară odată cu învelişul lor, oricât de diferit, şi de a le transmite mai departe, salvându-le astfel. Nu există posteritate mai indubitabilă decât cea a miturilor şi nu există literatură mare care să nu fie, într-o formă sau alta, continuarea lor.

3.

Pentru că posteritatea nu înseamnă supravieţuirea unui nume, ci a unui adevăr. Înţeleg perfect de ce Blaga visa trimiterea în lume a versurilor neîngreunate de clopoţeii numelor proprii ale autorilor, nesemnate, nebruiate de nici un fel de orgolii personale, lăsate libere, numai lumină, numai sens în stare să se topească în alte sensuri la fel de anonime, colective. Pentru că posteritatea nu înseamnă salvarea numelui şi a persoanei tale, ci salvarea sâmburelui de lumină pe care îl conţii. Şi, în acest sens, anonimatul nu i se opune, ci o susţine: modestia, umilinţa pe care le presupune acesta face parte chiar din definiţia supravieţuirii, oferind timpului operele nefalsificate de vanitatea de a fi altfel decât cei de dinainte, cât mai noi, cât mai originale.

 Dorinţa de originalitate – opusă cu violenţă transmiterii milenare a miturilor, atente doar la nedegradarea esenţelor – a dus la evoluţia poeziei de la religie şi filosofie la jocul de forme şi sunete mândre de lipsa lor de semnificaţie, de la Orfeu la Breton şi mai departe… Iar lipsa de semnificaţie şi de aură generează în mod logic lipsa nevoii de perpetuare, din moment ce nu e nimic de perpetuat…

Am citit undeva că nu de mult s-a sărbătorit la Philadelphia centenarul unui bec electric, unul dintre primele becuri produse, care lumina fără încetare de o sută de ani. Cu acest prilej s-a făcut aproape cu stupoare istoria becurilor electrice, care prin construcţie fuseseră făcute să lumineze aproape la nesfârşit. Această longevitate tehnică limitând drastic producţia de becuri, asociaţia producătorilor de becuri a reuşit să impună o lege prin care se interzicea producerea unor becuri care să ardă mai mult de 1000 de ore. Şi cu timpul această cifră, într-un mod simbolic, s-a  mai diminuat. Oricât de incredibilă, povestea este tot atât de reală pe cât de metaforică. Psihologia şi interesele societăţii de consum produc umbre care reuşesc să se întindă şi peste Parnas. Neîncrederea în timp a transformat posteritatea într-un simplu mit, fără să ştie că, ironice, miturile reprezintă cea mai sigură formă de perenitate.

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2016]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s