Petru CIMPOEȘU – Jurnale și memorii

cimpoesu2

Încă din fragedă copilărie am vrut să-mi scriu memoriile. Însă au apărut mereu tot felul de probleme. Mai întâi, nu știam să scriu. Pe urmă, după ce am învățat cât de cât să citesc și să scriu, am constatat că nu prea am despre ce. Nu mi se întâmpla nimic care să merite efortul de a scrie. Căci, să ne înțelegem, a scrie presupune un efort, sau chiar două: intelectual și fizic.

Despre asta discutam mai zilele trecute cu cineva, nu spun cine. De ce nu am ținut niciodată (nici eu, nici el) un jurnal. Și am ajuns în deplin acord la următoarea concluzie: din cauză că nu ni se întâmplă nimic semnificativ. Trăim printre oameni banali și ni se întâmplă doar întâmplări banale sau, în orice caz, care nu merită consemnate, posteritatea nu ar avea ce face cu ele. După ce ne-am îmbătat – sper că ați înțeles, discuția despre Jurnale și Memorii nu avea loc pe uscat –, am putut defini și ce este aceea o întâmplare. O întâmplare este întotdeauna abia amintirea unei întâmplări. Natura ei temporală o face să existe abia din momentul când nu mai există, când e plasată în trecut, ca o suită de prezenturi epuizate. O întâmplare este, așadar, o capcană a timpului, ceva care îl ține captiv, esența ei rezidă în geometria ideală, în cercul închis și izolat, pus la conservat undeva în memorie. Nu vă lăsați manipulați, aceste observații atât de juste și precise au fost formulate și redactate după ce m-am trezit!

Ok, am lămurit o problemă. Cealaltă problemă este că memoria nu actualizează trecutul, nu îl reproduce, nu îl redă, ci îl creează. Așa-zisa noastră experiență interioară pare să fie mai degrabă o interpretare fiziologic convenabilă, ca răspuns la nevoia de Ficțiune sau, dacă preferați, de sens. Cele mai multe memorii pe care le-am citit – nu am citit multe, ci numai atâtea cât să-mi dau seama că seamănă între ele –  se asemănau uimitor cursului scurt de istorie a P.C.R., în măsura în care încercau să schimbe trecutul. Un psiholog german (Hugo Munsterberg, pentru cunoscători) a demonstrat experimental că amintiri clare și vii pot fi totodată greșite. Păi, de ce? Fiindcă omul e un mare consumator de sens, de-aia! Și, acolo unde nu-l găsește, mai pune de la el, completează, umple golurile, atât ale propriei memorii, cât și ale realității în ansamblu. Nevoia de cursivitate, uneori chiar sintaxa și regulile gramaticale, îl obligă să introducă în relatarea lui o logică și relații între evenimente care poate că în realitate nu au existat. Își creează astfel un trecut mai convenabil, măcar în sensul că îi atribuie o semnificație. Pentru autorul de memorii și/sau jurnale, cel mai mizerabil lucru care i se poate întâmpla este să fi trăit o viață nesemnificativă, ceea ce ar însemna că el însuși este o persoană nesemnificativă. Dar ce înseamnă că un lucru are semnificație? Înseamnă că el are o anumită legătură cu transcendentul, cu realitatea ultimă. Sau măcar că deschide o perspectivă către ea.

Poftim, în sfârșit am înțeles de ce mi-e lene să țin un jurnal și de ce nu mi-am scris încă memoriile. Nu am avut suficient de bune relații cu transcendentul. Pe de altă parte, constat că majoritatea celor care au astfel de relații, și mai au și timp să scrie despre ele, suferă de un ciudat sindrom retroactiv. După cum spuneam, pun de la ei, mai mult sau mai puțin. Ceea ce, în alți termeni, s-ar putea numi valoare adăugată. Uneori cam multă, alteori prea multă. Depinde cât le iese lipsă la inventar și ce restanțe mai au în raport cu trecutul. Sau, să le spunem cinstit, frustrări. Sau, ca să justificăm: alibiuri.

Sunt foarte mândru de rigoarea și acuratețea demonstrației mele de până aici. Un singur detaliu mă cam sâcâie. Că am amintit, la un moment dat, despre realitatea în ansamblu, ca și cum ar fi fost de la sine înțeles că știu ce este ea. Nu știu. Cuvântul „realitate” mă găsește de fiecare dată nepregătit intelectual și mă pune în încurcătură. Cu atât mai mult, ceva numit realitatea ultimă. Am încercat cândva să teoretizez această neputință sau limită a gândirii mele și am scris (despre) niște „ficțiuni ilicite”. Bine, nu prea au fost luate în seamă, dar asta nu m-a împiedicat să-mi acord brevetul de inventator. Abia în zilele din urmă am citit despre niște semi-ficțiuni inventate de un neamț, Hans Vaihinger, foarte asemănătoare, dar nu identice, cu ale mele. Din câte înțeleg, cartea lui, intitulată Filosofia lui „ca și cum” (așa traduc The Philosophy of „As if”) și apărută cu mai mult de o sută de ani în urmă, a produs după anii ’90 oarecare agitație în mediile filosofice occidentale. Vaihinger deosebește între ficțiuni reale (băi, nu cumva asta e o glumă?) și semi-ficțiuni. În vreme ce ficțiunile „reale” sunt în contradicție cu realitatea, sunt în contradicție cu ele însele și sunt în general înțelese ca ficțiuni, semi-ficțiunile satisfac numai prima și a treia condiție, va să zică sunt coerente (consistente, în sensul american al cuvântului). Mă rog, în clasificarea lui, altminteri foarte elaborată, Vaihinger ne vorbește de asemenea despre ficțiuni virtuoase – care reprezintă un mijloc eficient pentru anumite scopuri, ceea ce înseamnă că, până la un moment dat, aproape toate sunt virtuoase, după care devin vicioase, pierzându-și utilitatea și oportunitatea. De exemplu, teoria geocentrică a lui Ptolemeu; animalul arhetipal al lui Goethe; lucrul-în-sine kantian; noțiunea de vid. Dar viteza ce este? Dar energia? Și așa mai foarte departe. Îl citează pe Nietzsche, care ar fi spus că viața și știința nu sunt posibile fără concepții imaginare sau false.

Ar cam fi ocazia să mă opresc aici. Îmi voi scrie memoriile, la care visez dinainte de a le fi avut, ca și cum ceea ce vă povestesc s-ar fi petrecut în realitate. Dacă nu s-a petrecut întocmai cum vă spun, sau dacă asta nu vă va folosi la nimic, nu e vina mea, ci a realității, că e problematică. Sau a timpului – oportunitatea, utilitatea au și ele un termen… Dar și din cauză că, de la o vreme, memoria mea cam dă rateuri. Cred că de fapt asta se întâmplă cu oricine se apucă să țină un jurnal sau să-și scrie memoriile. Face acel lucru tocmai din cauză că nu mai are suficientă încredere în memoria lui. Și, într-adevăr, atunci când memoria nu-l ajută, imaginează, mai adaugă de la el… Mă rog, unii ar putea pretinde că astfel realitatea devine victima unui denunț calomnios. Totuși, eu îi voi spune: plus-valoare!

 

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2016]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s