Ovidiu Bufnilă – Trei proze scurte

bufnila

 

Aici e România!

Aseară pe la doişpe, de fapt, acu’ mi-aduc aminte bine, nu ştiu care a debranşat România de la reţeaua virtuală internațională. Gore a adormit subit pe scări într-o poziţie nefirească. Vardistul din colţ a adormit şi el. Chiar şi Preşedintele României a adormit la brifingu’ de presă de la Palatu’ Prezidenţial. Au adormit pe rând serviciile secrete, biserica, partidu’ cutare şi partidu’ cutare, societatea civilă, mă înţelegi, covrigaru’ Petre, Bodo, barcagiul Petru, Petrache cu Maglavitu’, Bobolina, Gucci Gambino, şotroniştii, blogării, aurolacii din Amzei, toţi primarii din Rurala Naţională, colonelu’ Lubomir, Bardowsky, echipa de fotbal din Giuleşti şi întreaga Ligă, analiștii politici Mache și Pache.

Întreaga Românie, debranşată, s-a pus pe sforăit.

Eu, ce să fac?!

Lucid cum sunt, am tras o raită pe la Arsenal. Am coborât spre Faru’ Genovez. M-am fâţâit pe faleză. Hamalii sforăiau în port, mamă, mamă. Nici urmă de turişti. Era doar un american cherchelit care trăgea şi el la aghioase, dincolo de Turnul Fierarilor, cam coşcovit săracul. Pe legea mea, am văzut un OZN. Pe urmă am văzut nişte fantome iezuite. Fantomele n-au somn, nici OZN-urile.

Pe urmă am prins un post de radio din Pakistan care transmitea nişte jazz şi reclame cu Coca Cola şi cu jartiere rozalii pentru dame şi cuconiţe. Pe Google, nici ţipenie de români.

Tot hoinărind, mi-a trecut prin cap să fur un taxi şi să mă înfiinţez la Capitală să văd ce şi cum. Bucureştenii, dragii de ei, dormeau tun. Am fost la Ministerul de Finanţe şi mi-am rezolvat nişte facturi, că portarii dormeau duşi şi ministru’ așijderea. Am fost şi la Interne, unde era o şpăgăraie de toată frumuseţea care dormea şi ea, şpăgăraia, de trozneau euro-podelele sub poponeaţa ei obraznică.

M-am plimbat la mişto prin Piaţa Romană, pe Batiştei, pe lacul Herestrău cu o tiribombă acvatică adusă de SC Acvatic SRL tocmai din Hawai, să se dea cu ea poporul, să mai uite de necazuri. Am mâncat hot dog pe săturate, că la McDonald’s dormeau cu toţii, iar tigăile erau pline ochi. La Serviciul Special de Telecomunicaţii am descoperit că şi Iaşiul, Clujul, Timişoara și Suceava dormeau bine mersi.

Pe la doişpe şi-un pic, mi-am dat seama de gravitatea situaţiei şi am luat-o la fugă spre  Otopeni să urc în Turnul de Control să iau legătura cu Lumea Mare să le zic ce necaz aveam şi să cer instrucţiuni pentru rezolvarea cazului. Waved Wonderful World! Yep!

Dar nu era Turnul de Control ci chiar Turnu’ Fierarilor. Materializat prin spațiu-timp, anecdotic vorbind. Asta e, dematerializare, adică liberalism deșănțat și apoi materializare, adică marxiști fornăicioși și tembeli. Turnu’ Fierarilor nu era turn ci un nou concept filozofico-spațialo-procesual. Asta am citit-o în Bjorn Zambezi, filozof, premiant Nobel cu coroniță și un milion de euro. Avusese dreptate Gucci Gambino, Turnu’ Fierarilor era energie pură, ce să mai vorbim. Eram însemnați. Aveam o Misiune în Univers.

Mi-am dres glasu’, mi-am făcut curaj. Am zis în eter: Aici e România.

Lumea Mare n-a răspuns.

Am repetat, aici e România. Lumea Mare, chitic.

M-am enervat, se înţelege. Am răcnit în microfoanele care bâzâiau cometic: Băăă, Lumea Mare, aici e România!

Şi tot aşa până când am descoperit că întreaga noastră planetă a fost debranşată de la rețea. Întuneric beznă. SMS-uri, ioc. Hekări, niciunul. Nu tu Facebook, nu tu Google, nu tu Youtube, nici Gagarin, nici mangaleră, nici Eminem, nici X Factor, nici Avatar.

De câteva zile, liber fiind ca păsărea cerului, hoinărind de colo-colo printre somnoroși, scriu un studiu sociologic despre felul în care dorm popoarele lumii tot chitind cumva dacă Turnu’ Fierarilor n-a fost ridicat în vremuri imemoriale de o rasă de înaintași ai noștri, necunoscuți, care-au vrut să ne transmită un mesaj, o misiune, o sarcină esențială, o ipostază inițiatică, ce bine ar fi să nu care cumva s-o ratăm ca niște fraieri!

Italienii dau din picioare și cântă canțonete zemoase. Suedezii dorm buştean cu un surâs pe faţă, nici nu mişcă. Americanii fac în toate felurile, vorbesc prin somn şi, zău, spun numai măscări cu godzile, titanicuri, meteori, conspirații şi oscaruri. Zuluşii aleargă după antilope prin somn iar tibetanii levitează sforăind uşor. Acu, ce să mai zic, pe Ning şi Facebook, românii dorm buştean, semn că virusu’ românesc de adormire generală s-a propagat prin reţelele de socializare.

Mda. Hoinăresc de nebun prin lumile virtuale care abia mai pâlpâie în mintea mea.

Tocmai am coborât de pe Piramide, tocmai am vizitat Insula Paştelui, tocmai am tras o raită prin Burundi şi am văzut apusul de soare de pe Kilimanjaro. Stau binişor cu dialectul tungu şi o să mă specializez în circulaţia metroului prin Londra.

În general, aşa, ca lucid, mă simt bine. Am strâns somnoroşii de pe străzile din LA, din Berlin, din Moscova, din Cairo şi aşa mai departe, să nu-i plouă, să nu-i ia ciclonul să-i ducă aiurea prin spaţiu cosmic. Pe români i-am strâns frumuşel în Bucureşti, sub Marile Arcade ale Neamului. Acum, dormind, Poporul român e uriaş, e falnic şi cumplit de frumos. Unii-ntr-alţii, românii sunt acum atât de falnici! Wave Wonderful World! Yep!

Din când în când, urc în Turnu’ Fierarilor, ăsta energetic și magic și procesual și fenomenologic, proaspăt văruit, eu l-am văruit, patriotul de mine, vigilent, cu ochii-n patru, l-am văruit să nu care cumva să mă găsească vreo inspecție, ceva, nepregătit, răcnesc în microfoanele cosmice: Alo, aici e România!

Dar ce credeaţi?! Credeaţi c-o să le zic că-i Pământu’? Ha, ha, ha! Păi nu sunt eu la microfoane? Nu ratez şansa asta! Alo, Cosmosu’, aici e România, na!

* * *

 

Fericite sunt cuvintele nespuse

Acum ce să zic, madam Calomfirescu mi-a dat un SMS și m-a informat că vecinul ei, pictorul de biserici s-ar fi transformat într-un albatros, vineri pe la prânz.

Ce cuvinte sprințare, ce poveste nemaiauzită!

Fericite sunt cuvintele necuprinse în discursul preşedinţilor, în vorbele de duh ale călugărilor, în diatribele lansate de parlamentari făţarnici siluind trupul patriei.

A nu spune e mai grozav decât a perora. A nu spune e mai periculos decât a te afla în treabă flecărind în marginea istoriei şi a lumii. Învaţă nevorbele, necuvintele şi lungile tăceri. Ascultă-ţi trupul, diapazon universal în universul acvatic. Lasă cuvintele, bezmeticele, să se prelingă pe lângă trupul tău.

Tăcerile tale sunt rarele clipe când te uneşti-cu-unu. Imaginea ta va fi mai viguroasă prin tăcere. Când toţi urlă şi dau ca bezmeticii din braţe, învaţă umilinţa penumbrei. Lasă-te purtat de tăcerea esenţială. Pătrunde-te de tăcere. Marii cicălitori, care împing popoarele ca pe nişte turme în braţele comunicării-fără-de-noimă, lipsesc fiinţa de înţelesuri, transformând-o în client, cumpărător, adresant. Imaginea ta e o vecinătate a lui unu şi nu un lung monolog al mediocrului, minimalului şi meschinăriei. Descoperă-te în imaginea ta prin necuvântul tău. La început n-au fost cuvinte, ci imagini ale unor mulţimi de puncte-aflate-în-vibraţie. Iar aceste mulţimi nu sunt altceva decât stratul ultim al imaginii tale care nu e decât aparenţa.

Sunt sigur că n-am putea înţelege formele geometrice fără a ne referi la navigaţia punctului. Enunţul acesta ar fi la fel de corect dacă aş folosi pluralul pentru că, fără îndoială, sunt expresia principiului lui unu care se multiplică. Sunt când punct, când o mulţime de puncte. Sunt când peştoaica peştoaicelor, când popoarele acvatice digitalizate şi fragmentate aflate în extaz în inima sudicelor sau orientalelor.

Pe potriva incantaţiilor şamanice. Îmi face o plăcere nebună să mă gândesc la punct. Dăruit lumii spre profundă cunoaştere şi înţelegere, punctul se sustrage continuu actelor insurgente ale spiritului. Probabil că spiritul, aflat într-un corp generat după o geometrie perversă, s-ar putea explicita printr-un punct de tranzit.

Poate că spiritul e de fapt o mulţime de puncte de tranzit. Un nor de puncte care, în mod aparent, se mişcă haotic. Un pitoşkin exemplar! Multiplicându-mă, metamorfozându-mă într-un nor nebun de puncte, îmi măresc suprafaţa oceanică.      Construiesc în mod pervers corporalitatea navigatorilor secretului porniţi în căutarea ultimului sens. Dar ceea ce mi se pare extrem de interesant şi încântător e felul în care această mulţime de puncte, acest nor, află că e o mulţime de puncte. Sau pur şi simplu află că este un punct multiplicat sau chiar multiplicant, un punct de tranzit. Spiritul s-ar putea afla în afara mulţimii de puncte care îl compune?! În asta ar putea consta virtualitatea universului acvatic? Poate că el, universul acvatic, e format din două felii, virtualul şi realul. Astfel că unui punct real îi corespunde un punct virtual. Unei mulţimi de puncte reale îi corespunde, în mod firesc, o mulţime de puncte virtuale. Nu e oare prea simplu?

Dar cine a generat pe cine?! Înclin să cred că în corporalitatea trecutului se înfăşoară oceanul virtual în timp ce viitorul se desfăşoară din el. Pare că doar prezentul e real, el reprezintă crunta realitate. Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci înseamnă că eu sunt real numai în acest moment. Şi atunci să fie Pitoşkin o simplă invenţie? Dar cum pot fi sigur de acest lucru?! Şi cum pot deosebi oceanul virtual de oceanul digital? Poate că ar fi trebuit să primesc un semnal care să-mi certifice crunta realitate aşa cum este ea ca aparenţă. Dar dacă l-aş primi, cum aş putea fi sigur că l-am primit eu? Şi, mai mult, cum aş putea fi sigur că mi-ar fi adresat?! L-am primit deja?

Imaginaţia îmi joacă desigur o mulţime de feste. Dar nu sunt sigur că e vorba chiar despre imaginaţia mea. Şi dacă ar trebui să fie vorba de o memorie, de ce ar trebui să o revendic tocmai eu?!

Mă întreb dacă eu pot fi un eu în absenţa memoriei. Şi, mai mult, de vreme ce-mi pun asemenea întrebări, e sigur că eu sunt cel care are o memorie.

Astfel că, deşi memoria mea pare să aibă un caracter continuu, mulţimea de puncte care sunt are discontinuităţi în aparenţa ei. Adică eu sunt un eu nemuritor dar discontinuu. Atunci viitorul e neimportant? Dar nimic nu mă împiedică să cred în viitor. Nimic nu mă împiedică să-mi amintesc trecutul. Nimic nu mă poate îndepărta de ideea nebună de instantaneu acvatic. Aceasta fiind poziţia mea-în-sinele-meu. Nu e neimportant cum te poziţionezi în lumile acvatice. Ce-ţi oferă aceste lumi acvatice?      Tu cine eşti? Care e tendinţa? Care e direcţia? Spre ce lume te îndrepţi?

Ești și tu un albatros?! Uite-l, zboară pe deasupra străzii, îl ia vântul, îl duce, îl preschimbă într-un abur de cuvinte. Mare pișicher pictorul de biserici!

Iar eu?! Eu îmi aprind o țigară și ies la promenadă.

* * *

Ce-ar spune oare Freud despre toată povestea asta?!

Dacă mă privesc dinspre Apus, parcă aş fi un zburătoriu. Dacă mă privesc dinspre răsărit, parcă aş fi un saurian solzos şi zâmbăreţ. Garbarola Gumbolao, şi ea, pare un schimbător de imagini. Îi zăresc codul genetic zburătăcind prin pliurile magnetice. De unde vine fabuloasa asta? Poate că am inventat-o eu însumi sau poate că numai psihismul meu care nu are decât o vagă instrucţiune perceptivă. Mă întorc în mine însumi căutând o vecinătate liberă. Aş putea fi un organic sau poate un electric sau poate un magnetic, vălurit şi văluritor.

Plaja scânteietoare trebuie să fie pielea unei balene de sticlă. Balena asta e de fapt o corabie incendiată de luptătorii Nordului. Luptătorii Nordului pot fi instrucționați de psihismul meu, se înțelege. Ce-ar spune oare Freud despre toata povestea asta?!

Când Garbarola Gumbolao se trezeşte, soarele se ridică pe cer, obligând spaţiul lui periferic să se plieze. Eu alunec pe pantele spaţiului, transformându-mă fie într-un eveniment, fie într-o fabuloasă de rangul I. Ficţionalitatea mea excesivă bulversează continuităţile sistemelor cosmice din arealul Roşu. Arealul Portocaliu produce făpturi lente în timp ce arealul Verde produce făpturi dinamice. Comunicăm prin semne. Găsesc semnele pe plajă.

Plaja se întinde cât vezi cu ochii. Dar ce sunt ochii? Ei VĂD? Sau psihismul meu contruiește VĂZUL. Timpul se vălurește construind Imagini Perverse.

Tot ceea ce VĂD e anterior sau simultan cu mulţimea de puncte care sunt?

Plaja scânteietoare se pliază sub forma unei case. Mă apropii de casă sau sunt chiar eu această casă. Dacă aş fi chiar eu această casă, m-aş vedea, MĂ VĂD, apropiindu-mă dinspre Sud. VĂD un navigator înaripat, solzii lui strălucesc. Gândurile lui sunt gândurile mele.

Garbarola Gumbolao, stăpâna acestei case, ficțiunea mea, se ascunde după jaluzele mustind de dorinţă. În apropiere se află un Orgasm. Navigatorul o strigă pe Garbarola Gumbolao. Cei doi se întâlnesc pe plajă. Se iubesc pe nisip. În cel mult câteva minute vălurite, Garbarola Gumbolao va naşte un EROU. Eu, Marea Casă, voi chema Eroul înăuntru pentru a-l pregăti pentru războaiele de imagine care deschid Noul Mileniu, Era Vălurită.

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2016, pp. 163-165]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s