(12 iunie 2022)
În acea dimineață de toamnă care sosise din senin m-am trezit pe holul auster al unei clădiri igrasioase. Eram picat din lună. Construcția veche ca duhorile ce le emana adăpostea un liceu care fusese botezat de o minte cu siguranță răvășită, cu numele: Ungro-Valahul.
Era neprietenoasă și oarecum alunecoasă. În ea aveam să poposesc o perioadă bună de timp, iremediabil pierdută.
Citește în continuare →
Pentru creaționiști, problema Omului este simplă. Într-o bună zi, Dumnezeu a văzut că Pământul este pustiu și a hotărât să creeze Omul. A luat niște lut de pe jos, l-a modelat în formă de om, a suflat Duh Sfânt peste el și a însuflețit omul. Primul om s-a numit Adam și din coasta lui a făcut-o pe Eva, apoi celor doi le-a dat drumul în lume să populeze Pământul. Problemă rezolvată. Și fiindcă în religie funcționează preceptul „crede și nu cerceta”, creaționiștii nu trebuiau să demonstreze nimănui, nimic.
Citește în continuare →
Nu îşi revenise. Îşi simţea în continuare corpul înţepenit, pielea şifonată. Senzaţia asta nu îl părăsea de vreo câteva dimineţi. Când alarma ceasului devenise deja un ţipăt prelung, Radu se trezise de câteva minute bune. Îl aştepta o zi lungă la job. Trebuia să rămână peste program, căci urma una dintre acele şedinţe lungi, după atâtea săptămâni de stat în casă și de lucrat online.
Citește în continuare →
care nu va fi scris niciodată, pentru că nu merită efortul. Toată lumea scrie și nimeni nu mai citește. Îți storci creierii de pomană. Subtitlu: Transmisiune directă din viitor. Ipoteza simulării a lui Nick Bostrom susține că nu suntem decât un joc pe computer. Realitatea augmentată a unui copil autist din viitor, lăsat singur acasă. Aluzie fină la ministrul ăla care zicea că ne tragem nu din maimuță, ci din viitor. Hurduc?
Citește în continuare →
Chestia asta chiar e urgentă și trebuie scrisă.
Dragi români, vă avertizez că lucrurile merg din ce în ce mai bine. Șeful guvernului tocmai a anunțat că, de la începutul anului viitor, salariul minim pe economie va crește (din nou!). Dar nu despre asta e vorba acum.
Citește în continuare →
Toată lumea s-a săturat de pandemie și de guvernarea liberală. Ți-e frică să mai ieși în stradă, nu știi ce surprize te pot aștepta dincolo de pragul casei. Un jandarm sau un nene de la poliția locală stă cu pixul și chitanțierul pregătite să te amendeze, fiindcă ai uitat să-ți pui masca.
Ferească Dumnezeu de vreo boală care să necesite internarea în spital. Mă refer la spitalele publice, pline de nosocomiale. Sau cele unde trebuie să dai șpagă. Nu chiar toate. Unele mai iau și foc. Mai bine te duci la privat. Acolo nu dai șpagă, plătești cinstit și cam mult, dar merită – dacă îți poți permite. Te întorci acasă cu conștiința curată, ai luptat pe cont propriu împotriva corupției și ai învins, ești cetățean european. Nu oricine își poate permite luxul de a fi cetățean european, trebuie să ai un salariu de măcar cinci mii pe lună.
Citește în continuare →
Am crescut de prunc în pusta ungurească de lîngă Mátészalka. La răscrucea drumului care duce la Nyíregyháza şi, de-acolo, cătră Budapesta. Printre cai, căruţe cu coviltir, potcoave stricate cu care ne jucam toţi coconii. Se spunea c-aduc noroc… aşa ne-o-nvăţat tata Barany Zoltan, şeful ţiganilor din toată pusta. Călăream ca un husar. Mie-mi punea tata la șezut o pătură, pe-alocuri rîncedă de la transpiraţie. „Tu n-ai mult sînge de ţigan. Nu ţi-i găsî locu’-n ţigănia asta de pustă, Demeter dragă”, zicea tata.
Citește în continuare →
– Mă auzi? E muzica tare afară, stai să-mi pun căștile.
– Te aud. Te aud, repetase, cu o voce din care eliminase slăbiciunea, ridicîndu-se pe jumătate din pat.
– Sînt plină de nervi! Trebuie să-ți povestesc. N-aveam pe cine să sun la ora asta. Ești în București? Noi sîntem la mare de trei zile. Adică am venit împreună, dar acum mă bate gîndul să plec singură acasă. Ai timp să-ți zic?
– Da, am timp, zise el, aruncînd o privire îngrijorată alături, unde i se păruse că vede o mișcare.
Citește în continuare →
Marius își aducea bine aminte cum în seara aceea de vineri aruncase o ultimă privire biroului înainte de a pleca acasă. Fusese ultima zi de muncă la birou deoarece, la începutul săptămânii următoare, din cauza situației de urgență, toții angajații firmei își vor continua activitatea de acasă. Își privise biroul întrebându-se ce ar trebui să mai ia cu el, ceva de care să aibă nevoie în perioada care urma. Contemplase totul atent, dar nu găsi nimic interesant și nici necesar. Post-it-uri colorate, împrăștiate pe birou, micul glob pământesc, cutia cu creioane și pixuri, agrafe, capul de gips al lui Goethe (primit cadou de la niște colegi care fuseseră la Frankfurt), un cactus despre care nu putea spune dacă mai trăiește sau nu fiindcă arăta la fel ca atunci când îl primise, o agendă de birou și alte fleacuri. Privirea îi căzuse și asupra fotografiei (selfie) pe care și-o făcuse la concertul lui Passenger din München și pe care scrisese data cu un marker: 15.08.2018. Fotografia fusese prinsă în pioneză de peretele de rigips care despărțea biroul său de cel din față. Întinsese mâna și luă fotografia, apoi, mulțumit, își aruncă rucsacul pe umăr și ieși din birou.
Citește în continuare →
Să fiu sincer, în anii din urmă am avut mari îndoieli în ce privește calea prin care se înmulțește poporul român. Am ajuns chiar să cred că a părăsit dreapta cale a procreerii sexuale în avantajul polenizării sau clocitului.
În fond, nici nu-ți dai seama când se produc modificări, dacă ele au loc treptat. Când ești profund marcat de revoluție, nu mai vezi evoluția. Aşa se face că, urcând mai ieri într-un mijloc de transport în comun, văd o femeie cu măscuță albastră pe botic, cu un copil mic în brațe, agățată cu o mână de bară.
Citește în continuare →
revistavatra.org 