Alexandru VLAD – Guraliva

sandu vlad nou

Seara razele soarelui se îmblânzesc, devin lumină pură, lungesc umbrele arborilor din vale până la casa mea, intră prin toate geamurile mele şi scaldă pereţii albi transformându-i și pe aceştia în surse de lumină. Parcă simţind relaxarea ce pluteşte în aer, în aceste momente îşi face apariţia Guraliva, încercând, ca de obicei, să facă o mică afacere. Ştiu că le vinde tinerilor şi beţivilor alcool la orice oră din zi sau din noapte. Mai ales din noapte – ziua sunt deschise şi cele două localuri. Pentru mine are caşcaval de oaie muced şi acru sau ouă stătute, adunate din toate cuibarele pe care le scapă din vedere. Apărea în portiţa mea îngustă şi se strecura în curte, cu basmaua trasă pe ceafă, zâmbindu-mi cu cei doi dinţi care i-au mai rămas. Nu mă las dus de nas: ştiu ce negociator redutabil poate fi când îşi pune în cap că eşti omul potrivit s-o scape pe ea de ceva ce-i prisoseşte. Se aşează pe zidul meu de granit care terasează curtea pe la jumătate, şi pietrele se dizlocă de la loc sub greutatea ei zdravănă de ţărancă. Citește în continuare →

Mihaela VANCEA – Proza scurtă în larg

pascal-deseneaza-corabii_1_fullsize

Anul literar trecut a oferit câteva romane valoroase de proză printre care se numără și Pascal desenează corăbii al lui Radu Niciporuc. Volumul* reprezintă debutul literar al unui scriitor mai neobișnuit, un scriitor care vine din mediul marinăresc fiind inginer electrician pe navă – și care reușește astfel să îmbine cu succes lumea rigidă a șuruburilor, cum el însuși o numește, cu finețurile literaturii.   Citește în continuare →

Alexandru VLAD – De doi lei linişte

sandu vlad

Suntem stresaţi şi ne dorim cu toţii linişte. Izolăm pereţii, schimbăm geamurile, plantăm perdea verde (dacă se poate) şi dacă nu ajungem la cine ştie ce rezultat ne mutăm la ţară. Mai ieftin şi mai liniştit, explicăm noi tuturor care stau să ne asculte. Dacă spunem ceva şi despre aer curat nu ne mai crede nimeni – nici la ţară nu mai există aer curat. Aşa că îi asigurăm că avem linişte. Ori noi nu mergem neapărat la ţară ca să facem linişte, ci să avem linişte. Pentru că fiecare  îşi aduce după sine gălăgia lui de la oraş, pe care acolo nu şi-o mai auzea din cauza cacofoniei generale. Dar mai nou şi oamenii de la ţară, taciturni cândva, ciulind urechea să audă vaca în grajd, au ajuns amatori de jucării cam zgomotoase: pompa cu care scot apă, fierăstrăul circular, motoreta cu care se duc la lăptărie. Citește în continuare →

Ovidiu Bufnilă – Trei proze scurte

bufnila

 

Aici e România!

Aseară pe la doişpe, de fapt, acu’ mi-aduc aminte bine, nu ştiu care a debranşat România de la reţeaua virtuală internațională. Gore a adormit subit pe scări într-o poziţie nefirească. Vardistul din colţ a adormit şi el. Chiar şi Preşedintele României a adormit la brifingu’ de presă de la Palatu’ Prezidenţial. Au adormit pe rând serviciile secrete, biserica, partidu’ cutare şi partidu’ cutare, societatea civilă, mă înţelegi, covrigaru’ Petre, Bodo, barcagiul Petru, Petrache cu Maglavitu’, Bobolina, Gucci Gambino, şotroniştii, blogării, aurolacii din Amzei, toţi primarii din Rurala Naţională, colonelu’ Lubomir, Bardowsky, echipa de fotbal din Giuleşti şi întreaga Ligă, analiștii politici Mache și Pache.

Întreaga Românie, debranşată, s-a pus pe sforăit.

Eu, ce să fac?! Citește în continuare →

Alexandru VLAD – Petre

alexandru-vlad1

Imediat după ce mulţimea a început să iasă din capelă, unii luând din coroanele de flori ce se ridicau într-un morman uriaş, alţii praporii sau crucea, alţii ieşind fără să ştie ce să facă cu mâinile, vârându-le în buzunare şi după aceea scoţându-le imediat, unii şoptindu-şi câte două cuvinte, aşteptându-se ca să se înşire în convoi, formând convoiul în urma preotului şi familiei şi au luat-o pe aleea cimitirului, imediat după aceea, cum spuneam, am dat colţul şi l-am găsit pe Petre. Fuma.

– Gata? mă întrebă el.

– Gata, i-am confirmat eu. Citește în continuare →

Claudiu KOMARTIN – Piolet

CLAUDIU-KOMARTIN-foto-JAN-H.-MYSJKIN_1

Respiraţia ta mă linişteşte, ai mai şoptit înainte să te ia somnul, aduci cu o pisică leneşă în timp ce pleoapele ţi se-nchid, iar vorbele devin tot mai moi şi mai leneşe, până rămâne un tors, un huruit cuminte, separat de tot ce e umoare, ţesut organic neconsolat. Ai adormit în aceeaşi poziţie: întoarsă spre mine, cu buzele întredeschise, cu mâna pe şoldul meu, e bine aşa. Cerul rămâne senin, nopţile sufocante au trecut deocamdată, poate că ploaia se va întoarce, dar până atunci va fi deja prea târziu. Nepăsătoare şi estompată, lumina răreşte gesturile şi le-ncleiază, respiraţia ta îmi abureşte clavicula, îmi gâdilă sfârcul drept – mă înduioşez puţin şi mai aştept lângă tine o vreme, gândindu-mă cât bine poţi găsi totuşi în clipele astea, chiar şi într-o lume plină de oameni amputaţi – ei încă aşteaptă un clei revoluţionar să le prindă la loc mădulare, artere şi creieri, toate ţâţânile şi şuruburile fragile, atât de puţin înţelese, ale unui corp omenesc.

Despre cleiul ăsta îmi vorbise, ca despre un miracol iminent, George. Noaptea, amintirea trece prin minte cum trece curentul electric printr-o bobină uitată într-un depozit, mă ridic pe marginea patului şi păşesc în vârful picioarelor către laptop, îl pornesc, atent ca mârâitul ventilatorului să nu te trezească.

Din superstiţie, nu am mai deschis folderul în care au rămas fotografiile cu noi de atunci – totul e înregistrat oricum în memorie, atât cât mai poate şi ea să ţină la suprafaţă imaginile păstrate din sfârşitul ăla de toamnă de la Constanţa. Plecaserăm în dimineaţa aceea trei din Dinicu Golescu, alţi trei ne aşteptau la destinaţie conştiincioşi, era încă dimineaţă când am ajuns şi-am început să vorbim de Pessoa; mă zgândărise că George îi dăruise lui Miki, chiar în staţia de autobuz, Cartea neliniştirii, lui, şi nu mie, dar am uitat asta repede,  gândul mi-a fugit la toate cărţile pe care mi le amintesc mai degrabă pentru clipele în care au intrat în viaţa mea decât pentru ceea ce au lăsat în mine, acolo, dedesubt, sub toate cartilagiile şi venele îngroşate din lene sau neputinţă, când plecasem era încă întuneric şi Dâmboviţa avea sclipirea ei stupidă, pe care de-abia dacă o poţi vedea uneori prin mâl şi gunoaie, dar eu am văzut-o, cel puţin aşa cred, i-am zâmbit dispreţuitor şi mi-am spus că marea e mai darnică, marea, „această neaşezare pe veci a materiei”, cum spunea un poet bătrân care îmi arăta pietrele lui şi avea în ochi licărul ăla de bucurie nebună, marea pe care n-o poţi opri, n-o poţi închide-n betoane, şi sentimentul că undeva după colţul străzii, după statuia lui Ovidiu, după stabilopozii urâţi, cenuşii, aproape grandioşi în urâţenia lor veselă, mă aştepta ceva ce căutam ca un disperat, surd şi mut să fi fost, deşi numai surd şi mut nu eram, şi tot aş fi simţit că acolo e ceva nesfârşit în care mi-aş putea îneca răul, urâtul, mândria prostească şi inutilă, şi George, cu cleiul lui, cu râsul şi cu voinţa lui, pe care am crezut-o de multe ori neînduplecată şi rece, de a trăi cât mai intens, de a lua tot ce i se dă şi tot ce nu i se, în cleiul ăla rămăsesem şi eu prins, prostit de un vis, de o aberaţie citită în cine ştie ce revistă vulgară, cleiul ăla, clisa aia dospită în laboratoarele ultraperformante ale americanilor sau ale futuţilor de elveţieni, cu eutanasia şi cu băncile lor care îi feresc de deznădejde şi de furia care te cuprinde când devii slab şi neputincios, doar la asta mă pot gândi şi acum, chiar dacă ştiu că în timpul vieţii mele nu, aşa ceva nu va fi gata, şi lumina din dimineaţa aia, după o zi şi o noapte nedormite, fojgăiala instinctelor, foamea, zbaterile în gol: destrudo.

Începuserăm de pe drum: aveam destulă iarbă şi pastile (darnica de Găbiţa ne tot vorbea, cu modestie prefăcută, despre „farmacista ei”), profesorul bea whisky, noi bere şi un coniac prost, râdeam zgomotos, era rece, dar nu mai simţeam nimic, le convinsesem pe chelneriţele de la „Vraja mării” să scoată o masă pe chei şi-acolo ne-am continuat vorbăria, râzând pe seama tuturor labagiilor pedanţi, turnând în noi băutură şi fumând ca nişte poeţi adevăraţi care nu se tem de nimic.

Apoi şi-a făcut intrarea în scenă ţigănuşul: de-abia ieşit din adolescenţă, cu un Polaroid cum nu mai văzusem din anii ’90, încolţindu-ne, insistând să-i acceptăm propunerea, nu cerea mult, profesorul, deja ameţit, a plătit pentru fotografie înainte ca ăla să ne-o facă, stăteam la masă şi păream nişte fugari opriţi cât să-şi tragă sufletul la marginea drumului, „drugged perhaps by the hum of a long afternoon”, poate că aşa şi eram, drogaţi de fantasmele şi de cărţile pe care nu le scrisesem, de spaima că toate astea se vor termina după numai o clipă, după un singur gest greşit, cu marea zvâcnind în spatele nostru, şi lumina, lumina aia ca un piolet deasupra frunţii lui George, fotografia a fost gata imediat, dublurile noastre estompate au ieşit din fanta subţire a aparatului, în ea apărem toţi, doar lui George nu i se vede chipul, doar un nimb, o aureolă de clei gros îl acoperă, lăsându-l în felul ăsta intact faţă de orice trecere, de orice trădare a corpului, faţă de orice impuls care-ţi poate stâlci într-un singur moment trăsăturile, nicio patină a timpului, niciun zâmbet forţat, doar lumina aia, cleiul ăla cu care soarele de noiembrie i-a împroşcat faţa, doar sclipirea care ţi se dă numai când eşti aproape, foarte aproape de mare, de geamandură, de rânjetul capului de mort sub care cineva a scris o prostie, pe care o crezi, în ce altceva ai putea să crezi când totul este minciună, şi sunt momente pe care le trăieşti la nesfârşit într-un univers paralel – acolo timpul tânjeşte după repaos şi permanenţă, şi vârsta mea de acum nu e vârsta lui de atunci, şi în fotografii nu recunosc aceeaşi lumină poleindu-mi faţa, umerii, părul tot mai rar, fruntea din ce în ce mai plecată.

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2016]

Medicul de ,,dermato”

Raisa BOIANGIU

raisa

 

,,Boala este o activitate, cea mai intensă din câte

poate desfăşura un om“.

 (Emil Cioran)

 

 

 Medicul de ,,dermato”: palid, ochi viorii, de blândă pisică, mâini moi, trudite, pistruiate, zâmbet absent, inofensiv; negălăgios, energie nerăzbătătoare, neostentativ, laşitate voioasă, sinceritate simplă, neafectată, umilinţă binevoitoare, albul halatului acoperind o nuditate neagresivă.

– Noi doi vibrăm pe aceeaşi undă, zisese la întâlnirea întâmplătoare din spital, când mersesem să-mi iau faimosul certificat medical, cu şi mai faimoasa ştampilă rotundă, în vederea pensionării pe motiv de boală.

Venise în biroul unde aşteptam răbdătoare, aproape inexistentă, absentă.

Era o dimineaţă ceţoasă, care punea o tentă de umed-cenuşiu încăperii. A tresărit, zărindu-mă, şi mi s-a adresat cu bunăvoinţa lui nu prea decisă:

– Dumneavoastră, aici? Cu ce ocazie?

– Păi, un certificat…

– Aha, desigur…

Mâna lui moale, abandonată, nezăbovind într-a mea, îndreptându-şi cu stângăcie căciuliţa albă (comănacul de preot?), înghiţind parcă în sec.

Eu, zâmbindu-i strâmb. Cum altfel să ascunzi dantura cu imperfecţiuni? El, nebănuind ce pot ascunde, simţind cumva stinghereala mea. Clipele devin propice comunicării. Ceva din mine a ajuns, nu pot să ştiu cum, înspre suflul lui uşor precipitat. Aerul se încălzeşte subit, iar obrajii îmi joacă feste. Ard şi nu mai sunt tânără. O presiune covârşitoare mă năpădeşte şi nu mai ştiu ce voiam să-i spun. Suntem cuprinşi în aceeaşi ameţeală a timizilor. Doar n-am să cad? Mă sprijin de peretele rece şi indiferent.

Glasul lui gâtuit, îngrijorat:

– Ce este, s-a-ntâmplat ceva?

– O, nu, tensiunea poate.

– Aha !

Ironie caraghioasă în priviri, parcă zeflemisindu-mi vârsta dificilă. Noi doi vibrăm pe aceeaşi undă. Acceptarea mea tacită. Da, suntem la fel de absenţi, de inofensivi, de dornici de interiorizare. Aşteptăm parcă mereu, cu răbdurie tenacitate, un mister care nu se mai dezvăluie şi n-are forţa de a-şi arăta ascunsa-i faţă. Aşa-i?!

Ha, ha, ha!

– Ce face fiica dumneavoastră?

– E la Bistriţa.

Oftatul lui e atât de discret încât abia-l ghicesc. Oftez eu pentru el:

– O singură fată, şi-atât de departe… ehe ! Un singur copil.

La plecare nu-mi întinde mâna. De fapt, trebuia s-o fac eu; nu ştiu să mă despart, parcă aş fi un copil prost crescut. Pleoapele îmi acoperă ochii. Dormitez în singurătatea mea impusă, continuând să ard într-o ameţeală acum numai de mine observată. Halatul alb al medicului de dermato îşi flutură poalele, acoperind nuditatea lui neagresivă.

,,Noi doi vibrăm pe aceeaşi undă”, undă oscilatorie, perturbând liniştea placidă, îmbogăţind-o cu ceva dincolo de realul palpabil.

Nimic nu poate fi surprins în realitatea-i ultimă.

Absenţa medicului mi-l aduce mai aproape, suprapunând peste imaginea lui dinainte, o alta: prezenţa mea în spital, la secţia unde el era şef. Mă internasem sub pretextul unei alergii. Aveam asemenea alergii: la piersici, puful lor iritant înroşindu-mi gâtul. Sau la căpşuni, cu efecte asupra braţelor pe care-mi apăreau umflături roşietice, rotunde, după care intram în panică, ajungând uneori la urgenţă.

Dar prezenţa mea atunci în spital la secţia lui avusese alte raţiuni, neînţelese nici de mine în totalitate. Aveam de verificat o variantă a unui text. Presupuneam că retuşurile îmi vor lua câteva zile şi nu le aveam. Începea trimestrul al doilea şi eu, profesoara, dădeam din colţ în colţ: cum să capăt de la propria-mi viaţă un răgaz atât de necesar? O claustrare forţată, o călugărire, o evadare în spaţiul extra-terestru, o dispariţie pe termen scurt, o volatilizare a persoanei mele concrete, după care totul putea intra în normal.

În vacanţa de iarnă, în staţiunea Căciulata, înghiţisem cărţile găsite la un librar dăruit, care-mi vorbea de excursii făcute împreună cu scriitori bucureşteni. Presupun că mă ghicise ,,pornită”, cu privirea aceea preocupată, răsfoind cărţile, savurându-le ca pe-o savarină autentică. Librarul, mielul gata să se sacrifice, pentru recunoaşterea dăruirii sale îmi pusese pe tarabă tot ce avea mai bun în materie de cărţi şi aştepta verdictul meu. (Păi, cum nu?) Eram ridicol de încrezătoare în puterea de seducţie a cărţilor, aşteptând câteva rânduri care să mă subjuge. Febrilitatea cu care căutam rândurile înrobitoare era de-a dreptul caraghioasă. Mi se părea că stau acolo, în văzul lumii, cu naivitatea mea nătângă de adolescentă întârziată. El avea o atenţie prevenitoare, de far rămas acolo, nemaiavând rolul menit. Anacronic. Uitase parcă de ceilalţi clienţi. Seara, în camera mea am încropit un soi de povestire. Scriam acolo despre un librar şi iubita lui (cine era?), iubire din care se iviseră toate cărţile din lume. Ei doi erau un fel de Adam şi Eva pentru toate generaţiile de cărţi care s-au perindat în omenire. Exista probabil şi o idilă, abia schiţată: ceva de domeniul fictivului pur, o fantezie înrobitoare care proiecta totul într-un absolut de neîntâlnit în realitate. Uneori, după acaparantele lecturi, urcam costişa din faţa hotelului şi-mi continuam reveria, cu aerul rece în nări (era un ianuarie fără excese de zăpadă). Purtam cu mine stările prin care trecea librarul, dorinţa lui de a-şi ocroti iubita – doar ea era născătoarea de cărţi. Vedeam scalda ei în râu spărgând pojghiţa de gheaţă, înmuierea trupului uscat de aerul tare al înălţimilor, crucificarea ei în aşteptarea revelaţiei – acolo, înspre arborele vieţii.

Mă reaşeza în concret îmbrăţişarea rece a vântului de iarnă. Spaţiul se popula. Alergau sportivi cu paşi ritmaţi, antrenând în aceeaşi mişcare şi trupul meu. Mă ruşinam de excesele mele şi slăbeam treptat efluviile pasionale ale corpului meu.

Un chip c-o privire de-o senzualitate brutală mă interpela dintr-o maşină ,,Dacia” cu glas insinuant, barbar, necatolic:

– Urcaţi, vă rog, domniţă!

– Poftim?

Tonul meu rigid, de la înălţimea brazilor, tăios, cu ghimpi.

Acela, mai puţin convins:

– Vedeţi, cum sunteţi? Şi-mi arată locul de lângă el, cu un gest de o politeţe ridicolă.

 Rumegam în mine vorbele acelea de nerostit: Hai sic…, dar spontaneitatea mea voioasă dispăruse sub masca rigidă de beton, mutra mea obişnuită când tac închisă ca-ntr-o cutie etanşă. Tac urât, strângând din fălci. Ispitirea din glasul aceluia mă urmărea ca o râmă înnoroiată. Maşina rula lent, incitându-mi fiecare fibră. Simţeam amânarea atacului ca-ntr-o pândă la vânătoare. Eram vânatul sperat! Neliniştea mea cuprindea în sine un sentiment complex. Dacă ar îndrăzni mai mult, cum aş reacţiona? N-aş fi curioasă? La ce?

Zvâcnetul inimii şi porunca liniştitoare a glasului interior: nu va-ndrăzni! O luasem la vale printre crengi uscate, cu pas elastic de sportivă, neglijând voit maşina huruitoare şi trupul aceluia care mă incita cu insistenţa lui sforăitoare.

În baia fierbinte, la hotel, trupul meu se elibera de incitarea senzuală, impregnat în carnea mea vie. Grea terapie!

Apoi toate deveniseră stări indecise, fără intensitatea trăirii în real. Sub pătura ocrotitoare coboram în vis.

Mă internasem sub pretextul unei alergii, cu gând să definitivez un text. Credeam în urgenţa încheierii lui, deşi m-am convins apoi de inutilitatea grabei. Îmi apăruse un roman minuscul cu temă istorică. Mă avântam în cizelarea altuia. Speram că micul răgaz din spital îmi va facilita inspiraţia: încheierea în trombă. Aşteptam să se producă ceva de domeniul miracolului. Medicul ,,meu” m-a înţeles. Presupun că o asemenea motivaţie de internare nu mai întâlnise în lunga lui carieră. Pentru el, eram eu însămi un mister: o personalitate cu relief, stranie. Avea o bunăvoinţă specială parcă. Îmi trimisese prin asistenta lui un halat roşcat, pufos, atunci scos din magazia spitalului. Îmi oferise o rezervă. Acolo mi se aducea şi mâncarea. Nu-i cunoşteam pe colocatarii secţiei. Asistenta îmi zâmbea complice, ocrotitoare. Ce-mi mai puteam dori? Între timp mi se făceau şi unele testări de formă, pentru a stabili cauzele repetatelor mele alergii. Ce mai…

Sensibilitatea mea era de o mai mare acuitate în asimilarea sunetelor exterioare. Auzeam paşii târşâiţi ai medicului pe culoar şi glasul lui nazalizat, intensificat în apropierea salonului meu, nedorind probabil să mă surprindă. Din concentrata mea atenţie întru finalizarea mult-dorită a textului trebuia, într-un timp record, să redevin femeie cu zâmbet şi dorinţă de comunicare cu ceilalţi, ceea ce nu era uşor.

Medicul meu: stăpânul meu şi în acelaşi timp slujitorul îndatoritor. Era o experienţă de viaţă inedită. Primisem credit din partea lui, mi se încredinţase cu partea lui de omenie, şi eu, cu toate incertitudinile mele, trebuia să corespund şi să fiu ceea ce afirmasem că sunt: un om care definitivează un text.

Intra în salon, comunicând ceva cu volubilitate asistentei. Îmi lăsasem pe noptieră registrul în care scriam. Între degete frământam pixul roz, încercând să-mi potolesc emoţia ivită, gata să mă inunde. Halatul roşcat probabil mă avantaja. Penumbra din încăpere, de asemenea. Ochii mei, presupun, păstrau febra căutărilor dinainte.

– Cum merge? Ochii lui viorii transmiteau înţelegere blândă, vag voioasă.

– Fără probleme, ziceam, privindu-l cu aceeaşi sinceritate simplă, neafectată, vibrând cu empatie către fiinţa care îmi dăruise ceea ce îmi doream: izolarea, fertilă în plan spiritual.

– Aveţi nevoie de ceva?

– Nu, mulţumesc. Doamna asistentă zâmbea, de parcă asista la un complot, nu se ştie de ce natură.

– Atunci, vă las.

Discreţia lui măgulitoare mă obliga. Cum să fac să nu-l dezamăgesc? Îmi cunoşteam slăbiciunile, comoditatea, lenea chiar. Ştiam că situaţia mea ambiguă mă poate, oricând, pune într-o situaţie proastă. Posibila apariţie a directorului spitalului sau ştiu eu a cui, mă ţinea într-o stare de tensiune. Toată situaţia era stranie: constituia o deviere de la o realitate cu legi precise. De ce eu să fiu excepţia? Lucram cu asiduitate, încercând să profit de privilegiul acordat. Înserarea se aşeza degrabă şi liniştea se insinua cu forţa ei de persuasiune. O muscă stingheră mă bâzâie cu insistenţă, atrasă de lumina difuză a veiozei răspândită inegal în încăpere. Ceafa-mi pocnea la fiecare mişcare. Aveam senzaţia unei mâncărimi pe gât, pe omoplaţi, pe braţe. Poate se manifesta una din alergiile mele la cine ştie ce alimente ingerate în spital. Ochelarii îmi coborau pe şaua nasului. Îi ridicam cu un gest reflex. Palmele mi se încingeau, iar tot trupul părea cuprins de febră. Capul mi-era limpede. Puţina-multa experienţă pe care o aveam încerca posibil să se insinueze în text. N-aveam siguranţa unei reuşite, însă febrilitatea participării îmi dădea oarecari fiori de încredere. Timpul şedea gol dinaintea mea şi eu puteam, uitând de celelalte nevoi, să-l transform în viaţă furată prin reîntoarcerea la adolescenţa mea.

Eram într-o barcă pe un lac cu lebede, sub un pod cu inscripţii amoroase.

Priviri promiţătoare de voluptăţi. Iubite părăsite înainte de-a fi iubite.

,,Jocul înaripat“ al adolescenţei mă fascina. Nu conta atunci, pentru mine, nimic altceva.

 Umbrele din colţuri şi câinii din vecinătatea spitalului mă incitau. Vrăbiile, bulucindu-şi trupurile pe fereastră, mă făceau să tresar. Uşa salonului ne-ncuiată. O aşteptare penibilă. Prin uşa întredeschisă, un chip cu plăgi purulente mă priveşte, parcă, rânjind. Buzele strâmbate de un rictus dureros mă ţintuiesc, de parcă sunt hipnotizată.

Papucii şi-i târşeşte pe ciment, cu o lentoare înnebunitoare.

Vocile ascuţite, nonşalante ale asistentelor gonesc imaginea monstruoasă. Piei drace! Îmi fac cruce cu limba-n gură, după obicei. Un cocoş îşi trâmbiţează existenţa, anunţând probabil miezul nopţii.

Reveria mea în semitrezie. Eram o castelană în aşteptarea medicului cu ochelari, cu trusă şi halat alb.

Urma să intre în budoarul meu, cu paşi uşori de pisică, precum eroul din ,,Roşu şi negru“ la madam de Rénal. Îi simţeam respiraţia precipitată în dreptul uşii, în exterior. Îmi imaginam ezitarea lui. Gândul meu insistent transmitea, speram, senzaţia trăită cu intensitate păgubitoare. Prea plinul vieţii imaginat.

Ploaia neagră ţârcăia pe pervazul ferestrei. Totul mi se părea umed şi fad. Pe undeva, liniştea cobora în străfundul sufletului. Aşteptam zorile cu aviditate, iar imaginea ,,medicului meu“ căpăta diferite forme.

Îi doream, în acelaşi timp, prezenţa şi absenţa, în acele stări de abandon şi de singurătate impuse. Cartea mea avea sau nu de câştigat din această abstragere din realitate, dar eu îmi îmbogăţeam trăirile, receptând orice mişcare ca pe un eveniment, ca pe-o premieră în viaţa mea, sporindu-mi puterea de sesizare a nuanţelor, cel puţin aşa mi se părea.

 Stampila rotundă curând se va lăfăi pe certificatul medical.

 Liberă de orice servituţi!

 

 

[Vatra, nr. 6/2015]