Iulian BOLDEA – De la Ioan Es. Pop cetire

boldea

Exerciţii de decepţie şi fotografii ale neantului găseşte cititorul multe în poemele lui Ioan Es. Pop. Ritmul – al scriiturii şi al imaginarului – e fracturat şi incongruent, contemplaţia existenţei se schimbă în notaţie directă a unei realităţi ce refuză textura melancoliei. În Ieudul fără ieşire, Ioan Es. Pop rescrie un alibi al propriei biografii, transcrie relieful sinuos, refractar, refulat şi exhibat al lumii. Versurile sunt alerte şi dizolvante, cu o propensiune spre negativitate, alimentată de voluptatea trăirii şi a rostirii directe, nemediate. Este aici o fervoare a exasperării, provocate de imposibilitatea ieşirii din labirint, dar şi de refuzul unei lumi resimţite ca alienante: „la ieudul fără ieşire şi noi am, şi noi am fost cândva./ şi  suntem şi acum şi o să fim şi mâine poimâine şi/ în veci apa aceluiaşi râu ne va scălda.// câte luni n-a fost doar zi şi noapte/ câte luni nu l-am căutat peste tot?// trecătorule, fii cu luare aminte: spaţiul acolo/ o coteşte brusc la stânga, capul reptilei se/ rupe de trup, ghipsul grumazului plesneşte şi crapă. Acel cap// singur pluteşte acum peste uscaturi şi ape/ singur este acolo cel singur pe/ corabia lui sebastian./ ci tu fii cu luare aminte: dacă aluneci acolo/ nici o hartă n-are să-ţi mai fie de folos// zadarnic te vei zbate să afli ieşirea intrarea ieşirea/ zadarnic vei zori să rupi linţoliul spaţiului/ în care-ai lunecat. Dincolo n-o să dai decât/ de urma piciorului tău de dincoace./ fără margini este ieudul şi fără ieşire.// nici o geografie n-a reuşit încă să-l aproximeze./ nu l-a prevestit nici o aură./ nu-l urmează nici o coadă de cometă.// ca nourul peste văzduhuri pluteşte el peste/ uscaturi şi ape nu-l prevesteşte nici o/ aură nu-l urmează nici o/ coadă de cometă”. Poetul e un abil mân(t)uitor al cuvântului, surprins, manipulat şi exploatat în cele mai diverse ipostaze, materiale şi imateriale: savoarea, asprimea, delicateţea, vigoarea, tandreţea şi concretitudinea ce sunt adăpostite în corpul fragil al verbului sunt exploatate la maximum, cu vervă, talent şi har. Ioan Es. Pop nu se fereşte de cuvintele cu dedesubturi simbolice, nici de cuvintele brutale, poetul exprimă şi furia cuvântului, dar şi straturile lui de puritate, transcriind, chiar, célinian, curgerea aleatorie, distonantă, fragmentară, dizarmonică a limbajului cotidian, cu elipse, exces verbal, expresivitatea nudă şi termeni de argou, dedesubtul cărora se străvede fluxul şi refluxul vieţii concrete („z’ce mă, am o cutie de chibrituri le-am luat alaltăseară de la mătuşă-mea, z’ce mi-am pierdut paianjenu, numa acolo poa să fie z’ce, la 305, z’ce – da tu fii atent, z’ce păzeşte intrarea, fluieră când iese, z’ce, e unu’ aşa şi pă dincolo, are picioare lungi, umblă numa-n chiloţi, merge, z’ce, crăcănat, face pă boieru, vorbeşte pă nas, ţese bă neşte cămăşi grozave, z’ce să ştii că eu pe soră-mea cu el aşa şi pă dincolo. o văd eu azi, o văd şi mâini, mă duc la ei noaptea. ea z’ce, era-mbrăcată-n blana pisicii şi a mieunat. torcea drăcoaica, z’cea c-o să cred că-i pisică. ş’ăla tocma lângă ea în pat. am tras atunci, z’ce, ceasul jos de pă perete şi-am bătut în el clopotele până dimineaţă. ş-au venit ş-au găsit-o ş-au spălat-o ş-au îmbrăcat-o mireasă. ş-au zis pă el l-ai vrut, pă el l-ai avut. o să fii toată viaţa nevastă de paianjen”).

În celelalte cărţi ale lui Ioan Es. Pop (Porcec şi Pantelimon 113 bis, Petrecere de pietoni) ne întâmpină exerciţii anamnetice relativizante, revelaţii incantatorii, prin care se întreprinde un recul în meandrele corpului, o retranşare în fiziologie fără dedesubturi esoterice sau idealizante. Între corp şi cuvânt, între eu şi spaţiul citadin se stabileşte o simbioză cu conotaţii deceptive. Negativitatea, resimţirea golului şi a abuliei, neputinţa trăirii autentice – sunt repere ale imaginarului lui Ioan Es. Pop, dar mai cu seamă în poemul Oraşul, în care spaţiul citadin e investit cu semnificaţii ale infernalului şi abisalului negativ. E o lume a derelicţiunii, cu existenţe anonimizate, cu siluete devitalizate, restrânse ca sens ontic, cu profiluri existenţiale împuţinate, cu iniţiative amputate („În oraşul nostru timpul nu se mai măsoară, căci nimeni nu mai are la ce să-l perceapă. O mulţime de inexistenţe au devenit astfel concrete, reale, de netăgăduit. Suntem foarte aproape de nimic şi de nimeni. Nimeni şi nimicul devin existenţe vizibile, consistente ca şi noi care locuim în acest oraş. Moartea, în schimb, a scăzut, a ajuns o întâmplare domestică. În carnea nimicului tot mai clar revelat, se văd replămădindu-se toţi zeii noştri. Zărind nimicul, ne putem vedea acum zeii. Deocamdată, ei stau aţipiţi în contururi ceţoase şi tremurătoare, dar când vom ajunge să călcăm pe nimic la fel de ferm ca pe pământul oraşului nostru, zeii se vor putea realipi nouă, ne vor reîmbrăca”).

Convulsiv şi iluminant, limbajul are uneori irizări vizionare, spasmul existenţial şi revelaţia se reunesc, degradarea şi puritatea sunt adăpostite cu egală îndreptăţire de anatomia labirintică a poemului, în care fluenţa şi fulguraţia imprimă scriiturii o fervoare neconcesivă în înregistrarea cotidianului. Astfel e poemul vinicius, portret inefabil şi frust al unui erou liric individualizat din trăsături hibride, mixtură de angelic şi demonic, în care consună o boare de absolut şi un crâmpei de precaritate. Rezultă portretul grotesc şi suav al unui personaj ambiguu, articulat din contraste de neconciliat, cu trăsături ireductibile şi conotaţii infernale. Surprinde însă ambiguitatea figurală, neputinţa încadrării identitare, ca şi cum, în făptura de carne, abur şi lut se regăsesc trăsături umane, animale şi vegetale, precum şi o nediferenţiere a sexelor ce amplifică senzaţia de nedeterminare, lipsa de relief şi de contur ontologic, amintind, într-un anumit sens, de poemul arghezian Fătălăul: „mi s-a părut că te recunosc printre uliii care au/ poposit aseară pe terasa turist. Aveai însă clonţul mai lăsat, aripile zgribulite şi ghearele învineţite pe pahar. Zburaseşi prea sus? Căzuseşi de prea departe? Erai pe viaţă ori erai pe moarte? Nu ştiu, dar ochiul nu-ţi mai era ager şi păreai să dârdâi ca muşcat de febre. Prin intersecţia de la romană tocmai treceau patru vrăbii în rochiţe funebre. Gângureau vrute şi nevrute, dar nu te-ai mai luat după ele, răpitor bătrân şi învechit în rele. Nu le-ai mai adulmecat, nu le-ai mai înfoiat. Ochiul tău a rămas imobil iar capul plecat. Gheara a-nceput să-ţi tremure şi ai scăpat paharul, apoi pleoapa a coborât şi s-a-nchis. Te-ai apucat de murit, vinicius, ori te-ai apucat de scris? Ah, ticălos cu aripi sub hanorac, cine oare ţi-a venit de hac?”. Conectat la circuitul cotidianităţii, Ioan Es. Pop e, înainte de orice, un poet al viziunilor cu desen acut şi cu timbru alert, expuse în culori agresive şi în tonuri adesea scrâşnite. E o expresivitate radicalizată, din care suferinţa nu e evacuată în ornamentul metaforei, ci, dimpotrivă, îşi conservă sugestivitatea răului ontologic şi moral. Umanitatea figurată e a „periferiei” şi maladivului, o umanitate deviantă etic, ce-şi asumă suferinţa ca emblemă identitară. Limbajul poetic, asimbolic, denotativ, desemnează, cu acuitate şi sugestivitate a răului ontologic, detalii şi fragmente ale unei realităţi situate sub tutela negativităţii.

În acest fel, nesaţiul de idealitate e mereu contrazis de o realitate anihilantă, iar versurile abandonează orice iluzie a redempţiunii, orice şansă de mântuire prin frumuseţe. Poetul resimte o stare de epuizare, de izolare, el e captiv într-un spaţiu infernal, marcat de chin, traumă, suferinţă, cu efecte asupra formei versurilor, lipsite de rafinament convenţional, anticalofile, de maximă simplitate, cu desen sumar şi culori aşezate brutal pe pânza poemului. Cuvinte din toate zonele lexicului, desemnând ura, durerea, iubirea, răul existenţial şi cel moral, chinul de a trăi şi neputinţa elanului utopic se împletesc pentru a configura sensul unei lucidităţi de autentică substanţă ontică.

Volumul Unelte de dormit (2011) reconfirmă relieful tematic şi expresiv al poeziei dinainte a lui ioan Es. Pop. Într-un Argument împotrivă la volumul Petrecere de pietoni, poetul notase predilecţia pentru o poetică a fragmentarului şi a fracturii, ca modalitate optim de a înregistra articulaţiile cele mai subtile ale realităţii: „Văd în fragmente, simt fragmentar şi scriu obsedat de întreruperi la mijlocul respiraţiei. Scrisul e doar fractură, iar neputinţa de a mă trăi întreg – aproape o compensaţie. Am ajuns la această soluţie, justă şi pentru mine, şi pentru raporturile mele cu alţii, lucrând pe ascuns asupra unei speranţe pe care o visam mântuitoare: că scriu ca să-l conving pe Dumnezeu, că-mi amân sau atenuez astfel moartea. M-am înşelat. A scrie nu oferă mântuire. În schimb, am trăit mica revelaţie că trebuie să scriu pentru că n-am alte îndemânări; coexistă o măruntă comunitate de excluşi care supravieţuieşte prin acest fel de iluzie. Nu-i rău: picioarele au ajuns pe pământ, iar cerul oricum era prea departe“.

Poemele lui Ioan Es. Pop din această carte au, în mult mai mare măsură decât cele din volumele anterioare, o alură simbolică, definindu-se printr-o tensiune parabolică între spus şi nespus, între sugestivitatea concretului şi detenta himericului, între văzut şi nevăzut. Imaginile somnului, de pildă, aparţin unei recuzite a imaginalului cu redimensionări identitare ce nu exclud dinamismul originarităţii, arhetipalul cu accente mitice: „când eram mic, visam să fiu şi mai mic./ mai mic decât masa, mai mic decât scaunul,/ mai mic decât cizmele mari ale tatălui./ cât un cartof, atâta mă visam./ pentru că primăvara pe cartofi îi puneau în pământ şi gata,/ până toamna nu-i mai necăjeau.// mă visam în cuib, printre ei,/ dormind cu dulceaţă-n întuneric,/ întorcându-mă pe-o parte şi pe alta vara/ iar apoi căzând din nou în somn.// şi toamna să mă trezesc tot nedormit/ şi tot nespălat ca fraţii mei/ şi când să dea cu sapa-n noi, să sar deasupra/ şi să le strig: nu mai săpaţi, nu mai săpaţi,/ căci vin acasă de bunăvoie,/ dacă-n primăvară mă puneţi la loc,// şi primăvara să fiu primul pe care/ îl aruncă înapoi în cuib/ şi tot aşa, să rămân să dorm mereu,/ din cuib în pivniţă şi din pivniţă în cuib,/ ani mulţi, neîntors şi uitat”.

Ioan Es. Pop desenează un fel de metafizică a senzorialităţii, care, dincolo de simbolizarea subtextuală a fiziologicului, proiectează unele staze arhetipologice care presupun retragerea/ ascunderea fiinţei în imagini şi semnificaţii cvasimitice. Poezia e, astfel, un revelator al conturului destinal al fiinţei, împărţite între carnal şi sacralitate: „până la doi trei ani, îngerul tău/ şade în apropierea ta./ sunteţi cam de aceeaşi greutate./ îl poţi vedea, auzi, pipăi. apoi, însă,// el, care e energie pură, se înalţă puţin,/ iar ochii tăi, care nu se mai uită în sus,/ îl pierd din vedere. auzul tău, care se/ îngroaşă, nu-l mai poate auzi./ la cinci ani, eşti deja fiul părinţilor tăi de carne, ai coborât în lumea lor,/ privirea ta, care încă e un organ/ mai uşor decât ochiul, îl păstrează totuşi,// dar nu pentru mult timp, pentru că la zece/ l-ai uitat, la doisprezece/ toate simţurile ţi s-au îngroşat,/ la treisprezece s-au mutat în pântece,/ iar la paisprezece sub buric.// acum eşti pe de-a-ntregul al părinţilor tăi,/ te tulburi şi râvneşti la ce râvnesc şi ei,/ urăşti ce urăsc ei şi, în curând,/ nimic nu te mai opreşte să le repeţi greşelile,// de atâta-nvolburare a simţurilor de jos,/ nu bagi de seamă alţi douăzeci de ani/ că mica fereastră din moalele capului/ s-a-nchis şi că obloanele s-au tras.// acum nu mai vezi cu tot trupul ca pe vremuri./ şi în timp ce carnea creşte/ tot mai groasă şi mai grea, înveţi să te vaiţi de carne bolnavă –/ ai uitat demult că cel ce stă acum deasupra ta/ avea loc în pat, lângă tine”. (până la doi-trei ani, îngerul tău).

Pentru eul ce trăieşte „sub clopot”, vorbirea e mărturie a fragmentarităţii, acoladă ultragiantă, tăcerea fiind, de fapt, învestită cu privilegiile şi promisiunile increatului, ale posibilului, ale nediferenţierii, sugerând esenţialitatea fiinţei: „chiar şi astăzi vorbesc doar cu spaimă,/ pentru că locuiesc tot acolo, sub clopot,/ iar vorbirea îmi face rău./ n-am nimic de spus în vorbire umană,/ unde totul este întâmplare şi zarvă”. Ciclul intitulat Dincolo aproximează orizontul incert al unei dialectici a interiorităţii şi exteriorităţii, din care se alcătuieşte identitatea instabilă a poetului, ce are la dispoziţie unelte de dormit precum subvăzul sau subauzul, elemente ale subsimţurilor prin care se poate întrezări acest „dincolo” alcătuit din lumina care „putrezeşte duminica prin ogrăzi“. Simţurile sunt, pentru Ioan Es. Pop, conectate nediferenţiat la real, ele sunt un fel de epidermă a lui, o limită fragilă prin care conştiinţa dă seamă de lume şi de sine, consacrând o adevărată „religie a retinei”, o metafizică a ochiului incapabil să-şi anexeze lumina dumnezeirii („dumnezeu, atâta cât există, nu rezistă la vedere,/ dar atunci nu ne va mai scăpa/ el face parte din lumina pe care/ ochiul obişnuit nu o vede,/ dar o vede ochiul meu aproape orb./ de la lumină în sus lucrurile devin tot mai grele/ şi urcând nu te mai poţi întoarce –/ marea greutate e chiar uşorul,/ când te ridici, devii greul celeilalte lumi, te prăbuşeşti în invizibil ca un sac cu bolovani”).

Imaginile halucinante ale somnului, reprezentările arhetipale ale regresiunii în subconştient, semnele abuliei existenţiale nu înseamnă abandonarea lucidităţii, după cum recursul la rugăciune se conjugă, uneori, cu sugestii ale hipnoticului: „mă rog cum nu m-am mai rugat niciodată/ în leagăn sunt fericit şi cuminte şi cu încă puţin efort pot repara/ toată această viaţă care a pornit atât de prost“ sau: „dorm de două zile. m-am trezit degeaba/ e tot azi“. Spiritul fantezist exercitat în secţiunea potriviri după alecsandri & co supune unei percepţii ludic-parodice poezia românească, de la Alecsandri la postmoderni, cu o propensiune spre ipotetic („sau vrei poate să întoarcem, s-o luăm spre viitor?/ să vedem cum toate cele ce ne înconjoară mor?/ să urcăm, bătrâni şi singuri, în caleşti fără de cai/ ş-apoi să ne folosească veacul acela drept cobai?”). O seducătoare stilistică a livrescului se regăseşte în pastişa ce mixează imagini ale cosmogoniei cu cromatica suav-artizanală a sugestiilor gastronomice, amintind de Emil Brumaru („acolo, -n adânc de lume, unde n-ai fi zis că este/ nici mişcare, nici lumină, nici fiinţă de vreun fel,/vei gusta din carnea albă a unei făpturi celeste/ şi licornă, dar şi vită, porc şi deopotrivă miel”). Fantazările ludic-ironice ale lui Ioan Es. Pop facilitează apropieri ilicite dintre obiecte disparate, într-un univers al semnelor şi imaginilor devalorizate sau devitalizate: „apocalipsa vine la pachet/ azi ai noroc, dar mâine nu se ştie/ ecranu-i bosumflat ca o piftie/ sub care carnea noastră moare-ncet“.

Neoexpresionismul lui Ioan Es. Pop este, în acest volum, unul „îmblânzit”; angajamentul existenţial nu mai e atât de radical, iar „negativismul lui fundamental de «poète maudit»” (Nicolae Manolescu) îşi atenuează mult din energiile disolutive. Vizionarismul suav-apocaliptic al poetului e contras într-o scriitură care „strânge cu hărnicie premeditată un vocabular funest, grăbit sa ajungă din urmă spasmatica expresionistă şi să declame o apocalipsă dirijată” (Al. Cistelecan). Dramatismul poemelor lui Ioan Es. Pop reiese din adecvarea limbajului la conţinutul realităţii întunecate, sumbre, infernale, un spaţiu al suferinţei şi al întunericului, al captivităţii în bolgiile corporalităţii şi al imposibilităţii aspiraţiei spre transcendenţă. Universul se întrupează printr-un unui limbaj versatil, policrom şi cărnos, ce desemnează, pentru a relua titlul unui poem, „viaţa de-o zi” cu toate nuanţele, articulările şi dezarticulările ei.

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2016, pp. 166-168]

 

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s