Dan UNGUREANU – Ortodoxia rusă în secolul XIX

dan-ungureanu

Demitizarea istoriei. Limitele demitizării.

În România, din 1990, cîștigătorii Revoluției rescriu istoria: o istorie sinceră și factuală a secolului XX în locul istoriei comuniste falsificate. Lucian Boia este protagonistul acestei demitizări. Printre zecile de cărți pe care le-a publicat, nici una despre istoria Bisericii ortodoxe din Muntenia și Moldova. Nici alți istorici n-au atins subiectul decît în treacăt. Istoria Bisericii ortodoxe române e tabu-ul ultim.

Fiindcă n-avem la îndemînă suficiente date pentru o istorie factuală a ortodoxiei în Muntenia și Moldova, ne vom abate atenția asupra ortodoxiei ruse: abundă documentele de epocă, pe care le putem considera drept fiabile. În plus, Rusia e o țară ortodoxă independentă, spre deosebire de Muntenia și Moldova, supuse unei ierarhii fanariote lacome. În cazul Țărilor Românești, istoricul poate arunca vina mai departe pe episcopii fanarioți străini, și nu pe defecte interne ale Bisericii pămîntene: în cazul Rusiei nu.

 

Țarii ruși: cît de ruși, cît de ortodocși ?

Petru cel Mare: sută la sută rus. Deloc ortodox: își omoară fiul în bătaie și are numeroase amante, și suprimă instituția patriarhiei, pe care o înlocuiește cu Sfîntul Sinod. După ce moare,

e urmat de soție, apoi de Petru II, fiul țareviciului și al Charlottei von Braunschweig-Wolfenbüttel (jumătate neamț) care moare tînăr, fără copii. Urmează iarăși morți și lovituri de stat, apoi urmează

Karl-Peter-Ulrich von Holstein-Gottorp, fiul fiicei lui Petru (tată neamț, mamă rusoaică);

se căsătorește cu Sophia Augusta Frederica von Anhalt-Zerbst. Nu ajungem să aflăm dacă era bun ortodox, fiindcă e ucis de soție, care domnește cu numele de

Caterina II (nemțoaică, și deloc ortodoxă) urmată de fiul ei,

Pavel I, care are trei bunici germani, o bunică rusoaică (25 % rus), căsătorit apoi cu

Sofia Dorothea von Wurtenberg (nemțoaică, domnește sub numele de Ecaterina a doua). Pavel domnește șase luni, după care e omorît de fiul său,

Alexandru I care are șapte străbunici nemți, o străbunică rusoaică (12,5 % rus).

Căsătorit cu Louise von Baden. Foarte german și deloc ortodox. Moare fără copii și e urmat de

Nicolae I, fratele lui (12,5 % rus). Căsătorit cu Charlotte von Preussen, care îl naște pe

Alexandru II, care are cinsprezece răs-străbunici nemți și o răs-străbunică rusoaică (6,2 % rus). Căsătorit cu Marie von Hessen und bei Rhein. Își ia amantă pe Ekaterina Dolgorukaia, cu care se însoară cînd moare soția sa. Fiul său,

Alexandru III, căsătorit cu Dagmar de Danemarca are

treizeci și unu de răs-răs-străbunici nemți, o răs-răs-străbunică rusoaică (3,1 % rus). Iar

fiul său, Nicolae II are șaizeci și trei de răs-răs-stră-străbunici nemți, o răs-răs-stră-străbunică rusoaică (1,5 % rus). Se căsătorește cu Alix von Hessen-Darmstadt und bei Rhein.

Fiul său, țareviciul Alexei, are 123 de strămoși nemți și o strămoașă rusoaică.

De la Alexandru I, venit pe tron în 1801, care are o singură străbunică rusoaică, ultimul secol al țarismului e un secol de țari germani, luterani.

În aceste două secole, un țar își omoară fiul, o prințesă își omoară vărul, țar, și îl înlocuiește; alta soțul, un țarevici își omoară tatăl, țarul. Un țar, doi omorîți de anarhiști abia se observă printre aceste crime în familie. Prințesa Sophie trece de la principatul de Anhalt-Zerbst, cu diametrul de 32 de km, (distanța Otopeni-Jilava) la Imperiul Rus, de 250 de ori mai mare.

 

Baronii germani baltici

Familiile de nobili germani baltici (uneori germani din țările germane), von Adlerberg, von Baer, von Behm, von Bellingshausen, von Benkendorf, von Behring, von Benningsen, von Bilderling, von Budberg, von Buxhoeveden, Dieterichs, Giers, von Gripenberg, Kaulbars, von Krusenstern, von Kotzebue, von Knorring, Lamsdorff, von Münnich, Neidhart, Nolde, Ostermann, von Plehve, Roediger, Rosen, von Schrenk, von Sievers, Staal, Ungern von Sternberg, Stürmer, Uexküll, von Vietinghoff, von Wahl, Wittgenstein, Winzingerode, Witte, Withöft (Vitgeft) von Wrangel și zeci de alte familii servesc statul țarist și țarii lor germani. Sînt geodezi, topografi, astronomi, geologi, botaniști, etnografi și lingviști: calificările lor, extrem de tehnice și specializate, sînt indispensabile țarilor pentru cunoașterea, conducerea și modernizarea imperiului. Vitus Bering, Georg-Wilhelm Steller, Johann Georg Gmelin, Gerhard Müller, Simon Pallas, veniți pe vremea lui Petru cel Mare, sînt urmați de o oaste (la propriu și la figurat) de ofițeri și generali baltici. Sînt, mai toți, germani și luterani ca și țarii.

În Rusia, Biserica e condusă de un birocrat de stat, laic, ober-procurorul Sfîntului Sinod. Biserica nu are nici o autonomie de gîndire: e o structură autoritară într-un stat autoritar. Cenzura face ca și gîndirea religioasă să fie conformistă, și deci stearpă: nu apar idei teologice interesante în Rusia secolului XIX. Țarul Petru abolește instituția patriarhului. După 1722, Sfîntul Sinod e condus de un Ober-prokuror, funcționar laic de stat; inclusiv numele postului e german. Dintre cei 32, 31 de ruși și un german baltic, Vladimir Carlovici Sabler, fiul unuia Karl Sabler. Herr Über-prokuror Sabler.

Marii teologi ruși apar la apusul țarismului, după ce cenzura slăbește: Florensky, Evdokimov, Berdiaev, Soloviov, Lossky și Bulgakov apar la cumpăna secolului. Cenzura rusă are un dublu tăiș: împiedică intrarea ideilor din Europa occidentală și, în același timp, împiedică nașterea unei gîndiri ruse.

 

Plîngerile unui preot de țară

Boierii ruși – ca și cei din Moldova și Muntenia – îi disprețuiesc pe preoți. Preoții nu sînt, desigur, șerbi, dar cu siguranță nu fac parte din clasa boierească și sînt mai prejos de ea. În Rusia, ca în Muntenia și Moldova, preoții au pămînt pe care-l lucrează. Beliustin, preot de țară, scrie Opisanie selskogo duhovenstva, publicată anonim la Leipzig, în 1858. Odiosul țar Nicolae I murise de trei ani. Beliustin însuși dă ultima împărtășanie la patru țărani, bătuți atît de rău de stăpîn, încît mor. În seminarii, profesorii primesc mită de la părinții elevilor, ca să-i treacă. Arhimandriții își plătesc ungerea ca episcop și, ajunși episcopi, își folosesc postul ca pe o sursă de venituri. Preoții își lasă moștenire parohia fiilor sau ginerilor. Biciuirea preoților de către moșieri e interzisă abia după 1796; disprețul rămîne. Preoții aveau sesii de 33 de hectare, relativ suficiente, dar greu de muncit, și care-i legau de condiția țărănească.

Multiplicată în manuscris, din cauza cenzurii, scrierea lui Beliustin e tipărită anonim la Leipzig în 1858, contra voinței autorului, care se temea de consecințe. Autorul scrie că „relația dintre episcopi și preoți e ca cea dintre stăpîni și sclavii negri din America”. Sinodul îl anchetează și îl condamnă la exil pe viață la mănăstirea Solovki. Țarul îl grațiază in extremis. Tot ceea ce găsește sinodul de răspuns la incendiarul lui raport e să scrie altă broșură, în care e acuzat că încurajează eforturile misionare catolice prezentînd ortodoxia într-o lumină neagră. Interesul pentru imagine este, atunci ca și acum, mult mai important pentru ierarhie decît reforma reală.

Raportul, cum am spus, a circulat întîi în formă manuscrisă. În Rusia, nu regimul sovietic a inventat cenzura și samizdatul. Ele existaseră din perioada țaristă și s-au perpetuat, cu semn opus, după 1917. Asocierea dintre statul țarist și Biserică era periculoasă: după prăbușirea regimului țarist, Biserica a fost persecutată și marginalizată. În 1915, Rasputin obține transferul mitropolitului din Petersburg la Kiev și înlocuirea sa cu altul, favorizat de Rasputin: i-a fost suficient să-i ceară ober-procurorului această rocadă.

Autoritarismul rusesc a avut și consecințe nebănuite: pînă la sfîrșitul sec. XIX n-au existat bănci rusești, fiindcă o bancă trebuie să fie independentă de puterea politică. Dacă o bancă împrumută la ordinul statului, fără autocontrol, ea va da faliment în scurt timp. Statul rus, autoritar, era incapabil să creeze ierarhii separate de stat.

 La seminare, numai fiii de preoți se pot înscrie, ceea ce transformă preoțimea într-o castă. Oricum, ideea că preoții pot da îndrumări morale e falsă: ei sînt soldați ai statului țarist, și ca atare trebuie să repete mesajul oficial. Preoții nu au întîlniri colective și nu scriu, nici cărți teologice, dar nici amintiri ori memorii. Nici călugării: sîntem departe de abații catolici, care participă la istoria științei în Occident: de la Luca Pacioli, matematician, Faloppio, anatomist, Lazzaro Spallanzani, fiziolog, Niels Steno, geolog, Nicolas-Louis de la Caille, astronom, la cristalograful René Just Haüy, pînă la Gregor Mendel, unul din părinții geneticii, la abatele Henri Breuil, paleontolog – ca să nu vorbim de Mabillon și Montfaucon, erudiții prin excelență.

În 1764, Caterina II, printr-un ucaz, interzice mănăstirilor să aibă iobagi; confiscă o mare parte din averile mănăstirești și închide numeroase mănăstiri (una din mănăstirile expropriate avusese șapte mii de iobagi). E prima secularizare importantă: 900 000 de iobagi devin iobagi ai statului, supuși doar unei taxe anuale. Ea închide circa cinci sute de mănăstiri și lasă trei sute. Numărul lor se va dubla lent într-un secol.

 

Educația religioasă ortodoxă

Abia după 1760 apar școlile teologice ca instituții stabile în Rusia. Pînă atunci, ele sînt rare și puține: la Kiev, Petru Movilă întemeiază una după modelul școlilor catolice în 1632: era fiu de domn, deci relativ puternic politic, iar Kievul aparținea Poloniei catolice – episcopii unei țări ortodoxe n-ar fi permis întemeierea unei școli teologice: nici țarii, nici mitropoliții ruși n-au deschis nici o școală în secolul XVII. Academia lui Movilă apare relativ tîrziu, deși Lavra Pecerska exista aici de șase secole. Nici în Muntenia, nici în Moldova nu există nici o instituție pentru instruirea preoților, care sînt, pînă spre 1800, aproape neștiutori de carte. Veniturile mănăstirilor închinate se scurg spre Athos și Ierusalim, în loc să finanțeze educația pe plan local. În Moldova și Muntenia, mănăstirile închinate dețin peste 11% din suprafața arabilă a țării și au venituri anuale de zeci de mii de galbeni, suficiente pentru a menține școli: nu sărăcia, ci indiferența față de educație determină absența școlilor.

 Oricum, în Rusia seminariile sînt deschise doar fiilor de preoți: preoția este o castă închisă, ereditară. Un preot putea să-și transfere parohia fiului, ginerelui sau s-o vîndă. Casta preoțească devenea endogamă, închisă, separată cognitiv de restul societății rusești, care se moderniza. Abia în 1869, Alexandru II întrerupe prin ucaz această situație. Căsătoria preoților îi împiedica să urce spre poziția mai înaltă de episcop: ierarhia bisericească însăși era separată de casta preoților. Fastul catedralelor și numărul mănăstirilor din Rusia stau în contrast izbitor cu numărul neglijabil al seminarelor teologice și apariția lor tîrzie. Închiderea endogamă a preoțimii mai înseamnă și că ea rămîne mai prejos de aristocrație (Freeze, în Nichols, p. 101). Nici în orașe, preoții nu sînt invitați în cercurile nobiliare, nu fac parte din înalta societate, chiar dacă uneori sînt bogați.

Intelectualitatea rusă și dezbaterile de idei din mijlocul ei sînt străine preoțimii și ierarhiei ortodoxe; se poate scrie o istorie completă a dezbaterilor politice și sociale din Rusia între 1800-1918 fără a pomeni nici măcar o dată termenii ortodox sau cler. Cenzura era – cum încă este – o armă cu două tăișuri: împiedicînd criticarea Bisericii, împiedica dezbaterea în jurul diverselor sale neajunsuri, și o menținea în osificare.

Faptul că fiii de preoți moșteneau automat starea părinților a înăbușit ceea ce s-ar fi putut numi „vocație pastorală”. Ideea de moștenire și ideea de chemare lăuntrică sînt reciproc incompatibile. Dacă în cazul agriculturii, fierăriei, tîmplăriei sau oricărei meserii practice acest lucru e indiferent, lipsa chemării preoților e un subiect serios.

Ierarhia bisericească a pus, în stilul său tipic autoritar, să se publice o respingere a cărții lui Beliustin. Ea, bineînțeles, a fost aprobată de Comitetul Cenzurii și publicată în Duhovnaia beseda, revistă quasi-oficială a Bisericii (Freeze, în Nichols, p. 109). Refutarea îl acuza că ajută propaganda catolică, ceea ce deviază de la subiect, e o ignoratio elenchi. Ierarhilor le e ușor să condamne o carte, în condițiile în care cenzura împiedica publicul s-o citească: nu trebuie să răspundă obiecțiilor cărții, și poate inventa un dușman factice. Ulterior, țarul a interzis orice discuție despre carte. Problema nu era contestarea Bisericii: Caterina II însăși secularizase averile mănăstirești cu un secol mai devreme, și țarii puteau face ce doreau. Problema era dezbaterea publică, pro sau contra, care putea șubrezi autocrația țaristă.

După Revoluția Franceză și după războiul cu Napoleon, Rusia devine alergică la influența occidentală în general, la influența franceză în special, și la dezbaterile politice democratice de inspirație franceză. După Napoleon, idila regilor și împăraților cu Iluminismul încetează – mai ales idila țarilor ruși.

 

Biserica și intelectualii

În Rusia, în sec. XIX, ideile politice, culturale și sociale care vin din Occident au de înfruntat multipli dușmani: cenzura, care împiedică discuția publică, autocrația, care împiedică schimbarea instituțiilor, și slavofilia, pentru care tot ce vine din afară e nociv fiindcă nu e rusesc. Cenzura e brutală, slavofilia e vicleană. Cenzură, autocrație, slavofilie, analfabetismul general, toate conspiră într-un anti-intelectualism generalizat. Pobedonosțev, oberprocurorul Bisericii, disprețuia intelectualii și dezbaterile de idei. Biserica, de asemenea, disprețuia ideile și intelectualii. E inexactă ideea că o mînă de comuniști atei a pus mîna pe putere într-o țară profund ortodoxă. Nu putem ști cîți liber-cugetători și atei avea Rusia țaristă, fiindcă nu puteau fi numărați, fiindcă nu-și puteau afirma liber convingerile în public. Autoritarismul și totalitarismul sînt sisteme rele fiindcă reduc circulația informației în sistem, reduc feed-back-ul, reduc homeostaza, reduc echilibrul intern al sistemului. Cîți liber-cugetători au fost în Rusia în secolul XIX? De la masoni ca Radișcev la aristocrați hedoniști la muncitori social-democrați, la intelectuali, numeroase categorii sociale se declară, de formă, ortodoxe.

Freeze observă (G. Freeze, Subversive piety, p. 309) că autocrația rusă se legitima în primul rînd prin harisma țarului, prosperitatea supușilor și puterea în afacerile internaționale. La sfîrșitul epocii țariste, foametea, depresiunea economică și înfrîngerea în războiul ruso-japonez subminează această legitimitate. Și, desigur, foametea și înfrîngerile din primul război mondial au șubrezit mult legitimitatea țarismului, și indirect, dar puternic, legitimitatea Bisericii Ortodoxe.

 

Acest misticism supra-evaluat

Misticismul ortodox are mai multe surse: analfabetismul din Rusia pre-modernă, care include incultura preoților și călugărilor; misticismul este anti-limbaj, este tacit, ne-structurat, pe cînd scrierile dogmatice presupun lecturi disciplinate și familiarizare cu filozofia. A doua sursă este cenzura rusă: o sabie cu două tăișuri care pe de o parte proteja Rusia de ideile politice, sociale și religioase occidentale, dar pe de altă parte oprea discuțiile și scrierile religioase rusești, conservatoare sau nu. A treia sursă e autoritarismul rus: Biserica nu putea, nu voia sau nu știa să introducă nici un fel de reforme în moravuri; ea n-a stăvilit nici violența boierilor contra iobagilor, nici alcoolismul, nici brutalitatea generală din societate. Misticismul a fost liantul vîscos și anesteziant prin care Biserica crea iluzia unității dintre lupi și oi. Iar cînd misticismul e adoptat de țar și familia sa, ca în cazul lui Nicolae al doilea, imperiul se duce de rîpă. Ministru după ministru îi sînt uciși în atentate teroriste de către socialist-revoluționari, iar Nicolae II nu găsește altceva de scris în jurnal decît „trebuie să îndurăm încercările pe care ni le trimite Cel de Sus” sau „așa a vrut Dumnezeu”. Rasputin capătă putere doar în măsura în care țarul și țarina cred mistic în el. Biserica ortodoxă încurajase misticismul, pînă cînd acesta se întoarce împotriva ei. Cine seamănă vînt culege furtună, cine seamănă misticism culege Rasputin. Timp de zece ani, Rasputin a numit, mutat și înlăturat episcopi în Rusia, inclusiv pe mitropolitul Petersburgului, în 1915. Avantajul ultim al misticismului e că nu e măsurabil și nu are nevoie de rezultate măsurabile.

 

Gheorghi Gapon

Încercarea Bisericii de a se apropia de muncitori s-a concretizat în sordida poveste a preotului Gheorghi Gapon. El organizează în Petersburg, sub supravegherea poliției, un sindicat muncitoresc, apoi participă la marșul din ianuarie 1905, care dorea să-i înmîneze țarului o listă cu petiții. Marșul a fost înecat în sînge. După o scurtă fugă în străinătate, se reîntoarce în Petersburg în 1906. Își reia statutul de informator al Ohranei, poliția țaristă, și încearcă să-și recruteze un coleg din partidul social-revoluționar, dar este demascat și ucis. Atît a durat scurta idilă dintre Biserica Ortodoxă rusă și muncitorime.

 

Biserica ortodoxă și evreii

Evreii au fost extrem de rari în cnezatul Moscovei. Abia după împărțirea Poloniei, cu o numeroasă minoritate evreiască, observă rușii existența evreilor. În 1795 sînt împărțite ultimele ciozvîrte din Polonia; în 1827, țarii încep să recruteze cantoniști din minoritatea evreiască: copii mici, plăpînzi, dintr-o minoritate detestată. Herțen, în memoriile sale, Bîloe i dumî, la sfîrșitul capitolului XIII, întîlnește un convoi de cantoniști evrei:

„– Ce și unde duci?

– Ce să zic, mă doare sufletul. Trebuie să îndeplinim ordinul, nu noi răspundem; dar omenește, e urît.

– Ce anume?

– Păi, uite, gloata asta de jidănași. De opt, nouă ani. Pentru flotă. Ce cîștigă flota cu ei, nu știu. Întîi cică să-i ducem la Perm, dup-aia la Kazan. Ofițerul de la care i-am preluat, zice: ce păcat, mi-au rămas o treime pe drum (și arătă spre pămînt). Ajung jumătate din ei.

– Vreo epidemie?

– Nu-i nici o epidemie, mor ca muștele. Jidănașii, prăpădiți, ca niște mîțe belite, streini, fără de tată, fără de mamă, fără de mîngîiere, neînvățați cu noroiul. Și tușesc încă de la Moghilev. Și ziceți-mi, fiți bun, la ce folosesc ei flotei, niște copilași?

Eu tăceam.

– Cînd plecați?

– Păi, ar fi vremea. Hei, adă mormolocii!

Aduseră copiii și-i puseră în rînd. Băieți de doisprezece, treisprezece ani, dar și unii mici de opt, zece ani. Palizi, sleiți, stăteau în uniforme țepene, neajutorați, cu ochi încercănați și cu buze albe de febră și degerături. Și acești copii bolnavi, neîngrijiți, neiubiți, bătuți de crivăț, mărșăluiau spre mormînt”.

Biserica făcea mari presiuni să convertească acești copii hămesiți, smulși cu forța familiilor, și convertea o bună parte dintre ei. În 1858, papa punea să fie răpit părinților săi evrei micul Edgardo Mortara, botezat de către servitoarea catolică; și cazul său a zguduit opinia publică timp de ani buni. Timp de trei decenii, Biserica ortodoxă rusă a convertit cu forța mii de copii evrei răpiți familiilor, fără ca opinia publică să protesteze.

_______

 

Bibliografie

Jean Gagarine, Le clergé russe, Bruxelles, 1871

Gregory Freeze, The Parish Clergy in Nineteenth-Century Russia: Crisis, Reform, Counter-Reform, Princeton University Press, 2014 (1983)

Gregory Freeze, Bringing Order to the Russian Family: Marriage and Divorce in Imperial Russia, 1760-1860, Journal of Modern History, nr. 4, 1990.

Gregory Freeze, Russian Orthodoxy: Church, people and politics in Imperial Russia, capitol în Dominic Lieven, ed. The Cambridge History of Russia, vol. II Imperial Russia, Cambridge University Press, 2006

Gregory Freeze, The Orthodox Church and Serfdom in Prereform Russia, in Slavic Review, nr. 3, 1989

Gregory Freeze, Social Mobility and the Russian Parish Clergy in the Eighteenth Century, în Slavic Review, nr. 4, 1974.

Robert Lewis Nichols, Theofanis George Stavrou ed. Russian Orthodoxy under the Old Regime, University of Minnesota Press, 1978

Marc Raeff, ed. Catherine the Great: A Profile, Palgrave, Londra, 1972

Alexander M. Martin, Enlightened Metropolis: Constructing Imperial Moscow, 1762-1855, Oxford University Press, 2013

 

[Vatra, nr. 11-12/2016, pp. 61-65]

 

Un comentariu

  1. Interesante informații, dar n-am înțeles introducerea, cu referirea la „cîștigătorii revoluției care rescriu istoria” și la Lucian Boia. Nimic din articol nu combate ceva scris de Boia ori de vreun alt „cîștigător al revoluției”. Pare să fie vorba aici de niște obsesii ale autorului.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s