„La ce bun un om care și-a petrecut deja tot timpul filosofând fără a neliniști vreodată pe cineva?”

Diogene din Sinope (Stobeu, Florilegium, III, 13, 68)

 

Cezar Mititelu (1945-1999) a fost un filosof marxist. El a fost singurul filosof român al vremii lui care a gândit concretul istoric în care trăia și, plecând de aici, posibilitatea unei soluții de viață, pentru individ, în acord cu exigențele unei existențe autentic umane. Cezar Mititelu, absolvent al Facultății de filosofie a Universității din București, a fost singurul care a legat întrebarea moral-politică fundamentală „cum să trăim o viață bună și dreaptă?” de contextul concret al Republicii Socialiste România.

Mititelu înțelesese ceea ce nu înțeleseseră mulți, că nu trăia într-o societate atemporală, anistorică, ci în România „epocii de aur”, a „socialismului multilateral dezvoltat”, într-o țară din blocul sovietic. Mititelu a realizat că trăia în împrejurări istorice care nu semănau cu niciunele pe care le cunoscuse înainte omenirea. Marea revoluție din octombrie „eliberase complet omul”¹, distrugând vechile relații de producție și creînd condițiile pentru socializarea mijloacelor de producție care ar fi trebuit să conducă la comunism. Revoluția abolise un sistem în care omul era exploatat de către om și, liberând munca, deschisese drumul împlinirii de sine a muncitorului, a cărei existență, până atunci, fusese umană „doar în funcțiile sale animalice – mâncatul, băutul și procrearea, sau cel mult în folosirea locuinței, a podoabelor etc.”², în rest fiind animalică, mai ales în actul muncii. Omul eliberat putea să-și reaproprieze munca, astfel încât ea să revină la sine ca activitatea umană prin excelență, activitatea în care omul realizează ceea ce Marx numea „esența generică”.

Ce se întâmplase, însă, în fapt? Ca deseori în istoria universală, starea de fapt refuzase să se alinieze cu starea de drept. De drept omul fusese liberat; de drept mijloacele de producție fuseseră socializate; de drept munca devenise liberă. În fapt, însă, omul era tot aservit, nu burgheziei, ci adminstrației; mijloacele de producție nu fuseseră decât naționalizate, muncitorul nu era coproprietar al acestora, ci statul devenise patronul său; munca nu era liberă, ci tot constrânsă, cu deosebirea că acum era chiar forțată.³ Criza istorică era profund similară, din punct de vedere teoretic, celei care a dus la scindarea hegelianismului în curentul de stânga și cel de dreapta. Între ideea socialismului și realitatea lui exista o contradicție reală, pe care românii fie o ignorau văzându-și de umplutul burții, fie o eschivau refugiindu-se în ideal și sfidând, adică negând, realitatea.

Mititelu s-a plasat ferm în realitate și a negat adecvarea ei la ideal: a arătat că „socialismul multilateral dezvoltat” nu e socialism ci „cu totul altceva”⁴. „De la victoria revoluției socialiste nu s-au produs modificări «revoluționare», spunea cezaristul Meluș Negrescu, realităţile din ţara noastră nu se deosebesc de cele din lumea capitalistă … este vorba, la noi, de «goană după valută», de o activitate unilaterală a partidului, care se rezumă la creşterea producţiei naţionale, neglijându-se satisfacerea necesităţilor, mai ales spirituale, ale oamenilor muncii”⁵. Democrația, în contextul „democrației populare” din RSR, „înseamnă dictatură”⁶, „în socialism nu poate exista o libertate reală”⁷. Ca și în Prusia restaurației, libertatea nu era real-efectivă (wirklich), ea era doar ideală. Realizarea libertății – adică a comunismului – cerea, însă, foarte multă muncă, pretindea de la cel care vrea să se libereze, transformându-se pe sine în procesul de transformare a societății, să muncească cu simț de răspundere. Or, constatarea lui Cezar Mititelu a fost că toată lumea fuge de răspundere, din frică. Proletariatul român suferea de aceeași boală ca și cel occidental, care „nu face revoluție deoarece îi este frică de răspundere – adică de libertate”⁸. Proletariatul a făcut – sau în numele lui s-a făcut – o Revoluție fără precedent care, sfărmându-i lanțurile, i-a dat posibilitatea să devină efectiv-liber; or, proletariatul, victimă a unei angoase istorice, a reacționat ca un animal care a fost ținut în cușcă prea multă vreme: a refuzat libertatea. Proletariatul și-a desemnat un nou stăpân, o administrație ridicată din rândurile sale.

Aceasta era realitatea socialismului multilateral dezvoltat, cu oamenii lui, oameni care „nu se realizează ca oameni (nu se manifestă creator și deci nu se deosebesc prea mult de regnul animal)”⁹. Masa, considera Mititelu, „este principal ocupată cu satisfacerea dorințelor, poftelor, necesităților primare, imediate, biologice. Omul generic de astăzi este cel ce vrea să mănânce bine, să bea și să se prăsească, filosofie de gândac în esență”¹⁰. Munca, în aceste împrejurări, nu era defel liberatoare și umanizantă, cum ar fi trebuit să fie potrivit conceptului său pozitiv¹¹, ci, în realitatea sa, se reducea la o simplă „vânzare a forței de muncă, la prostituare”¹². Munca salariată în RSR era, în realitatea ei, „prostituție”, aservire, înstrăinare, îndobitocire. Ca și în capitalism, cu deosebirea că alienarea capitalistă este pre-revoluționară, în timp ce cea „socialistă” este post-revoluționară. În capitalism mai este de făcut revoluția; în socialismul multilateral dezvoltat nu mai este nimic de făcut.

Cum se mai poate pune problema libertății în aceste condiții? Cum se poate trăi omenește în această societate? Ce mai e de făcut când nu mai e nimic de făcut? Noica spunea undeva că fiecare dintre noi moare într-o pagină din Fenomenologia spiritului. Cezar Mititelu a dat înapoi paginile cărților lui Lenin, apoi cele ale cărților lui Marx, apoi pe cele ale Fenomenologiei până la capitolul al patrulea. Soluția la problema libertății, în societatea socialistă, nu putea fi decât individualistă; universală, poate, dar nu general-comună. Astfel, Mititelu a rescris secțiunea libertății conștiinței de sine. Însă nu stoicismul ne permite să înțelegem sensul destinului său, ci cinismul. Cezar Mititelu a descoperit, cel puțin pentru sine, o soluție cinică la problema cum se poate trăi o viață autentic umană în socialismul multilateral dezvoltat.

Cinismul antic a inventat „viața adevărată”, ca punere a adevărului în existență. Existența cinică, viața adevărată, este ea însăși expresia adevărului care, luând această expresie (nemaiatașându-se la discurs) devine inacceptabil. În analiza lui Foucault, sintetizată de F. Gros, cinicul este un militant al adevărului, care „își exhibă viața ca mărturie scandaloasă a adevărului, nu din gustul gratuit al provocării, ci pentru a neliniști conștiința celor care cred că duc o viață bună și dreaptă”¹³. Modul de viață al cinicilor este structurat, în bună tradiție socratică, de preocuparea sau grija de sine, epimeleia heautou. Însă preocuparea de sine capătă la ei o dimensiune pe care nu o avea la Socrate, o dimensiune politică. Preocuparea de sine este, pentru cinici, preocupare de sine în vederea preocupării de alții. Or, această grijă de sine în vederea cetății, transpusă într-un mod de a fi, într-un ethos, nu este posibilă în afara veridicției (parrhesia), dar care nu este parrhesia politică, zicerea adevărului de la tribună, în fața cetății, ci parrhesia etică. Pentru filosoful cinic problema nu este atât de a pronunța un discurs de adevăr, cât de a trăi o viață de adevăr care, prin aceasta însăși, este un scandal. Cinicul amintește permanent celorlați elementarul care este fundamentul unei vieți bune și drepte, trăind el însuși o viață redusă la elementar: fără casă, cu o singură manta, cu toată averea încăpând într-o desagă, hrănindu-se frugal cu ceea ce oferă natura sau cu ceea ce procură cerșetoria. Cinicul spune provocator adevărul din piața publică, acolo unde trăiește în văzul tuturor, pentru a neliniști conștiințele oamenilor, pentru a îi scoate din adormirea lor, din amorțeala lor zoologică, din amăgeala că trăiesc o viață autentic umană. Cu cinicii orice distanță dintre discurs și faptă este abolită, adecvarea mutuală a celor două trece în identitate dialectică. Precaritățile acestui raport de adecvare, în fond forme ale neadevărului, nu-l pot afecta pe cinic. La el nu poate fi vorba nici de faptă care nu-i pe potriva discursului, nici de discurs care nu-i pe măsura faptelor. Sinceritatea supremă apare ca perfectă consistență și coerență a unei existențe care nu ascunde ce este.

Putem, așadar, recunoaște în cinism o formă de praxis filosofic care nu se atașează neapărat la un curent de gândire. Foucault a subliniat că, din punct de vedere doctrinar, cinismul este o colecție de locuri comune. Nu există o teorie cinică, ci un refuz cinic al teoriei, chiar și al celei etice, în numele praxisului. Cinicul este cel care trăiește, făptuiește într-un anumit mod, vizând transformarea de sine și de alții, nu cel care aderă la un corpus doctrinar. Cinicul urmărește recuperarea umanității, realizarea ei prin eliminarea deșeului, a surplusului care adoarme și ramolește, care scoate gândirea din condiția ei originară și o reduce la acceptarea pasivă a doxei, la cea reflexă a normelor și la un instrument util în tranzacțiile cu neesențialul.

Așa privind lucrurile, se poate susține că Cezar Mititelu a fost un filosof cinic de aceeași anvergură cu cei despre care avem cunoștință de la Diogene Laerțiu și de aiurea.

Eticheta de „Diogene român” i-a fost lipită încă din 1978, de către un jurnalist francez care nu cunoștea despre Cezar decât relatarea scriitorului Monciu-Sudinski. Ceea ce a inspirat comparația cu Diogene a fost, în primul rând, aspectul pauper, rigorist, aproape ascetic al vieții lui Cezar Mititelu. Unii dintre discipolii săi îl percepeau ca pe un călugăr laic¹⁴, întrebându-se dacă nu a depus în secret voturile monahale. În ce privește sărăcia, Cezar și-o asumase, într-adevăr, voluntar, după o perioadă în care doar pătimise de ea. Sărăcia cezariană era, însă, o formă de independență față de lucruri inutile și expresia concretă a unei vieți simple. Știm de la informatorul „Lucian”, o persoană care l-a cunoscut foarte bine pe Mititelu, că acesta „[și-a] vândut brusc [lucrurile] se pare într-un moment de criză profundă și totodată determinantă”¹⁵. După această criză purta întreaga-i avere cu sine¹⁶. Iată inventarul acesteia:

Averea sa personală se reduce la suma unor obiecte stricte ce pot încăpea într-o servietă. […] … un ceas deşteptător Slava (pliabil), prosop, scrumieră, trusă de ras, ustensile de întreținut înălțămintea, o umbrelă și cam atât. Are o singură pereche de pantaloni, una de pantofi (negri) două perechi de ciorapi, o cămașă și o bluză, o căciulă, fular și palton. Nu mai are nici un fel de cărți, discuri, fotografii, scrisori, nici măcar ustensile de scris. Se deplasează în permanență cu servieta la dânsul.  Atât posedă în ceea ce privește obiectele. […]    Nu are un domiciliu cât de cât stabil. […] Nu pretinde nici un fel de confort acolo unde stă (vorbesc de confortul fizic). Doarme de preferință jos, învelit într-o pătură sau cearșaf, după sezon, întotdeauna îmbrăcat, scoțându-și ochelarii (are o singură pereche).¹⁷

Simplificarea vieții (a lui și a altora) devenise la Mititelu o obsesie. El înțelesese că omul nu poate fi altfel decât îi este mediul. Într-un mediu dezordonat, haotic, umplut de lucruri inutile, spiritul omului, conștiința lui, va fi tot haotică și îmbâcsită de deșeuri. Omul sfințește locul, obișnuia să spună; însă locul poate abrutiza omul, se poate adăuga. De aceea, Cezar Mititelu considera că „orice obiect în plus… reprezintă o pagubă. Fiecare lucru trebuie să-și justifice existența” și chiar își găsea ca vocație „să înlăture inutilul și să realizeze oportunul”¹⁸. Cu fiecare nou adept, Cezar își exersa această vocație: cei ce discută cu el, după o perioadă încep a-și vinde¹⁹ lucrurile ce nu sunt strict necesare, căpătând astfel timp și spațiu pentru ceea ce au de făcut. Îndeamnă la vinderea rapidă a cărților din biblioteca personală a celui interesat, înlocuindu-se cu „lista de 30” plus cele ce sunt de stricta specialitate a respectivului, urmează televizorul, aparatul de radio, casetofonul, magnetofonul, după caz, diverse surplusuri. Apoi se face o curățenie generală, cu concursul lui Cezar, urmată de aranjarea funcțională a lucrurilor rămase.²⁰

Criteriile după care se considera că prezența unui lucru este justificată și după care se dispuneau lucrurile rămase în locuință n-au ajuns până la mine²¹. În ce privește cărțile care puteau fi păstrate, Mititelu era foarte strict. Toți cezariștii primeau o listă cu 30 (sau 32, sau 33) de intrări, al cărei conținut a variat în timp, dar care începea invariabil cu Biblia și conținea operele lui Cehov, diverse scrieri de Swift, Stendhal, Gogol, Turgheniev, Tolstoi, Bunin, Babel, Stravinski și alții, în principal scriitori ruși. Mititelu proceda la fel și în ce privește discurile, organizând „cezarizatului” o discotecă, exclusiv cu piese de muzică clasică. Se investise și în alcătuirea unei liste de titluri muzicale, conținând aproape două sute de titluri. Lista era organizată pe culturi : Italia – Musica cantabilis ; Germania – Musica Metaphysica ; Franța – Musica rationalis; Scandinavia – Musica mystica; Slavia – Musica impetuosa. De exemplu, din muzica italiană intrau pe listă Menuetul lui Bocherini, Concertele nr. 1 și 2 pentru vioară și orchestră de Paganini, 24 de apricii pentru vioară și orchestră de același, Aria lui Arlechino „O Colombina” din „Paiațele” lui Leoncavallo, Aria calomniei din „Bărbierul din Sevilla” de Rossini, Preludiul orchestral (act 1 și 3) din „Traviata” lui Verdi și Corul mut din „Madame Butterfly” de Puccini.²²

În afara sărăciei voluntare, dimensiunea cinică a vieții lui Mititelu se vădește în viața de vagabond și cerșetor dusă de el. Mititelu însuși spunea despre sine că este un vagabond și un cerșetor (chiar dacă vagabondajul său însemna doar lipsa unui domiciliu stabil și cerșetoria doar acceptarea de bunuri și bani de la cunoscuți). Un cerșetor vagabond care cară după el, într-o desagă (servietă la Mititelu) toate bunurile sale, aceasta este o descriere exterioară adecvată unui cinic antic. „În forma lor cea mai pură, spune Desmond, cincii „adevărați” sau „duri” sau „riguroși” sau „ascetici” trăiau ca vagabonzi săraci, având doar o manta, un toiag și o traistă, în care aveau puțină mâncare și, poate, vreo carte. Aceștia trăiau pe cât de frugal cu putință și nu cereau aproape nimic de la alții, decât să-și reformeze modurile de viață extravagante”²³. Mai departe: „cinicul „adevărat” era văzut ca cineva precum Diogene, care trăia ca un vagabond, de pe o zi pe alta, cu aproape nimic și care își făcuse o ocupație din a mustra omenirea pentru că nu-l imită”²⁴. Cezar Mititelu cerea și el celor din anturajul lui să trăiască precum el, să-și schimbe viața, să și-o simplifice, să pună în ea acea ordine de fier capabilă să scoată omul din adormire și să-l mențină treaz.

Ceea ce caracterizează, însă, în modul cel mai înalt viața lui Cezar Mititelu este refuzul de a practica o muncă salariată, refuzul de a se „încadra în câmpul muncii”. „El hotărâse încă din primii ani de facultate, ne informează Monciu în 1978, să nu presteze muncă salariată, indiferent de ceea ce i se putea întâmpla. Din 1973, de când a absolvit facultatea și până-n prezent, el a reușit să supraviețuiască fără a-și încălca hotărârea și fără a apela cumva la ajutorul cuiva.” Candiescu adaugă: „Conform convingerilor sale, intrând în câmpul muncii și-ar pierde libertatea morală. Acestă convingere îi este adânc înrădăcinată, ceea ce este atestat de existența sa până-n prezent”²⁵. Candiescu justifică, așadar, refuzul lui Mititelu prin faptul că munca salariată s-ar afla în contradicție cu libertatea morală. Ideea este întregită de Monciu, care îi relatează lui „Procopiu” că „filozoful refuza să desfășoare o muncă oarecare pentru că ea conține prea multă iresponsabilitate și renunțare deci la înaltele valori morale”²⁶. Din aceste afirmații se poate întrevedea că Mititelu unea în gândirea sa libertatea morală cu responsabilitatea și munca salariată cu imoralitatea și iresponsabilitatea. Aceluiași „Procopiu” Monciu îi spune în continuare: „Eliberat deci de acele activități pe care omul le desfășoară în detrimentul adevăratei sale condiții, filosoful oferea – și oferă – o formulă de viață și de gândire pe care doar oamenii cu adevarat puternici o pot adopta”²⁷. Munca salariată este o activitate pe care omul o desfășoară în detrimentul adevăratei condiții umane.

Găsim aici nu doar ecouri ale teoriei tânărului Marx despre munca înstrăinată în capitalism, ci expresia propriilor constatări ale lui Mititelu despre munca în RSR. Destinația autentică a omului este libertatea, idee hegeliană, dar și greacă. Aristotel, distingând între modurile de viață omenească posibile, nici nu menționează pe cel al muncitorilor sclavi, nici chiar pe cel al artizanilor liberi. Munca manuală este o ocupație servilă, în care omul își pierde libertatea și decade din condiția umană, definitiv sau temporar. Chiar și modul de viață centrat pe câștigarea de bani este înlăturat, ca fiind „nefiresc”, întrucât face din ceea ce este în sine mijloc, un scop final. Rămân trei moduri de viață autentic omenească, adică disponibile oamenilor liberi: cel care face scop din plăcere, un mod de viață inferior; cel care face scop din virtute și cel contemplativ, „filosofic”. Cezar Mititelu, pe urmele lui Marx, condamna modul de viață limitat la contemplație (cel ar rezistenților prin cultură, de exemplu). Cum ne informează „Lucian” și cum putem corobora din mai multe surse, „se pare că dintre tezele lui Marx asupra lui Feuerbach a 11-a (filosofii nu trebuie numai să interpreteze lumea ci și să o schimbe) îi este cea mai dragă”²⁸. Cezar Mititelu refuza epitetul de „filosof”, pentru a nu fi confundat cu acei teoreticieni care nu fac decât să interpreteze lumea. Astfel, singurul mod de viață rămas disponibil este cel activ. Cum arată Hannah Arendt²⁹, sensul originar al sintagmei „viața activă”, vita activa, este cel al sintagmei eline bios politikos. Viața politică este cea care are drept scop virtutea, spune Stagiritul³⁰. Viața autentic umană, în condițiile socialismului multilateral dezvoltat și pentru un marxist nu poate fi decât bios politikos, viața politică. „Politic” trebuie luat aici în sensul originar, adică legat de polis, de cetate – și nicidecum în sensul activismului de partid. De altfel, această dimensiune politică a vieții și activității lui Mititelu, de care unii ar fi vrut să-l absolve în ochii Securității, este afirmată clar, textual, de el însuși, într-unul dintre puținele documente scrise de mâna lui de care dispunem:

„În perioada 1976-1977, în mai multe ocazii, cu prilejul unor vizite pe care le făceam unor studenți cazați la căminele «6 Martie» și «Panduri», am discutat cu mai mulți studenți […]. În aceste discuții am abordat probleme legate în principal de literatură, filozofie, muzică, pictură. Orice problemă era canalizată de subsemnatul pe teren politic. Înțelegînd prin politic «individul sau grupul ocupîndu-se cu treburile CETĂȚII (polis), deci societății», am căutat totdeauna să rezolv problemele în care eram solicitat, pornind de la responsabilitatea absolută a individului sau grupului care era de față pentru tot ce e bun respectiv rău în jurul nostru”.³¹

Cezar Mititelu își asumase funcția de profesor de responsabilitate³², adică de libertate. El concepea activitatea lui de eliberare, de responsabilizare a oamenilor nu ca pe o simplă therapia animi („corectare a sufletelor”, s-a spus), morală în esență, ci ca pe o acțiune politică în sensul cel mai propriu-originar al termenului. Activitatea politică a lui Mititelu se înscrie în forma unui militantism al adevărului, pe care n-a încetat să-l proclame și să-l trăiască nici chiar în închisoare. Acest adevăr era acela că în RSR nu exista socialism, că revoluția socialistă fusese abandonată din clipa în care fusese făcută, că munca salariată în RSR era prostituție, că responsabilitatea pentru situație o purtau oamenii de rând, că aceștia, în loc să trăiască omenește, se complăceau într-o existență inferioară. Salvarea individuală presupunea pentru fiecare adoptarea modului de viață cezarist, inclusiv a militantismului adevărului. Cezariștii vorbesc în acea perioadă (perioada eroică, ’76 – ’80) despre o viață de „apostolat” sau de „misionariat”. Viorel Horj, unul dintre cezariștii de primă oră, declara că discipolii lui Cezar, organizându-se „așa cum au fost organizate celulele comuniste din ilegalitate”, vor crea „o mișcare de masă recunoscută de autorități”. Cei care vor îmbrățișa ideile lui Mititelu „vor trebui să fie niște propagandiști permanenți cu o solidă pregătire teoretică, iar rolul lor de misionari (existența lor reducându-se la pâine, sare și apă) să aibă ca țel schimbarea cunoștinței (sic) oamenilor”³³. Informatorul „Mihai” raportează că, după Cezar, soluțiile pentru a trăi omenește erau:

– să nu faci nimic pentru a nu spori prin aceasta dezordinea existentă.

– să duci o viață de apostolat încercînd să înțelegi și să modifici pe cît posibil realitatea (ptr. C.M. „a modifica realitatea” înseamnă a ajuta pe cei din jur să vadă exact situația în care se complac, situație lipsită de perspectivă creatoare)³⁴

Cezariștii ar fi trebuit să-și propună, așadar, să deschidă ochii oamenilor, să le schimbe conștiința, prin propagandă neîntreruptă și exemplu personal, asemenea comuniștilor din ilegalitate. Asumarea moștenirii ilegaliste și, mai departe, a leninismului, este evidentă, dar la fel este și filonul cinic. De altfel, Foucault a pus în conexiune cinismul și cu revoluționarii secolelor 19 și 20. Ceea ce este cel mai important, în optica mea, este exemplul personal, punerea adevărului proclamat în viață.

S-a remarcat în literatura de specialitate³⁵ că cinicii trezeau o admirație distantă, că foarte puțini dintre cei care recunoșteau dreptatea cinicilor începeau să trăiască precum ei. Lucrul s-a repetat în ce-l privește pe Mititelu. Adevărul lui a fost auzit și încuviințat, chiar colportat, dar foarte puțini dintre convinși au fost și convertiți. O viață trăită potrivit adevărului devine scandaloasă și marginală. Cezar Mititelu și puținii convertiți (cei mai radicali fiind Nanu, Negrescu, Necșuliu și Horj) au fost niște scandaluri vii și niște marginali. Aceștia și-au dat demisiile din PCR³⁶ sau UTC³⁷, unii și de la locurile de muncă și au căutat munci necalificate, la negru (hamali la un depozit³⁸), la plata cu ziua, mai apoi au fost gunoieri³⁹ sau paznici de noapte și portari⁴⁰. O parte dintre aceștia au fost exmatriculați din facultăți⁴¹ și doi dintre ei, Nanu și Necșuliu, au făcut închisoare contravențională șase luni, alături de Mititelu, pentru „parazitism social”, „constituire de grup parazitar”.

În atitudinea lui Mititelu se vede nu o formă de lene congenitală, cum spuneau securiștii⁴², nici o comoditate care a devenit viciu, cum sugerau unii apropiați, ci o autentică grijă de sine în vederea altora. Mititelu nu voia să se „prostitueze”, nu voia să fie un impostor și un ipocrit, el voia să trăiască o viață omenească, liberă, pentru a le aminti celorlalți permanent că viața lor nu e omenească și nu e liberă, că realitatea existenței lor este prostituarea morală și abrutizarea. În militantismul revoluționar, în implicarea politică, în curajul spunerii adevărului, în felul în care acest adevăr e trăit, în caracterul deranjant al vieții lui Mititelu, în toate acestea se citește, consider, profilul unui cinic autentic. Cezar Mititelu a fost singurul filosof al „Epocii de aur” care și-a pus problema posibilității unei vieți autentic omenești în socialismul multilateral dezvoltat și a găsit soluția cinică a existenței marginale, de vagabond cerșetor care arată oamenilor adevărul în însăși viața lui, pe care le-o pune sub ochi cu obstinație pentru a le arăta deopotrivă minciuna propriei lor vieți și posibilitatea de a se libera de această minciună.

_______

¹ Raport privind contactarea numitului Mihalcea Ion, 30.12.1978, DUI „Parazitul” (Cezar Mititelu), cota CNSAS I 210151, Vol. I, f.186v

² Marx, Manuscrise economico-filosofice din 1844, trad. Vasile Dem. Zamforescu, București: Editura politică, 1987, p. 67

³ Legea 25/1976, Decretul 153/1970, Codul muncii prevedeau obligativitatea încadrării în muncă și sancționau neîncadrarea.

⁴ Mititelu, cf. Notă-raport după discuția cu Alfiri Ion, DUI „Parazitul”, Vol I, f. 186v

⁵ Raport privind abaterile unor studenți de la facultatea de istorie-filosofie a Universității din București, din 4.04.78, DUI „Parazitul”, vol. I, f.47

⁶ Notă-raport după discuția cu Alfiri Ion, 09.04.76, ibid.

⁷ Ibid.

⁸ Notă Rădulescu Gaby, 24.03.80, DUI „Parazitul”, vol. II, f. 50

⁹ Notă „Mihai”, 16.06.76, DUI „Parazitul”, Vol I., f.72

¹⁰ Notă „Lucian”, 1978, DUI „Parazitul”, Vol. I, f.72

¹¹ Cf. Hegel, Fenomenologia spiritului; Marx, Manuscrise economico-filosofice etc.

¹² Notă „Lucian”, DUI „Parazitul”, Vol.I, ff.113-130

¹³ F. Gros, Michel Foucault, PUF: 2010, ediție electronică

¹⁴ Meluș Negrescu îl numește în numeroase rânduri „călugărul Cezar”; la fel, Gelu Popescu afirmă că îl percepea pe Cezar ca pe un călugăr. Foucault a insistat asupra continuității de ethos dintre cinici și ordinele medievale de călugări cerșetori.

¹⁵ Notă „Lucian”, Ibid.

¹⁶ Se cuvin aici niște nuanțări. Cezar Mititelu lăsa pe la cunoștințe cărți sau haine (e.g. scurta de iarnă, în timpul verii) pe care nu le putea purta cu sine fără a părea suspect. Voia să lase impresia, în cazul unui control al miliției, că este venit în vizită la București, două-trei zile (perioadă pentru care nu era necesară prevenirea miliției sau obținerea unei vize de flotant, pe care el, oricum, n-ar fi putut s-o obțină).

¹⁷ Notă „Lucian”, ibid.

¹⁸ Ibid.

¹⁹ În multe cazuri lucrurile nu erau vândute, erau pur și simplu aruncate la gunoi sau distruse.

²⁰ Ibid.

²¹ Posed doar informație fragmentară, de pildă că orice om trebuia să posede o trusă de lustruit pantofii, că pantofii trebuiau să fie cu șireturi și de culoare înschisă, că trusa de igienă trebuia să conțină o forfecuță de tăiat unghii și nu o unghieră, că ceasul trebuia să aibă cadranul cu cifre și nu cu linii, că în orice casă trebuia să se găsească o trusă de scule, că prizele electrice nu trebuiau să se afle îndărătul mobilelor și altele care nu permit degajarea vreunui principiu general.

²² Apud C. Nanu, „Catehismul cezarian” (2000), inedit.

²³ Desmond, Cynics, Acumen, 2006, p.5

²⁴ Ibid., p. 10

²⁵ Virgil Ierunca, Semnul mirării, București: Humanitas, 1995, pp. 245 și 246

²⁶ DUI „Manu” (Al. Monciu-Sudinski), cotă CNSAS I 201052, vol. I, f. 27

²⁷ Ibid.

²⁸ Notă „Lucian”, ibid.

²⁹ Condiția umană, trad. Claudiu Vereș și GabrielChindea, Cluj: Idea Designd & Print, 2007, cap. 1 passim

³⁰ Etica nicomahică I, V (trad. Stella Petecel, IRI, p. 33)

³¹ Declarație la miliție din 21.06.77, DUI „Parazitul”, vol. I., f. 36

³² Cf. Mariana Mititelu, conversație telefonică cu autorul, noiembrie 2014

³³ Notă din 08.06.78, DUI „Parazitul”, Vol I, f. 61. Tot aici citim că Horj „susține necesitatea desființării muncii salariate, care după părerea lui înstrăinează omul”.

³⁴ Declarație „Mihai”, ibid.

³⁵ E.g. Desmond, op. cit.

³⁶ Constantin Nanu.

³⁷ Meluș Negrescu, Dorin Necșuliu, Viorel Horj, Vladimir Teișanu, Eugen Mihăilă, Peter Rațiu. După unii (e.g. Iuga) și Andrei Kelemen; după alții (Rațiu), Kelemen era prea în vârstă pentru a mai fi membru UTC la data respectivă.

³⁸ Nanu și Necșuliu lucrau la depozitul de lemne nr. 73 (Grozăvești, pe locul actualului Carrefour) când au fost arestați. La fel și Horj și Kelemen. Mai lucraseră pe acolo și doi alți aspiranți cezariști, George Micloș și Mihai Petrișor.

³⁹ Horj.

⁴⁰ Negrescu.

⁴¹ Necșuliu și Negrescu.

⁴² De exemplu : „Este un element leneş, un parazit social căruia nu-i place să muncească, să se încadreze într-o activitate utilă, organizată şi cu răspunderi în societate. Persistând într-un asemenea mod de viaţă, a devenit un ratat, un declasat social, a cărui satisfacţie este atragerea şi a altora pe aceeaşi cale.” (Notă privind pe Mititelu Cezar din 1988, DUI „Parazitul”, vol. II, f. 208)

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2016, pp. 174-178]