Senida POENARIU – Forme ale exilului în poezia lui Dorin Tudoran

senida_denissa-poenariu

Prezentă încă din primul volum, Mic tratat de glorie apărut în 1973, tema exilului îmbracă forme variate de manifestare urmând un proces sinuos, invers în cele din urmă, ea materializându-se biografic doisprezece ani mai târziu. Opera este cea care prevesteşte biografia, şi aceasta deoarece exilul în cazul lui Dorin Tudoran înglobează mult mai mult decât o componentă socială. Bineînţeles că mediul social în care poetul s-a format a jucat un rol important în luarea deciziei de a părăsi ţara, acesta a fost doar unul dintre paşii finali ai unui traseu exprimat poetic o perioadă de doisprezece ani. Pentru a surprinde etapele acestui exil, punctele lui de plecare şi de exprimare şi mai ales cauzele ce au generat această inversare a ordinii fireşti, în condiţiile în care întreaga operă a lui Tudoran pare un produs al unui eveniment biografic ce din punct de vedere diacronic marchează doar ultimul volum al autorului, am pornit de la premisa că există o componentă esenţial ontologică la baza acestui exil ce poate fi considerat experienţă-limită şi totodată experienţă revelatoare, cum ar spune Virgil Podoabă.

Una dintre principalele observaţii pe care critica literară prin reprezentaţii ei le-a făcut despre poetica lui Tudoran vizează în principal laboratorul de creaţie al acesteia, dimensiunea retorică, atitudinea lirică, altfel spus stilul poetic şi transfigurările acestuia de la un volum la celălalt. Al. Cistelecan plasează schimbarea de paradigmă în anul 1977, odată cu volumul O zi în natură. Conform acestuia, limbajul poetic devine, dintr-unul „mătăsos şi învăluitor”, din ce în ce mai aprig, un limbaj al „alienării şi ostilităţii” ca în cele din urmă să dea naştere unei poezii de o cruzime violentă, plină de brutalitate, angoasantă (…) iar „această provocare amară aruncată vertijului alienant şi agenţilor săi s-a mutat din vers în biografie, garantând cu aceasta verticalitatea morală a unei poezii ce a refuzat nu doar pactul cu oroarea, ci chiar contactul cu ea.”1

Modificările apărute la nivelul limbajului sunt o consecinţă a ceea ce Mihăieş numeşte „asumare biografică”. Aşadar, consider că demersul hermeneutic trebuie să pornească de la încercarea de înţelegere a celei mai marcante experienţe ce străbate poezia lui Tudoran, şi anume exilul interior în primă instanţă, şi numai după aceea exilul propriu-zis care, din punctul meu de vedere, este în primul rând un efect al primului.

Exil, exil interior

Pentru definirea conceptului de exil, cu toate implicaţiile sale, demersul deconstructiv al lui Laurenţiu Ulici mi se pare cel mai complet. Aşadar, „exilul ca fugă, exilul ca fugărire, exilul ca opţiune, exilul ca aventură, exilul ca destin. Şi încă: exilul ca salvare, exilul ca terapie, exilul ca revanşă, exilul ca refuz. Şi iarăşi: exilul ca revoltă, exilul ca regăsire. Apoi: exilul din motive politice, exilul din motive economice, exilul din motive personale, exilul din motive psihologice. Şi încă: exilul din dor de ducă, exilul din lehamite, exilul din întâmplare. Şi iarăşi: exilul din frică, exilul din curaj. La atâta morfologie sunt tentat să cred că analogia cu medicina e valabilă: nu există boli, există bolnavi, nu există exil, există exilaţi. (…) Prin toată această tevatură semantică îşi face loc şi cere să fie luat în seamă un înţeles bastard: exilul ca dilemă.”2 Foarte probabil fiecare dintre variantele identificate de Ulici sunt valabile şi în cazul exilatului Dorin Tudoran.

Până a ajunge la cristalizarea conceptului (părăsirea ţării), dar şi a efectelor acestuia, identificabile în volumul din 1986, poetul traversează stadii diferite a ceea ce am putea numi cu uşurinţă exil interior sau exilul ca regăsire, dacă ar fi să adoptăm terminologia lui Ulici. Roland Jaccard, în Exilul interior (Freud, psihanaliza şi modernitatea,) defineşte omul modern drept „un om slab, dezarmat, ca şi cum ar fi castrat şi izolat. El este omul tehnologiei reci şi a efectelor parcelate: omul exilului interior.”3 Mai mult decât atât, acesta ar trăi tocmai prin intermediul tulburărilor sale, fiecare pentru el, fiecare în lumea lui, dimensiunea privatului subminând-o pe cea a comunitarului. Am putea rezuma prin termenul de autosuficienţă ontologică. Exilul interior este însă, în primul rând, o formă de protecţie. Manifestările acestuia, conform lui Jaccard, ar fi pendularea între schizofrenie şi schizoidie, exprimată prin lipsă de comunicare, singurătate, plictis, dezgust, intoleranţă, detaşare, răceală, eul demn de a fi urât, impersonalitate, blocarea manifestărilor emotive şi inadaptare. Toate acestea îşi găsesc împlinirea în poetica lui Dorin Tudoran, cu menţiunea că există o intensificare progresivă, ajungându-se de la autoexil interior la exil în America.

O poezie a scindărilor

Mic tratat de glorie, volumul de debut al poetului prezintă primii paşi şi totodată conturează liniile pe care le va urma poetica lui Tudoran, înglobând o poezie a rupturilor. Scindarea eului apare constant în acest volum, conturându-se imaginea ce va fi prezentă mai ales în volumele următoare a unui alter ego când îmbietor, când agresiv. Există parcă şi o voluptate a scindării, dureroasă de altfel, mai ales în condiţiile în care se va păstra în toate volumele lui Tudoran, extinzându-se chiar de la nivelul eului la nivelul materiei. Înainte însă de a se ajunge la ruptura supremă, am putea spune, şi anume crearea unui alter-ego care devine simbolul străinului, al necunoscutului ce îl fascinează, dar care ajunge să-l ucidă, sau mai bine spus să ucidă poetul din el în Respiraţie artificială,4 apare foarte clar exprimată distincţia dintre trup şi suflet, trupul fiind nu doar subordonat sufletului ci şi o închisoare a eului: „trupule trupule trupule/ sceptica mea vizuină/ se-adună doamne se-adună/ pierderea mea de lumină/ uită-mă iarăşi mă uită/ gândule înger de ceară/ trupule trupule trupule/ fiară năpraznică fiară/ trupule trupule trupule/ treflă de veştedă riglă/ cine din cine mă strigă/ trupule noapte virgină/ trupule trupule trupule/ pierderea mea de lumină.”(Pierderea de lumină)

Una dintre cele mai evidente mărci ale exilului interior identificabile în acest prim volum ar fi delimitarea foarte clară, mai bine spus zidul foarte clar, dintre eu şi ceilalţi, ruptura dintre aceste două instanţe. Se poate identifica în această relaţie şi o doză din vizionarismul whitmanian: „eu vin către voi tulbure şi bolnav/ clătinându-mă de porunca pe care o port/ apropiaţi-vă cu ochii în palme/ precum cerşetorii cu degetele arse/ de monedele calpe şi întrebaţi-mă” (Cerere de graţiere) Există chiar şi revolta profetului în poemul Cine?: cine v-a spus: aceştia sunt oamenii/ acestea sunt faptele? cine v-a arătat: iată/ acesta-i cuţitul dincolo se află oglinda?”. Acesta nu este singurul poem în care vocea lirică este ipostaziată în vocea profetului, o voce cu importante tuşe subversive a vizionarului care are ceva de spus unei „rase destrămate”. Apare destul de clar conturată în aceste poeme pendularea eului în asumarea sau negarea condiţiei de profet. În cele din urmă, în poemul Mă numesc Ioan, poem cu trimitere la vizionarul Ioan care scrie Apocalipsa, este aleasă tăcerea, refuzarea descoperirii viziunii, deşi aceasta a avut deja loc: „mă numesc ioan şi sunt chiar aşa/ n-am nimic să vă spun/ eu am văzut bicicliştii spălându-se noaptea/ în culori scoase din fântână/ mă numesc după cum v-am spus ioan şi-am văzut delfinul vecinului meu/ îmblânzind o lacrimă rostogolită peste casele noaste/ şi vă repet/ mă numesc ioan.” Profetul este exilatul prin definiţie, însă, de asemenea, este şi un mediu între divinitate şi colectiv, aşadar are obligaţia, prin propria sa natură, de a interacţiona cu societatea. În poemul amintit mai sus are loc nu atât o negare a rolului, cât o revoltă împotriva lui, o altă ruptură în cele din urmă, chiar şi ultimele contacte cu exteriorul fiind înlăturate, astfel că „cei din jur trăiau numai pentru a-mi ascunde/ că eram mort de multă vreme.”

 În volumul următor, Cântec de trecut Akheronul, se conturează imaginea bardului călător, a singuraticului, a exilatului, blocat parcă într-o etapă mediană, tranzitorie, un stagiu intermediar de trecere, dacă ar fi să adoptăm terminologia lui Van Gennep, sau într-o etapă liminală, conform lui Victor Turner. Traseul este acela al unei experienţe iniţiatice de autodescoperire în cele din urmă, pe care eul o consideră necesară, doar că rămâne la un stadiu de permanentă contemplaţie în faţa acestei călătorii. Paradoxal este faptul că tocmai conştientizarea necesităţii călătoriei, ca o consecinţă a condiţiei de exilat, este probabil una dintre puţinele certitudini ale poeziei lui Tudoran. Întrebarea care se ridică inevitabil este: chiar are loc această experienţă ce ar lua natura unei catabaze în urma căreia poetul ar primi în primul rând răspunsuri la frământările sale de natură psihologică şi poate, în cele din urmă, şi soluţii? Din această perspectivă consider că volumul acesta publicat în 1975 este de o reală valoare, prezentând prin intermediul unui discurs dens, metaforizat, cu puternice tuşe mitologice, intens şi totodată obsedant, jocul dureros al autocunoaşterii şi redescoperirii: „atât de perfectă pleoapa ta mă desparte de lume/ numai trestiile stârnind sânii de apă/ mai tulbură acest ultim exil clătinându-mă/(…)/ se leagănă pământul şi nu ştiu dacă tânăr sunt/ sau bătrân întrebându-mă pentru ce m-am oprit/(…)/ abia aş îndrăzni să-ţi spun: sub fruntea ta de va lăcrima/ vreodată patria, întoarce-te, trufaşule, încearcă să te apropii din/ nou. (Atât de perfectă) Dacă în primul volum poetul apare în ipostaza profetului care alege într-un mod deliberat tăcerea, în acest volum eul apare în poziţia orbului cântăreţ care nu-şi mai aminteşte nimic.

Revenind la întrebarea pe care am pus-o anterior, răspunsul ni-l dă chiar poetul, dezvăluind şi scopul întregului demers: „dar văd că a sosit încă o dată vremea plecării/ şi eu nesocotind faptele zac de boala poeţilor melancolici/ deasupra-mi luna încăierare de aur luminează locul/ în care aştept să mă lepăd de tainele sufletului.”5 Repercusiunile acestei renunţări pot fi observate începând cu volumul următor, care apare doi ani mai târziu, Uneori, plutirea, volum în care ruptura, reprezentată în special sub forma sabiei şi a tăieturii acesteia devine trăsătura dominantă a unei poezii în care se încearcă găsirea unei compensaţii prin intermediul dragostei. Nevoia de întreg a eului scindat, exilat în propria interioritate, incapabil de călătoria simbolică spre abisurile fiinţei sale, nu îşi poate găsi împlinirea prin intermediul fiinţei iubite. Din contră, asistăm la o dezechilibrare a cumpenei şi în acelaşi timp la o prozaizare a miticului, simbolurile dominante fiind gheaţa, ninsoarea, sabia şi pasărea Emanuelle. Poate că cel mai bine ar descrie realitatea poetică din acest volum expresia „exil în doi”, o încercare de evadare, de rupere de lume, fiindcă în definitiv „o sabie de os ne-a despărţit de lume”6, iar atingerea intimităţii eşuează din nou: „Ce-a fost iubire, împrejurul nostru,/ a ridicat perdele lungi de gheaţa/ şi sufletele ni se-aud scăzând/ în cea mai rece fortăreaţă.7 Imaginea obsedantă a zeului decapitat este, de fapt, reprezentarea unei lumi în derivă, atât la nivelul materiei, cât şi al eului. Şi într-adevăr volumul Uneori, plutirea prezintă o poezie a dezintegrării şi a dezmembrării.

Al. Dobrescu8 sintetizează foarte bine liniile dominante şi totodată schimbările propuse de volumul O zi în natură, apărut în acelaşi an ca şi Uneori, plutirea: „Bucolicul titlu al volumului nu trebuie să inducă în eroare, el având numai darul de a sluji deghizamentului. Experienţa lirică este însă la fel de gravă, aspiraţia spre idealitate la fel de puternică, doar traiectoria ei e mereu frântă, înălţarea oprită. Relaţiile cu exteriorul sunt de natură conflictuală, poetul suferă la modul obsesiv de frustrare şi incertitudine, îşi cataloghează cu grijă spaimele, le dă o amploare suprareală, pe scurt, face dintr-o criză de adaptare raţiunea ultimă a lumii.” Obsesia călătoriei, a „exilului sângelui” este prezentă şi exprimată într-un mod cât se poate de direct, mai ales sub forma interogaţiei „vii? Nu vii?” din Fragmente dintr-un jurnal aproape apocrif. În sfârşit, pentru prima dată se simte o asumare a condiţiei din partea eului, sau cel puţin o conştientizare a ei: „Încep să înţeleg parcă: rana nu se poate închide. Stă deschisă întocmai unei oglinzi fermecate din care, uneori, se ridică întâmplări uitate de mult.(…) Cu mâhnire ţi-am adus această veste. Câtă vreme n-am îndrăznit să-ţi spun adevărul, îmi simţeam inima îngropată de vie. Dar, fără să ştii, chiar tu ai rostit cuvintele de care mă temeam. Acum, călătoria mea poate începe cu adevărat. Să nu mă întrebi De ce? N-aş putea să-ţi răspund mai bine decât poetul pe care atât de mult mi-l lăudai: Ca să-mi anihilez prea marea puritate”.9 Acesta este momentul în care poetul alege, conştient de data aceasta, să se definească prin condiţia de exilat, acceptă imposibilitatea unităţii şi în acelaşi timp, de la revolta asupra propriei interiorităţi, se produce primul pas spre revolta asupra exteriorităţii. Pe scurt: depăşeşte linia tranzitorie, etapa liminală. Odată cu aceasta are loc şi radicalizarea limbajului, dar şi adoptarea biografismului în cadrul poeziei, astfel că eul timid, melancolic, se transformă în exilatul revoltat împotriva tuturor, iar dacă în Respiraţie artificială încă mai apar meditaţii asupra propriului eu, manifestându-se obsesia pentru un alter ego al poetului, în volumul Pasaj de pietoni (1980) componenta socială devine adevărata cauză a revoltei. Acum poetul încearcă autodefinirea prin intermediul opoziţiei cu ceilalţi. Nicolae Manolescu10 descrie noua atitudine poetică: „Poezia se apropie acum de formele discursului şi ale poeziei zilnice, e neglijentă, batjocoritoare, declarativă, dialogată, epică, directă, alegorică, nervoasă şi enervată. Sarcasmul vizează în special două categorii de fenomene: manipularea individului în unele societăţi moderne, distrugerea personalităţii, domesticirea, îndobitocirea şi rolul poetului, cu lupta lui adesea disperată, contra celor care-l dispreţuiesc sau ucid”. Şi mai apare încă o componentă de o importanţă capitală în tratarea temei eseului de faţă, şi anume frica. Numai acum, după ce poetul şi-a exprimat destul de clar revolta împotriva unui sistem social acaparator şi uniformizator, se poate vorbi de exilul propriu-zis, cu toate variantele sale propuse de Ulici.

Evident, în cazul lui Dorin Tudoran, ca în cazul oricărui exilat de altfel, epoca are de fapt o importanţă majoră în morfologia ideii de exil. În Avatarii lui Ovidiu, Laurenţiu Ulici identifică două etape ale exilului românesc postbelic: 1945-1949 şi 1972-1989. Acesta susţine că exilul scriitorilor a fost o formă de exprimare a unui refuz, o opţiune, dar şi o fugă, determinat fiind de motive politice bine cunoscute: regimul comunist, „în faza sa stalinistă, împotriva a tot ceea ce reprezenta «trecutul burghezo-moşieresc», inclusiv a creatorilor de literatură afirmaţi în acel «trecut» şi ostilitatea aceluiaşi regim, în faza dictaturii ceauşiste de esenţă naţionalistă, faţă de orice tentativă de exprimare ideologică liberă. Statistic văzând lucrurile, între cele două momente de paroxism, există o diferenţă considerabilă: aproximativ 50 de scriitori plecaţi definitiv din ţară în primul interval, peste 2000 în al doilea.11 Numărul scriitorilor exilaţi din România ar fi mai mare decât în orice altă ţară sud-est europeană. Ion Simuţ, în articolul Cronologia exilului literar postbelic, pleacă de la ipoteza necesităţii stabilirii periodizării pornindu-se de la criteriul politic, astfel că acesta trasează următoarele etape: „1. exilul din 1941 până la sfârşitul anului 1947, când graniţele se închid sever şi ermetic; 2. blocajul aproape total al exilului în perioada 1948-1964, cu singurul eveniment notabil (în domeniul literar) al fugii lui Petru Dumitriu; 3. exilul progresiv crescut în perioada Ceauşescu, declanşat semnificativ după 1971 şi intensificat în anii ’80. Cele trei perioade sau valuri ale exilului ar fi, de fapt, numai două. Cum în anii ’50-’60 nu se întâmplă ceva semnificativ, altceva decât închiderea ermetică a graniţelor, nu văd de ce am lipi aici deceniul următor, anii ’70, numai pentru a nu înregistra un gol. Perioada Ceauşescu trebuie discutată în ansamblu, punând în evidenţă accelerarea numărului de scriitori exilaţi din 1965-1971 spre 1989, într-un fenomen coerent de reacţie la dictatură”.12

Dorin Tudoran părăseşte ţara în 1985 şi în 1986 publică De bună voie, autobiografia mea. Efectele exilului exprimate în De bună voie, autobiografia mea, au un efect devastator asupra eului, prezentând o viaţă fără vlagă „să-ţi fie lehamite/ să-ţi fie numai lehamite”, pierderea identităţii şi în cele din urmă dorinţa morţii, privită ca o „victorie oarecum definitivă”. Apare eul demn de a fi urât de care vorbea Jaccard: „Alungaţi-mă!/ Sunt primul / pe care-l auziţi spunând: Nu vreau să mă iubiţi!/ trebuie să fiu şi ultimul.”13 Apar două noi obsesii: victoria şi libertatea sau, mai bine spus, două idealuri pierdute: „cine mai aleargă azi/ atâta prăpăd de drum/ ca să moară/ anunţând puţină libertate/ încă puţină libertate/ o victorie cât un vârf de ac/ când poţi lua un pumn de barbiturice/ cu o jumătate de Vinul casei?/ Iată adevăratul triumf.”14

Poetul scăpat de inchiziţia comunistă se întoarce parcă la dramele interioare din primul volum, doar că de data aceasta vorbim de adevărate drame existenţiale ce culminează nu doar cu dezrădăcinarea naţională, ci şi cu o pierdere a apartenenţei la linia de sânge moştenită pe cale parentală: „Alo, da’ pe mine cum mă cheamă? Fiul cui şi al cui? Născut în/ unde, când şi la cât?”15

Combinaţia dintre exil interior şi exil propriu-zis îl transformă într-un adevărat prizonier: „Nu cunosc ghetto mai negru/ ca tine, suflet la meu”16, până şi acel dor de ducă ce îşi făcea simţită prezenţa încă din primul volum al poetului este dezarmat: „Visezi o viaţă întreagă/ câteva locuri, câteva oraşe. Le pângăreşti într-o clipă. Reîntâlnindu-le/ te simţi asemenea soldatului/ din trupele de ocupaţie – nici propriul revolver nu te mai vrea”17

 Exilul propriu-zis duce la o accentuare a exilului interior, ajungându-se în cele din urmă la disperare, poetul plasându-se între viaţă şi moarte, capturat într-o nouă „viaţă moartă”, cum o numeşte Golopenţia, „sentimentul vieţii noi este lehamitea, sila, istovirea, deznădejdea lucidă fără zvârcoliri de prisos.”18 Dacă până în momentul acesta, am discutat despre procesul prin care de la exil interior se ajunge la exil, acum însă ordinea este inversă: în De bună voie, autobiografia mea, vedem efectele exilului asupra exilatului interior. Ulici, vorbind de această relaţie afirmă că legând exilul în lume cu cel interior se poate reconstitui „ecuaţia originară a exilului literar, în general, a celui românesc în particular.”19

________
1 Al. Cistelecan, 1993, cronică literară a volumului Ultimul Turnir, preluată din selecţia de referinţe critice din cadrul antologiei Tânărul Ulise, p.359
2 Laurenţiu Ulici, Avatarii lui Ovidiu, în revista Secolul 20, nr. 10-12/1997
1-3/1998, p.16
3 Roland Jaccard, Exilul interior ( Freud, psihanaliza şi modernitatea), Ed. Aropa, Bucureşti, 2000, p.16
4 În poemul Primejdia clipei : Se făcea/ că se întâlnea cu el / şi acest el însuşi/ era foarte bătrân/…/ se sărutau/ se strângeau în braţe/( „ca pe vremuri,/ dragul meu;/ ca pe vremuri”) şi-n acel moment/ poetul/ prietenul meu numai în aparenţă hirsut/ a simţit o cumplită arsură între omoplaţi/(…)/ într-un târziu a fost găsit chiar acolo/ înlemnit de admiraţie/ privindu-şi/ cuţitul/ vibrându-i între omoplaţi.
5 Încă o dată vremea plecării.
6 Alb
7 Proteze
8 În selecţia de referinţe critice a antologiei Tânărul Ulise, p.341
9 Fragmente dintr-un jurnal apropae apocrif
10 În selecţia de referinţe critice a antologiei Tânărul Ulise, p.347
11 Laurenţiu Ulici, Avatarii lui Ovidiu, în revista Secolul 20, nr. 10-12/1997
1-3/1998
12 Ion Simuţ, „Cronologia exilului literar postbelic”, în România literară, nr. 28, 2008
13 Fasching
14 Ireproşabil
15 Ireproşabil
16 Ghetto
17 Remember
18 În selecţia de referinţe critice a antologiei Tânărul Ulise, p. 350
19 Laurenţiu Ulici, Avatarii lui Ovidiu, în revista Secolul 20, nr. 10-12/1997
1-3/1998
_______
Bibliografie
Butnaru Leo, Exil, Exil interior, Exil în propria limbă, în http://www.contrafort.md/numere/exil-exil-interior-exil-n-propria-limb (23. 04. 2013)
Cârneci, Magda, „Exilul provizoriu”, în Secolul 20, 10-12/ 1997, 1-3/ 1998
Doinaş, Ştefan Aug., „Între farsă tragică şi destin”, în Secolul 20, 10-12/ 1997, 1-3/ 1998
Eretescu, Constantin, Lumea exilului, în http://www.observatorcultural.ro/Lumea-exilului-(I)*articleID_3030-articles_details.html ( 12. 03. 2013)
Iliescu, Adrian- Paul, „Exil, exil interior, modernitate”, în în Secolul 20, 10-12/ 1997, 1-3/ 1998
Jaccard, Roland, Exilul interior ( Freud, psihanaliza şi modernitatea), Ed. Aropa, Bucureşti, 2000.
Simuţ, Ion, „Cronologia exilului literar românesc postbelic” în http://www.romlit.ro/cronologia_exilului_literar_postbelic
Tudoran, Dorin, Tânărul Ulise, Editura Poliron, Iaşi, 2000
Turner, Victor The Anthropology of Perfomance, PAJ Publications, New York. ( 22. 04. 2013)
Turner, Victor, The Ritual Process, Structure and Anti-structure, ALDINE DE GRUYTER, New York, 1969
Ulici, Laurenţiu, „Avatarii lui Ovidiu”, în Secolul 20, 10-12/ 1997, 1-3/ 1998
Weber, Donald, From Limen to Border: A Meditation on the Legacy of Victor Turner for American Cultural Studies, American Quarterly, Vol. 47, No. 3 (Sep., 1995), pp. 525-536 în http://www.jstor.org/stable/2713299 .
 
ACKNOWLEDGEMENT: This paper is supported by the Sectoral Operational Programme Human Resources Development (SOP HRD), ID134378 financed from the European Social Fund and by the Romanian Government.

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2016, pp. 169-173]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s