Horaţiu NAN – Marxismul trepanat

Initiere in filosofie_02

Prezentată ca un raport asupra filosofiei dedicat „nefilosofilor“, cartea lui Louis Althusser* ajunge din fericire, după primul capitol, să se ocupe de justificarea şi emendarea muncii intelectuale a autorului ei, sub pretextul unui ocol prin ceea ce filosofia a reprimat de-a lungul istoriei ei. Astfel se iveşte ocazia de a urmări într-un singur text etapele principale ale proiectului general althusserian: lobotomia teoriei marxiste. Ce riscă să se întîmple odată cu eliminarea categoriei de subiect din schemele materialiste ale lui Marx? În primul rînd, abandonarea determinismului în înţelesul său dialectic; în locul unui proces deocamdată orb de autodeterminare se insistă acum asupra „autonomiei practicilor sociale“ făcînd o concesie determinării economice „în ultimă instanţă“. Foucault şi imanenţa „rea“ a „noului materialism“ sînt la un pas distanţă, iar argumentele se prezintă aici destul de simplist. Potrivit lui Althusser ideea de ierarhie a practicilor e ilegitimă pe motiv că ţine de o „judecată socială de valoare“ şi că, în fine, dacă în cazul lui Platon ierarhia serveşte la legitimarea ordinii sociale existente, atunci e obligatoriu la fel pentru toată lumea (p. 87).

În al doilea rînd, filosoful francez reformulează conceptul de ideologie în sensul în care subiectivitatea însăşi e considerată drept efectul material al funcţiei ideologice fundamentale, aceea de „interpelare” a indivizilor în cadrul diverselor practici sociale autonome. Pentru a ilustra modul de acţiune al ideologiei, Althusser invocă, În Ideologie şi aparate ideologice de stat, apelul lui Pascal la „îndobitocire” aflat la capătul argumentelor în favoarea celebrul său pariu: participaţi la ritualurile religioase şi credinţa va urma. Ideea de bază e că ideologiile răsar din practicile în interiorul cărora se manifestă sau, cum scrie în Introducere în filosofie pentru nefilosofi: „Amintiţi-vă de Hesiod: munca marinarului îi dă marinarului ideile sale, munca ţăranului îi dă ţăranului ideile sale, munca fierarului îi dă fierarului ideile sale.” (p. 238) O teorie orginală, dar pe care o paşte obiecţia de cripto-mecanicism în măsura în care reduce ideologia la dresaj, cît şi prin posibilele implicaţii practice (abolirea bisericii atrage dispariţia ideologiei religioase?). În plus, poziţia marxistă e tocmai că munca economistului, de pildă, nu îi dă economistului ideile sale, ci relaţiile economice de schimb laolaltă cu abstracţiile care le guvernează.

E necesar să existe, aşadar, o ierarhie a practicilor, laolaltă cu o ierarhie a abstracţiilor. Însă Althusser înţelege altfel decît în sensul unei diferenţe de grad teza lui Engels conform căreia statul este prima putere ideologică (pp. 170, 264). Concepţia despre autonomia proprie rutinei şi ritualurilor se înrudeşte cu o altă idee centrală de-a lui Althusser: ideologia nu se manifestă decît în cadrul unui aparat (biserică, şcoală etc.). Din acest unghi aparatele ideologice trebuie să fie, fără excepţie, de stat, chiar acolo unde par a funcţiona în regim privat. Dar atunci Althusser e nevoit să facă două distincţii tari între, pe de-o parte, putere de stat şi aparate de stat şi, de cealaltă parte, între aparatul represiv de stat (armată, justiţie etc.) şi aparatele ideologice de stat. Aparatul represiv e controlat în întregime de clasa care deţine puterea de stat, în vreme ce aparatele ideologice sînt permanent contestate, disputate, reprezentînd cîmpul privilegiat al luptelor de clasă. Astfel se ajunge la o poziţie ciudată unde echivalenţa marxistă dintre supratructură şi ideologie e anulată din moment ce, pentru Althusser, statul ajunge să înglobeze întreaga suprastructura (sub forma aparatului represiv, respectiv, a aparatelor ideologice), iar o parte din stat (puterea politico-juridică) ajunge a funcţiona preponderent extra-ideologic. Iar pentru a sosi aici Althusser trebuie să separe ideologia de violenţă, astfel încît ideologia e abordată în termeni de persuasiune şi consimţămînt (în pofida faptului că vorbeşte despre caracterul ei necesar şi iluzoriu, pp. 185-6), iar despre practica politică poate afirma fără îndoială că operează nemijlocit asupra relaţiilor de clasă (p. 205).

În ultimul rînd, ajungem şi la teoria althusseriană cu privire la filosofie. Potrivit gînditorului francez, filosofia reprezintă o reacţie la provocările ideologice create de revoluţiile ştiinţifice şi politice. Ea e întotdeauna partizană de vreme ce consistă în lupta de clasă transpusă la nivel teoretic, sub aparenţa tendinţelor ei contradictorii, recte idealismul (tendinţa dominantă) şi materialismul (tendinţa dominată). Însă, după cum observă Alain Badiou în prefaţă, Althusser e nevoit a supralicita relaţia filosofiei cînd cu versantul ştiinţific, cînd cu cel politic. Mai mult, opoziţia tendinţă dominantă/dominată e prea generală, nu pare a ţine suficient seama de specificul istoric al relaţiilor de dominaţie. Riscul e de a eternaliza filosofia şi de a produce o istoriei reducţionistă şi inexactă a ei (ceea ce se şi întîmplă în discuţiile despre filosofia şi ştiinţa antică). În fine, fără a insista prea mult, funcţia centrală a filosofie rezidă, pentru Althusser, în operaţia de „sutură“ a ideologiilor locale şi regionale într-o nouă ideologie dominantă ca urmare a bulversărilor ştiinţifice şi politice. Totuşi, în măsura în care ideologia se referă la idei cu „capacitate de acţiune socială“ (p. 162), ne putem întreba dacă filosofia este într-adevăr capabilă de o asemenea sarcină; dacă nu cumva ideile filosofice, cel puţin în societatea burgheză, eşuează în a constitui forţe materiale care „iau masele în stăpînire”: dacă filosofia nu a juns, de fapt, ultima putere ideologică, căci ea are o problemă fundamentală de legitimare în faţa modernităţii?

A-ţi domestici adversarul, furîndu-i limba: iată întregul secret al luptei ideologice, chiar şi atunci cînd, din motive istoriceşte date, e silită să ia forma luptei filosofice.” (p. 245) Întrebarea e: pe cine buzunăreşte Althusser?

_____________
* Louis Althusser, Introducere în filosofie pentru nefilosofi, traducere de Iulia Dondorici, Tact, Cluj, 2016.

 

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2017, pp. 75-76]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s