Vladimir BORŢUN – Ce fel de stângă e noua „stângă radicală”?

Ca unul care face un doctorat despre noile partide de stânga din sudul Europei (Bloco, Syriza, Podemos) şi cooperarea dintre ele, m-am entuziasmat sincer la apariţia cărţii lui Calossi*. Mai ales când literatura din câmpul ştiinţelor politice şi al studiilor europene e foarte săracă pe acest subiect, în special pe cooperarea transnaţională a „stângii radicale” (ghilimele se vor justifica pe finalul textului), în ciuda izbânzilor electorale ale acestei stângi din ultimii câţiva ani. Din păcate, cartea nu se ridică la înălţimea nivelului cerut de vidul existent în literatura de specialitate.

Volumul e împărţit în patru capitole. Primul e o introducere aridă şi inutil de lungă în mecanismele de cooperare partinică la nivel european, mai cu seamă în cadrul Parlamentului European şi al partidelor pan-europene. În al doilea capitol, singurul cu un caracter teoretic şi cât de cât original, Calossi examinează critic definiţiile şi etichetele din literatura de specialitate atribuite stângii aflate la stânga social democraţiei, după care propune propria sa etichetă, „Stânga anti-austeritate”, şi o clasificare a partidelor care intră sub ea – Euro-stângiste, Nordic-verzi, Marxist-leniniste şi Anti-capitaliste, plus un grup sui generis în care intră partide ca Podemos ori Sinn Féin. Al treilea capitol prezintă aceste patru subfamilii, iar ultimul capitol discută cooperarea din cadrul lor şi dintre ele, cu accent pe Partidul Stângii Europene (PSE) şi pe Stânga Europeană Unită/Stânga Nordic-Verde (grupul „stângii radicale” din Parlamentul European, cel mai bine cunoscut sub neinspiratul acronim GUE/NGL).

Argumentul central, şi corect în bună măsură, al italianului este că, după o perioadă de relativă apropiere la începutul anilor 2000 între partidele social-democrate şi cele aflate la stânga lor (vezi, de pildă, participarea comuniştilor italieni în guvernul Prodi ori coaliţiile regionale dintre Die Linke şi SPD în Germania), politica pan-europeană de austeritate la care asistăm din 2010 încoace a produs un nou clivaj între cele două stângi. În vreme ce social-democraţia fie nu s-a opus măsurilor de austeritate luate de guverne de dreapta (Marea Britanie), fie le-a implementat de-a dreptul acolo unde s-a aflat la guvernare (Spania, Portugalia, Grecia etc.), „stânga radicală” s-a distins prin opoziţia faţă de aceste măsuri şi, implicit, de social-democraţia complice.

Dincolo de maniera adesea expeditivă şi de erorile mai mult sau mai puţin pardonabile (cum că majoritatea partidelor pe care el le clasează ca „Anti-capitaliste” sunt asociate cu Secretariatul Unit al celei de-a Patra Internaţionale ori că Troţki ar fi fost principalul avocat al ideii că în URSS era capitalism de stat), sunt câteva probleme majore cu volumul de faţă.

În primul rând, analiza lui Calossi e frustrant de descriptivă, în special când discută cooperarea transnaţională şi structurile organizaţionale prin care aceasta are loc. Nu am dat, aşa cum speram, de o evaluare critică a nivelului de cooperare, care s-ar fi impus cu atât mai mult cu cât aceasta ar fi fost de aşteptat să se intensifice considerabil odată cu izbucnirea crizei zonei euro. Calossi nu examinează decât foarte superficial factorii care facilitează această cooperare transnaţională şi obstacolele cu care se confruntă (nu mai vorbim de perspective). De asemenea, deşi se axează exclusiv pe cooperarea formală, evită să discute diviziunile existente între şi în sânul principalelor organizaţii transnaţionale ale stângii (i.e. GUE/NGL, PSE şi reţeaua Transform, fundaţia politică a PSE), în special diviziunile cu privire la Uniunea Europeană, tot mai pronunţate după capitularea guvernului Syriza din iulie 2015. De altfel, volumul – apărut în a doua jumătate a lui 2016 – acordă foarte puţină atenţie dezvoltărilor post-capitulare şi nici măcar nu pomeneşte apariţia unor noi organizaţii şi proiecte transnaţionale de stânga ca Plan B or DiEM25.

În al doilea rând, clasificarea pe care Calossi o propune pentru „Stânga anti-austeritate” e cel puţin leneşă când nu pur şi simplu inadecvată. „Euro-stânga” e practic suprapusă peste PSE, deşi partidele membre ale PSE – printre care şi Syriza ori Die Linke, dar şi Partidul Comuniştilor din Republica Moldova – sunt atât de diferite încât nu pot fi luate împreună ca o subfamilie coerentă a stângii europene. Apoi, distincţia dintre partidele „Marxist-leniniste” şi cele „Anti-capitaliste” e destul de bizară, din moment ce toate partidele care se consideră marxist-leniniste se consideră automat şi anti-capitaliste. De asemenea, subfamilia „Nordic-verde” e iarăşi o suprapunere prea facilă peste aripa scandinavă a GUE/NGL, care nu constituie, de fapt, o subfamilie decât poate din punct de vedere geografic, căci caracteristicile care cândva distingeau aceste partide nordice de restul stângii radicale europene – ecologismul, feminismul, opoziţia faţă de URSS etc. – sunt acum împărtăşite de multe dintre partidele pe care Calossi le plasează în alte tabere (în special cele „Euro-stângiste”).

În al treilea rând, şi cel mai important, toată partea conceptuală despre cum definim şi etichetăm stânga de la stânga social democraţiei e extrem de problematică. Calossi respinge eticheta cea mai comună din literatura de specialitate, de „stângă radicală”, şi pe bună dreptate, însă din motivele greşite. Pentru el, „radical” e peiorativ şi, în plus, desemnează un curent al familiei liberale (vezi Partidul Radical din Franţa sau defunctul partid italian cu acelaşi nume), dar şi gradul de angajament şi hotărâre al unor partide care nu sunt neapărat de stânga. Desigur că ultimele două motive pică imediat ce adăugăm „stânga” lângă „radical”, cum fac oricum toţi cei care folosesc această etichetă. Ca să nu mai vorbim de posibila contradicţie dintre aceste două motive şi primul – dacă „radical” e peiorativ, atunci cum se face că până şi unele partide liberale îl adoptă în nume? Adevărata problemă cu termenul de „stângă radicală” e că se atribuie unor partide care, nici ca program şi discurs, nici ca practică politică, nu sunt de stânga radicală. Partide ca Syriza, Bloco, Die Linke ori Podemos au o viziune şi agendă mai degrabă social-democrată clasică, keynesiană, decât una socialistă şi revoluţionară, iar opoziţia lor e mai degrabă faţă de neoliberalism decât de capitalism în genere.

Calossi susţine că, atunci când etichetează şi clasifică partide, politologii trebuie să respecte modul în care acestea se identifică singure, ceea ce mi se pare o enormitate, căci ar însemna să trecem Coreea de Nord în rândurile republicilor democrate doar pentru că ea se intitulează astfel, ori să clasăm fostul regim nazist ca regim radical de stânga doar pentru că îşi spunea, printre altele, socialist (ceea ce mulţi semidocţi de dreapta de la noi o fac deja de multă vreme, dar asta e altă discuţie). Dimpotrivă, treaba unui politolog ar fi tocmai să examineze critic modul în care actorii politici se identifică public şi să vadă în ce măsură acesta corespunde realităţii.

Tocmai din acest motiv, nu doar „stânga radicală” nu e, de fapt, radicală, dar nici social democraţia nu mai e, de fapt, de stânga, cum Calossi şi mulţi alţii continuă să creadă. Încă din anii ’80, cu mult înainte de Blair şi Schröder, cam odată cu turnura spre dreapta a guvernului Mitterand, social democraţia a început mutaţia ontologică de scufundare în paradigma neoliberală, trădându-şi vechile principii reformiste de redistribuire a resurselor dinspre bogaţi spre săraci ori de reglementare a pieţei. Criza a fost un prilej istoric, poate ultimul, ca social-democraţii să revină la misiunea lor fondatoare, însă l-au ratat în modul cel mai catastrofal cu putinţă, îmbrăţişând austeritatea la fel de abitir ca dreapta (de unde şi colapsul lor în ţări ca Grecia şi, în curând, Spania). Aşadar, social democraţia – care mereu a dat o nesperată mână de ajutor capitalismului aflat la ananghie, în special după cele două războaie mondiale) nu e, de ani buni, altceva decât flancul stâng al consensului neoliberal – falsa alternativă la flancul drept (excepţia majoră în momentul ăsta părând să fie Partidul Laburist, însă puterea pe care aripa de dreapta, blairistă, încă o are în partid şi ferocitatea cu care continuă să-l atace pe Corbyn întăresc, de fapt, ideea de mai sus).

Atunci, dacă social-democraţia nu mai e de stânga, putem rezolva mult mai simplu decât credeam problema identificării/etichetării stângii de la stânga social-democraţiei: ea nu e stânga radicală ori stânga anti-austeritate (un termen mai degrabă contingent, care îşi poate pierde relevanţa în următorii ani), ci pur şi simplu stânga – adică toate acele forţe sociale şi politice care se opun dinspre stânga hegemoniei neoliberale. Cum am putea clasifica, atunci, această stângă? Eu aş propune trei categorii partinice mari şi late, evident nu complet omogene (de unde şi inadecvarea termenului de „subfamilie” folosit de Calossi):

  1. Noua social-democraţie – partidele (relativ) noi ca Bloco, Die Linke, Syriza ori Podemos, dar şi curentele/opoziţiile (mai mult sau mai puţin marginale) de stânga din anumite partide social-democrate-neoliberale, care vor practic să reînvie principiile şi politicile social-democraţiei clasice şi care se opun nu atât capitalismului în sine cât neoliberalismului (care e capitalismul însuşi, de fapt, debarasat de toate drepturile sociale pe care a trebuit să le conceadă într-un moment istoric sau altul la presiunea clasei lucrătoare organizate).

  2. Comuniştii ortodocşi – partidele care, în frunte cu Partidul Comunist Grec (tot mai izolat, de altfel, pe plan european după părăsirea GUE/NGL şi după ce confraţii lor tradiţionali din Portugalia au abandonat vechea politică de non-cooperare cu stânga reformistă), care nu doar că s-au distanţat doar puţin spre deloc de experienţa comunismului real, dar care sunt profund sectare şi ostile cooperării transnaţionale prea strânse, din raţiuni suveraniste vecine cu naţionalismul (Calossi evocă, în acest sens, refuzul de acum câţiva ani al comuniştilor greci de-a susţine o moţiune a GUE/NGL împotriva guvernului Berlusconi pe motiv că ar fi fost o interferenţă în treburile altui stat!).

  3. Socialiştii democratici – partidele care, spre deosebire de primele două categorii, se opun deopotrivă capitalismului în genere şi comunismului de sorginte stalinistă, şi care – în timp de luptă pentru reforme sociale concrete şi imediate – pun deschis problema unei societăţi alternative, a unui socialism democratic în care oamenii să participe în mod real la procesul de decizie economică şi politică. Într-un fel, aceasta e singura stângă radicală reală, pentru că are şi un program radical, spre deosebire de noii social-democraţi, dar şi o practică radicală, spre deosebire de comuniştii ortodocşi, care sunt atât de sectari şi dogmatici că devin sterili, irelevanţi şi, implicit, pseudo-radicali.

Ca să închei, indiferent de adecvarea clasificării sugerate sumar mai sus, e important să nu etichetăm drept „radical” (care vizează, etimologic şi istoric vorbind, schimbarea de la rădăcină a societăţii, deci transformare sistemică) ceea e, de fapt, moderat şi reformist (ca alde Syriza ori Podemos) şi să nu mai numim „de stânga”, nici măcar „de centru-stânga”, ceea ce e de mult de dreapta, adică parte integrală a consensului neoliberal (ca „socialiştii” francezi ori spanioli). Nu doar pentru că aşa e corect din punct de vedere politologic, ci şi pentru că aşa e just din punct de vedere politic – căci, ca adversari sau măcar critici ai neoliberalismului ca ideologie dominantă (funcţia primară a oricărui intelectual demn de acest nume, în orice societate şi în orice epocă), trebuie să respingem categoriile acestuia şi noţiunile sale despre ce e „moderat” şi ce e „radical”, despre ce înseamnă „stânga” şi ce înseamnă „dreapta”. Numai aşa putem evada paradigmei dominante şi pune bazele unei alternative.

________
* Enrico Calossi, Anti-Austerity Left Parties in the European Union: Competition, Coordination and Integration, Pisa University Press, 2016.

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2017, pp. 76-78]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s