Vladimir PASTI – Florin Poenaru: „Locuri comune – Clasă, anticomunism, stânga”

poenaru-locuri-comune

Iată o carte care nu doar merită, dar chiar trebuie citită. Nu doar de specialiști, dar mai ales de nespecialiști. De orice om preocupat să înțeleagă lumea în care a trăit și trăiește și care se simte deja supra-saturat de clișeele explicative ideologico-propagandistice a căror producție de masă domină publicațiile cu pretenții eseistice și/sau științifice ale „elitei intelectuale” românești post-comuniste. Cele construite după scenariile hollywoodiene în care „băieții buni”, tineri, frumoși, inteligenți și dornici să salveze omenirea, se luptă cu „băieții răi”, bătrâni, urâți, proști, conspiratori împotriva întregii lumi și a ceea ce are ea mai sfânt, și care trag atât de prost cu armele lor încât nu-i nimeresc pe „băieții buni” niciodată. Iar aceste scenarii șablon, după care sunt construite la Hollywood filmele pentru puberi – categoria dominantă de spectatori plătitori din cinematografele din întreaga lume – sunt utilizate în România în discursuri politice, editoriale, eseuri, lucrări cu pretenții academice ale intelectualității autohtone și a unei părți semnificative chiar din lumea științifică, pentru a descrie și a explica aproape un secol de istorie națională și pentru a-i „educa”, pe cei care încă se mai uită cu respect și chiar admirație la elita intelectuală și academică a țării, cu privire la modul în care trebuie înțeleasă lumea în care trăiesc și propria lor viață.

În acest peisaj pseudo-științific național, sufocant prin șablonism, simplicitate și dogmatism, o carte precum cea publicată de Florin Poenaru la editura Tact în acest an reprezintă o adevărată gură de aer proaspăt. Înțeleg prin asta o doză zdravănă de cercetare științifică făcută fără prejudecăți, superstiții și axiome acceptate ca evident adevărate privite critic, însoțită de o doză încă și mai zdravănă de bun simț și de o excelentă capacitate de sinteză, toate îmbinate și servite cititorului printr-un stil accesibil și ingenios. O să explicitez toate aceste aparente superlative pe care le-am folosit până acum, dar mai întâi mă văd nevoit – pentru a elibera din capul locului cititorii potențiali ai cărții de orice suspiciune – să-i lămuresc pe aceștia în privința relațiilor mele cu autorul, Florin Poenaru.

Nu am și nu am avut niciun fel de relație cu Florin Poenaru, de a cărui existență nu am aflat decât în momentul în care cartea a apărut și mi-a trimis un e-mail la care anexa cartea și în care mă ruga să particip ca prezentator la lansarea ei. Am primit solicitarea d-lui Poenaru cu multe rețineri, dar am renunțat la ele imediat după ce am citit primele 50 de pagini ale cărții. După care am citit-o pe nerăsuflate până la sfârșit. Iar urmarea directă a acestei lecturi este tocmai recenzia de față.

Despre ce este vorba, de fapt? Cartea domnului Poenaru parcurge sintetic întreaga istorie politică, socială, economică și intelectuală a României postbelice, de la instalarea comunismului la putere și până în zilele noastre și o interpretează într-o cheie unică – cea a evoluțiilor sociale ale acesteia, cu reflexele sale în economie și în politică. Nu este o lucrare analitică. Dimpotrivă, este una dintre rarele lucrări sintetice ale literaturii românești postcomuniste. Caracterul său sintetic o face deseori să fie aforistică, adică să facă afirmații fără argumentația necesară, dar acest lucru este cât se poate de firesc. O lucrare analitică de o asemenea anvergură ar fi însemnat o carte mult mai voluminoasă decât cea de față. Ar fi fost o lucrare academică stufoasă, adresată și inteligibilă unui număr mic de specialiști care ar fi apreciat-o mai mult sau mai puțin în opoziție cu propriile lor lucrări și în paradigma a ceea ce se numește main stream al gândirii politico-sociale dominante a României actuale.

Dar, cartea lui Poenaru are cu totul alte intenții. Ea nu se adresează lumii academice, așa cum nu se adresează elitei intelectuale în exclusivitate. Este un eseu alcătuit de un om de știință – Poenaru este antropolog, bine antrenat în observația socială și în interpretarea științifică a acesteia – care sintetizează un număr mare de observații directe, analize de caz, analize de text, observații indirecte etc. – sintetizate deseori aforistic și transcrise din insuportabilul jargon științific în buna limbă românească pentru uzul oricărui om interesat de a înțelege propria lui viață, în propria sa lume: România comunistă și post-comunistă.

Ignorați titlul. „Locuri comune”, exprimă doar faptul că autorul interpretează cu totul diferit temele clasice ale ideologiei cotidiene construită cu atâta efort de „intelighenția” postcomunistă. Este un titlu care nu poate fi înțeles decât după lectura cărții. Conținutul este important. Iar conținutul este provocator până la a fi, pe alocuri, de-a dreptul scandalos. Căci, împotriva tezismului și a dogmatismului intelectual dominant, autorul opune observația sistematică, înțelegerea societății (ceea ce Max Weber numea „comprehensiune”, iar Mills denumea „imaginație sociologică”) și ceea ce eu numesc „bun simț”, adică prioritatea datelor empirice asupra prezumțiilor și ipotezelor.

Nu am de gând să rezum cartea, deși în multe recenzii se obișnuiește acest lucru, cu obiectivul de a scuti cititorul recenziei de a mai deveni și cititorul cărții. Cartea trebuie citită și judecată de fiecare cititor prin prisma propriei sale experiențe de viață și cu mintea cât mai eliberată de „locurile comune” ale ideologiei și mitologiei cotidiene. E un bun prilej pentru orice cititor de bună credință să afle că istoria – propria sa istorie, precum și cea a întregii societăți românești – poate fi citită și înțeleasă și altfel decât prin schemele simpliste și deformatoare ale ceea ce a devenit în toți acești ani de postcomunism o ideologie inferioară chiar celei care proclama socialismul victorios la orașe și sate pe vremea lui Ceaușescu.

Chiar dacă nu rezum cartea, nu pot să nu subliniez cel puțin două din trăsăturile sale esențiale. Prima este acea idee paradigmatică pe care o ilustrează întregul text și care afirmă că istoria ascensiunii și decăderii comunismului românesc, precum și cea a postcomunismului românesc nu este o istorie a politicilor, ideologiilor și intrigilor din interiorul elitelor, ci în primul rând o istorie a evoluțiilor sociale ale societății românești de după cel de al doilea război mondial și, apoi, de după terminarea războiului rece cu victoria capitalismului statelor alianței nord-atlantice. Autorul se străduiește să interpreteze și să sintetizeze aceste evoluții în tradiționala formulă marxistă a „luptei de clasă”, dar o asemenea formulă este, desigur, discutabilă. Cea de a doua caracteristică constă într-o altă teză paradigmatică, cea potrivit căreia politicienii, mai ales cei de la vârful structurilor de putere politică, nu sunt niciodată (prin deciziile lor) ei înșiși, ci doar reprezentanți și purtători de cuvânt ai unor mari grupuri sociale din societate aflate în competiție și chiar confruntare. Biografiile, preferințele, valorilor lor chiar sunt nesemnificative, căci în calitate de politicieni investiți în funcții, ei nu sunt decât actori care interpretează partituri prescrise și niciodată pe ei înșiși. Avem de a face cu o revigorare brutală aproape a unei abordări marxiste care pe mine mă duce cu gândul la celebrul articol al lui Marx despre „luptele de clasă în Franța”, prin care acesta explică succesul ascensiunii politice a lui Napoleon al III-lea prin caracteristicile evoluției structurii sociale a societății franceze în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Și această teză este discutabilă, dar tocmai acesta este de fapt farmecul și atracția principală a acestei cărți. Pe de o parte, te forțează să gândești liber, iar pe de altă parte, te îndeamnă să intri în dispută cu ea. Iar, după mine, acesta este un merit excepțional. Cu cât mai mulți oameni normali, dar cu mintea deschisă la înțelegere și rațiune – căci prin limbaj și stil de expunere cartea le este dedicată acestora – vor intra în dispută cu afirmațiile categorice din această carte, cu atât mai mult societatea va fi mai liberă, mai activă și mai eficientă în desprinderea ei de carapacea constrângătoare a dogmatismului ideologic anticomunist. Cartea însăși își dedică cea de a două parte a sa criticii ideologiei dominante a anticomunismului postcomunist, ceea ce o face încă și mai interesantă. Și aceasta este aforistică – la fel de aforistică ca și ideologia pe care o critică – și adesea cu accente polemice.

Tema principală a cărții însă este renașterea stângii politice în România. Mai exact, a nașterii stângii politice, pentru că, în concepția autorului, stânga politică românească: (1) nu s-a născut deloc după 1989, partidele politice care pretindeau că o reprezintă fiind tocmai cele ale căror guvernări au condus cele mai de dreapta programe de reformă; (2) critica stângii politice și demantelarea pretențiilor acesteia de a reprezenta interesele populației în competiția acesteia cu elitele de capital, administrative și mondene, reprezintă nucleul dur al colecției de studii cuprinse în carte și totodată un îndemn pentru construirea unei posibile stângi autentice.

O asemenea naștere a unei mișcări politice este considerată de autor imposibilă fără o alianță a claselor sărace și exploatate, cu sectoare importante din elitele micii burghezii urbane și rurale, ale capitalului autohton și ale intelectualității. Dar tot autorul argumentează că asemenea alianțe sunt labile. Ele pot să apară în perioadele în care aceste categorii sunt afectate de politicile exclusiv dedicate susținerii intereselor marelui capital îndeosebi străin din România, cum au fost cele ale perioadei de austeritate economică și de autoritarism guvernamental, dar tind să se destrame imediat ce crizele financiar-economice interne și internaționale încep să fie depășite. Înainte ca contra-elitele establishmentului de dreapta să reușească să creeze necesitatea socială care să impună o ideologie de stânga și să convingă forțe politice semnificative să le adopte.

Întreg restul cărții este o argumentare a acestei teze principale. Argumentare organizată pe trei părți distincte ale acesteia. Prima parte dovedește că, de la FSN și până la PSD-ul de astăzi, nu am avut de a face nici cu o ideologie, nici cu un partid și, mai ales, nici cu vreo guvernare de stânga; dimpotrivă. Cea de a doua parte critică ideologia de dreapta dominantă în societate și mecanismele pe care le-a utilizat și le utilizează pentru a-și construi și menține dominația. Cea de a treia parte este dedicată unei critici a stângii politice actuale – și a societății românești majoritar orientată spre dreapta ideologică și politică – ca fiind incapabilă să opună ideologiei de dreapta o ideologie alternativă. Ultimul capitol al cărții, cel referitor la feminism, este arbitrar și nepotrivit adăugat cărții. Ceea ce nu-l împiedică să fie deopotrivă interesant și provocator, măcar prin formulări de tipul „un bărbat feminist este un bărbat mort”. Căci eu, de exemplu, mă consider un bărbat feminist – în sensul științific al termenului – și mă simt cât se poate de viu.

Concluzia cărții nu este explicitată la sfârșit. Ea este „risipită” pe parcursul întregii cărți, un procedeu care obligă orice cititor să o citească în întregime, și nu în diagonală. În mare măsură este o carte-manifest, a cărei intenție este să reunească în jurul ei măcar un grup de intelectuali – oameni de știință, dar nu numai și nu mai ales – care, lucrând împreună sau izolat, să construiască o ideologie alternativă și eficientă la ideologia dominantă actual a dreptei politice. Conștient că un astfel de proiect nu se construiește decât în timp, iar începutul unui astfel de proces începe întotdeauna – sau cel puțin a început până acum în istorie – prin apariția unor mișcări de gândire intelectuală care să se opună establishmentului prin elaborarea unei gândiri care să exprime un sistem de valori diferit de cel promovat de acesta, dar gândit fără a putea fi pus sistematizat și teoretizat de mari grupuri sociale din societate – rostul principal al cărții este să atragă atenția asupra unor posibile alte interpretări ale tranziției, precum și asupra micului grup de intelectuali cu astfel de preocupări grupat în jurul site-lui de internet Critic atac (criticatac.ro). Nu-mi dau seama ce succes va avea autorul în realizarea aceste două obiective. Nu-mi dau seama nici măcar dacă el însuși, potrivit propriei sale paradigme, este conștient de ele. Dar pe mine, oricum, m-a convins să urmăresc cu mai multă atenție activitatea acestuia.

Dincolo de toate acestea, cartea este un îndemn adresat tuturor oamenilor de a gândi liber, pe baza propriei lor experiențe și a interpretărilor întemeiate în ceea ce eu numesc „bun simț”, despre ei, despre viața lor și despre societatea românească contemporană. Iar dacă asta înseamnă ceea ce eu cred că autorul consideră o stângă „adevărată”, atunci eu sunt alături de el și ceilalți susținători ai săi. Căci, până la urmă, asta înseamnă trecerea de la mitologie la cunoaștere, și de la propagandă la gândirea liberă și rațională.

 

[Vatra, nr. 5-6/2017]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s