Alexandru Vasile SAVA – Lupta de clasă în „societatea fără clase”

poenaru tichi

 

Ruptura produsă de evenimentele revoluției din ’89 pune următoarea problemă oricărei analize care ia în considerare clasa ca un vector important al fenomenelor sociale: cum anume poate o societate ce pretinde a fi lipsită de clase să producă stratificarea pe bază de clasă a corpului său social și cum s-a desfășurat acest proces, cum a fost el complicat laolaltă de către particularitățile societății românești cu mișcarea globală a capitalului și cu interesele diferitelor puteri geopolitice? Întrebarea promite mult în măsura în care propune o cheie de interpretare a evenimentului care se desfășoară prin toate aspectele istoriei noastre recente, de la antagonismele din interiorul socialismului stalinist și post-stalinist, la procesul privatizării și la complicațiile economiei românești în economia globală, atât înainte cât și după revoluție, și până la ecourile locale ale dinamicii claselor în societățile dezvoltate.

Avem în fața noastră două abordări ale problemei, din perspective și cu angajamente diferite, din partea lui Florin Poenaru1 și a lui Ovidiu Țichindeleanu2. În cazul lui Poenaru, problema este sondată prin mai multe episoade de analiză antropologică și sociologică, pornind de la portrete ale principalelor personaje ale politicii post-decembriste, văzute ca membri ai unor clase și totodată ca purtători ai intereselor de clasă, trecând prin fenomenul anticomunismului românesc și sfârșind cu o expunere a stângii autohtone. Cartea lui Țichindeleanu este o antologie de articole (majoritatea apărute în revista Idea sau pe platforma CriticAtac), reunite într-un parcurs personal căruia i se impune o coerență prin prefață și prin textul final, apărut în 2015.

Înainte de a trece la problema propriu-zisă, țin să notez două observații legate de construcție. În cazul lui Poenaru avem de-a face cu o carte actuală, chit că aceasta reunește preocupări mai vechi; pe cât de mult promite să se confrunte cu prezentul, anumite părți ale sale pot risca pe termen lung să devină irelevante – mă gândesc de pildă la alegerea lui Cioloș ca subiect, care pe termen lung se prea poate să rămână la fel de puțin memorabil ca premier ca și Isărescu. În ceea ce-l privește pe Țichindeleanu, nu putem să nu observăm o tensiune între dezideratul său de a se angaja într-un tip de gândire deschisă, anti-esențialistă, anti-totalizatoare și anti-teleologică, și modul în care acesta își închide parcursul intelectual de-a lungul anilor 2000 între două texte recente. Trebuie remarcat că această organizare a materialului modulează întreaga lectură, lăsându-ne să privim consternați la explorările sale timpurii ca la piese de muzeu, și să întrevedem toate drumurile conceptuale pe care le abandonează în procesiunea către decolonialismul pe care îl va adopta în cele din urmă.

Începând din „preistoria” tranziției, trebuie să amintim că a privi socialismul real din perspectivă de clasă a pus mereu teoreticienii materialiști într-o postură incomodă, dincolo de istoria angajamentelor lor politice vizavi de modelul sovietic. Economiilor planificate ale Blocului de Est le lipsea proprietatea privată asupra mijloacelor de producție care să opereze diviziunea obișnuită a societății în clase. Mai mult, în ciuda faptului că muncitorii nu aveau nici un control real asupra producției, partidul și structurile birocratice care dețineau această poziție nu formau o clasă separată, ci se recrutau direct din masa muncitorilor, în care se integrase atât prin funcțiile sale, cât și prin extinderea sa masivă în rândul populației (cca. 4 milioane de membri în cazul RSR). În sfârșit, aceste economii trebuiau să se confrunte cu două realități: penuria de bunuri de consum din anii lor finali, care a produs sectoare masive ale economiei informale (în special sub austeritatea ceaușistă), și contactul cu piața internațională, unde statele socialiste individuale trebuiau să joace după regulile schimbului global capitalist, comportându-se astfel ca firme capitaliste.

În această problemă, ambii autori adoptă forme diferite ale tezei „capitalismului de stat”, Poenaru oprindu-se asupra poziției suficient cât să-i recunoască tensiunile interne, fără a le considera îndeajuns de grave încât să invalideze teza. Principalul argument adus în favoarea caracterului (cvasi)capitalist al regimului este că statul socialist realizează aceeași operațiune de modernizare pe care burghezia o realizase deja în țările occidentale, aparatul de partid funcționând ca și cum ar fi o formă de burghezie națională, a cărei putere asupra economiei este însă în așa fel structurată încât nu se poate traduce în acumulare de capital, indivizii ce compun aparatul de partid rămânând în aceste condiții dependenți de restul rețelei de partid în ceea ce privește poziția lor. Limitele asupra ascensiunii acestei pături conducătoare, împreună cu alienarea și exploatarea continuă a muncitorilor, vor produce principalul antagonism social din interiorul economiei planificate, deși acest antagonism nu este, în principiu, ireconciliabil.

În jurul acestei tensiuni a gestiunii producției și muncii efective, Poenaru segmentează societatea socialistă în 3 categorii principale: birocrația de partid și stat, tehnocrația industrială și proletariatul industrial, la care se adaugă 2 categorii secundare: țăranii și intelectualii. Astfel, pe lângă antagonismul dintre birocrația ce administrează și proletariatul efectiv, apare un alt conflict între birocrație și tehnocrați, care ar fi specializați în administrarea producției industriale, însă sunt lipsiți de putere politică și subordonați astfel directivelor birocratice. Toate acestea vor constitui forma embrionară a viitoarelor clase, Poenaru explicând instabilitatea politică a proiectului FSN prin moștenirea acestei tensiuni birocrație-tehnocrați. Privită însă mai îndeaproape, această structură nu pare a sta în picioare. Deși se pot identifica exemple de tensiune între membrii tehnocrației industriale și birocrați, cele două categorii se suprapun parțial, eșaloanele superioare ale tehnocraților făcând în fond parte din birocrația de stat, Iliescu însuși făcând parte din această tehnocrație industrială, și în același timp conducând aripa birocrată a FSN-ului, în timp ce la nivelul eșaloanelor inferioare membrii de jos ai intelighenției tehnice reprezentau figurile cele mai familiare din cadrul administrației economice pentru muncitorii de rând.

O pistă care poate că ar merita explorată în această discuție, și care primește prea puțină atenție în text, este fenomenul economiei informale din socialism, dar și rolul țărănimii. Țărănimea este corect descrisă ca proletariat agricol, cu un statut mult mai precar decât tovarășii lor de la orașe și cu un nivel mai scăzut de conștiință politică, însă această categorie participă totuși decisiv (chiar dacă reactiv) la cursul evenimentelor – țăranii sunt în fond printre primii beneficiari ai valului de privatizări, prin împroprietărirea cu pământ, și vor constitui o bază electorală importantă a încarnărilor succesive ale PSD-ului, împroprietărirea garantându-le adeziunea față de aripa moderată a FSN-ului, în timp ce precarizarea lor ulterioară, când noile lor proprietăți se vor dovedi „neviabile economic”, îi va lega de „baronii locali”.

Înainte de toate acestea însă, țăranii vor juca un rol important în furnizarea de mărfuri prin piața neagră pentru populația urbană, în special în anii cei mai duri ai austerității, fără a fi însă principalii beneficiari ai acestei rețele. Or, tocmai în această economie informală putem vedea forma embrionară a unui viitor conflict de clasă, între eșalonul superior al birocrației cu planul său economic și indivizii bine-plasați în nodurile economiei informale, de unde încep, la scară mică, acumularea de mărfuri și capital social (și adesea și financiar, în lei sau valută). Aici putem vorbi despre tensiuni în jurul proprietății (chiar dacă numai a mărfurilor, nu și a mijloacelor de producție). Slaba alocare a resurselor către bunurile de consum împinge populația într-o economie paralelă, care slăbește atât legitimitatea regimului, cât și instituțiile sale moderne, în favoarea structurilor de susținere de tip familial și a rețelelor de favoruri economice. Aceste structuri sociale, împreună cu un naționalism puternic (singurul aspect al ideologiei ceaușiste care nu va fi incompatibil cu modul schizoid de subiectivare al cetățenilor), vor reprezenta principalele moșteniri în plan social ale socialismului real românesc.

În mod curios, Țichindeleanu tratează în cu totul alt mod problema economiei informale, văzând-o ca fiind una dintr-o serie de forme economice „non-capitaliste”3 ce ar apărea ca rezistență la regimul socialist (pe care acesta îl califică, fără discuție, drept capitalism de stat). Imersat într-o analiză pur simbolică, centrată în special pe conținutul de sens al acestor simboluri, Țichindeleanu acordă mai multă atenție fenomenelor de consum, înțelegându-le însă mai degrabă din perspectiva dimensiunii lor simbolic-discursive decât ca părți ale unui asamblaj material ce unește indivizii prin procesele de producție. De aceea, dacă deplânge fluxurile de marfă occidentală, după care masele prinse în austeritate prelungită ar fi „însetate”, dar care în același timp încep procesul de colonizare în lumea Omului Alb, el totuși nu face legăturile între participarea statului socialist la piața mondială, prin care se forjează sistemul de schimburi de unde se scurg și mărfurile pop-vestice, economia informală, care le permite difuzarea, și slaba producție de bunuri pentru consum care face această rețea economică necesară.

Tratând lucrurile doar în aspectul lor simbolic (în ciuda pretențiilor sale de materialism), Țichindeleanu pare a cădea într-o fetișizare proprie a mărfurilor, acestea reușind, prin simpla lor apariție în fața consumatorului flămând de pop-culture, să aducă cu ele întregul univers simbolic occidental, care îl copleșesc pe sărmanul est-european. Însă un element deteritorializat nu mai operează în același mod în care opera în spațiul din care a fost extras, iar mărfurile vestice sunt introduse în Estul Sălbatic într-un mod complet bulversat, fără instrucțiuni de folosire, și trimițând la un Occident așa cum este el imaginat de către estici în baza unei culturi a modernității comune, cultură modernă al cărei import și aclimatizare începe de secole, fiind accelerată masiv de către regimul socialist (pe alocuri, Țichindeleanu pare să uite propria remarcă, cum că grosul muncii de „modernizare/colonizare” în România a fost efortul planificării socialiste). Abia după revoluție Occidentul începe să își producă o prezentare coerentă, și să introducă populațiile est-europene în circuitele sale, iar pe măsură ce recreează spații după chipul și asemănarea sa, reușește să reproducă tiparele de socializare vestică, cu variații locale ce ar putea fi numite colonizări, în sensul simbolic în care îl tratează.

Între aceste fenomene însă – tensiunea între proletariat și aparatul de partid, structura economiei informale și consumul de mărfuri culturale occidentale – putem întrevedea deja principalele încastrări ale Revoluției Române, ce formează acel cadru social care împiedică ca ieșirea în stradă a proletariatului român să continue cu ocuparea fabricilor și a sediilor puterii. În ceea ce privește descrierea trecerii efective de la socialism real la capitalism, Poenaru se concentrează pe interacțiunea între germenii de clasă pe care îi identifică: eșalonul inferior al birocrației, constituit din cadrele locale bine imersate în structurile sociale, reprezintă singura pătură socială cu capacități conducătoare care poate forja în mod credibil o alianță cu masele muncitorești, dezorganizate și fără conștiință de clasă matură. Aici din nou apare acea ambiguitate între birocrație și tehnocrație – deși facțiunea birocratică apare ca liant al păcii între facțiuni și drept conducătoare a maselor, primii doi ani de guvernare se fac sub conducerea și programul aripii liberale fost-tehnocrate a FSN-ului. Antagonismele din interiorul societății socialiste se reconstituie ca forme embrionare de clasă, care, pe măsură ce se desfășoară faza acumulării primitive, se vor constitui în clase antagonice propriu-zise.

Interpretarea lui Țichindeleanu diferă, centrul de greutate fiind plasat în Vest, de unde are loc o „îngrădire a fostului bloc socialist în formațiuni de putere occidentale”4, prin structurile europene, NATO, FMI și instituțiile financiare mondiale, o societate civilă formată prin competiția pentru granturi vestice, și o industrie culturală aservită puterii. Acumularea primitivă apare așadar într-o bună măsură drept consecință a unor constrângeri externe de care fostele cadre socialiste sunt cele mai în măsură să profite. În măsura în care inserția capitalismului în spații necapitaliste se poate realiza doar prin colonizare (teza cu care lucrează Țichindeleanu), aceasta va trebui să-și subordoneze spațiul străin logicii sale de funcționare și să îl restructureze în așa fel încât acesta să poată fi integrat în lumea simbolică a capitalismului vestic; nu este însă clar cum anume se deosebește modernitatea cu care își colonizează socialismul real subiecții de cea vestică, cu atât mai mult cu cât Țichindeleanu însuși le leagă la un moment dat într-un singur proces global cu tabere complice. În sfârșit, având în vedere că el afirmă teza capitalismului de stat ca un fapt de la sine înțeles, nu este clar cum anume putem vorbi atunci despre un spațiu necapitalist care să poată fi colonizat. Extinzând sensul termenului „colonizare”, acesta ajunge să însemne orice când vine vorba de relațiile dintre Vest și restul, dar să nu mai spună efectiv nimic.

În mod paradoxal, atunci când Țichindeleanu mută discuția la relațiile de rasă între Est și Occident, el ajunge să descrie un model materialist a ceea ce ar putea însemna colonizare, plasând în mod corect românii în afara sau cel mult la limita umanității albe, un fel de sub-albi grație poziției lor în ordinea economică și geopolitică mondială. Astfel dinamica claselor în tranziția post-socialistă este complicată de dinamica rasială Est-Vest, unde straturile succesive ale societății românești trebuie să se integreze în instituțiile și în circuitele de producție și consum ale Occidentului, în același timp delimitându-se prin practici de excludere și marginalizare, de segmentele societății care le sunt inferioare și care pot astfel să fie rasializate ca „mai puțin albi”, sau, în cazul romilor și al imigranților din Sudul Global, ca non-albi. Din păcate, această pistă este insuficient dezvoltată și adesea amestecată cu perspectiva decolonialistă asupra colonizării, astfel încât nu ajunge să trateze cum anume se mută dinamica aceasta în interiorul țărilor avansate, unde devenirea-subalb a maselor albe mic-burgheze și proletare explodează într-un val de politici identitare reacționare, în încercarea acestora de a-și reafirma umanitatea albă, sau cum anume este complicată problema rasei în contextul globalizării sau al europenizării, de pildă.

În sfârșit, în cazul lui Poenaru, tranziția urmează după momentul său de debut stratificarea după structura marxistă a claselor, el urmărind cum anume acestea se articulează și se confruntă în spațiul politicii românești prin reprezentanții lor. Există în continuare ambiguități, în special în ceea ce privește capitaliștii autohtoni, care, în ciuda eforturilor sale taxonomice, nu par să aibă fidelități partinice pe caracteristici foarte clare, dincolo de a fi în rețeaua partidului X sau Y. Dacă în cazul PSD-ului este clar de ce ar avea partea cea mai mare a capitaliștilor autohtoni, având puterea 10 din primii 14 ani și prezidând asupra marilor privatizări, nu este la fel de clar pe ce criterii (sau dacă sunt de găsit) își adunaseră celelalte partide marii afaceriști. Tot așa, observațiile pasagere despre o „mică burghezie comunistă” care s-ar fi folosit de capitalul social de care dispunea pentru ascensiunea sa socială în haosul tranziției, ar fi meritat poate dezvoltate și puse laolaltă într-o discuție asupra antagonismelor dintre clasa de mijloc salariată-corporatistă și cea de „rit vechi”, care și-a transformat statutul în bani peșin. Aici s-ar încadra și observațiile lui Țichindeleanu asupra luptei anti-corupție, care ar fi surescitat interesul clasei de mijloc urbane abia după finalizarea fazei acumulării primitive, când resursele și funcțiile locale sunt în mare parte monopolizate, atât de burghezie cât și de această clasă de mijloc tradițională. Pe această luptă între clasele de mijloc se întâlnesc probabil interesele celor doi autori, întretăindu-se problema naționalității/rasei și a poziției în circuitul global, cu problema clasei și a accesului la capitalul local.

_____________
[1] Florin Poenaru – Locuri Comune. Clasă, anticomunism, stânga. Editura Tact, Cluj-Napoca, 2017
2 Ovidiu Țichindeleanu – Contracultură. Rudimente de filosofie critică. Editura Idea Design & Print, Cluj-Napoca, 2016.
3 Ovidiu Țichindeleanu, idem. p. 178, 304.
4 Ovidiu Țichindeleanu, idem. p. 178-181

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2017]

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s