Ion MUREȘAN – Pre-literatura și pre-scriitorul

muri

Toamna îmi aduc aminte de lucrările de primăvară ale mamei. Primăvara mă gândesc la „mama de toamnă”. Oricum, ea trăieşte la ţară, singură, iar eu, înglodat în literatură (să-mi fie ruşine!), merg tot mai rar pe-acasă. Acum, în toamna asta târzie, îmi vine în minte, ca şi cum ar fi o urgenţă, că la primăvară trebuie neapărat să fac melegarul, adică răsadniţa: un strat de bălegar, un strat de pământ, un strat de bălegar, un strat de pământ. Se udă totul cu apă, din belşug, se răsădesc plantele semănate din timp în muşcate şi se acoperă cu folie de plastic (sau, cum era cazul că eram mic) cu sticlă, cu ferestrele de la casa veche, demolată. Pentru mama, se pare, a ocroti începutul vieţii e un act de mare importanţă. Dar, de plivit în răsadniţă nu mă lăsa, pe motiv că „tu nu vezi bine”. Eu, acesta-i adevărul, am fost surprins pe când smulgeam planta şi lăsam să crească buruiana. (Între noi fie vorba, buruienile sunt mai interesante ca formă şi culoare).

Pre-literatura este vârsta cea mai fericită a literaturii. Pre-literatura este copilăria literaturii. Nimic nu este în literatură care să nu fi fost înainte în pre-literatură. Pre-literatura e Paradisul literaturii. Pre-literatura e bâlba genială. Riscând, aş spune că pre-literatura e adevărata literatură.

Pre-literatura o scriu pre-scriitorii. Rare şi discutabile şi, să zicem, nefericite, sunt cazurile de scriitori care să nu fi fost înainte pre-scriitori. Scriitorul „din prima” e un copil născut bătrân, un copil cu riduri şi cu părul alb. Un copil mort. Asta nu înseamnă că pre-scriitorul e un om de vârstă fragedă. Nu înseamnă că pre-scriitorul e un adolescent. Asta nu înseamnă că pre-scriitorul e un om matur sau bătrân. Pre-scriitorul nu are vârstă. E oarecum în afara şi deasupra timpului. Pre-scriitorul este scriitorul fericit. Riscând, aş spune, parafrazându-l pe Camus, că trebuie să ni-l închipuim pe scriitor pre-scriitor.

Pre-literatura şi pre-scriitorul nu sunt nişte concepte pe care mă străduiesc acum să le inventez. Ele există cu asupra de măsură. Şi cu asupra de măsură sunt ignorate. De parcă ar fi nişte boli ruşinoase. De parcă ar fi blenoragia din adolescenţă pe care ne străduim să o negăm la maturitate.

Dar, să revenim cu picioarele pe pământ. Cine este, la urma urmei, pre-scriitorul. Păi, pre-scriitorul este copilul care, cu capul sub pătură şi în plină zi şi la lumina lanternei, scrie o poezie. Gestul pre-scriitorului nu are sens pentru scriitor. Nu are sens, zice scritorul, să scrii la lumina lanternei şi cu soarele deasupra capului. Bineînţeles, zice pre-scriitorul (zice asta doar în gând!), că are sens: fiecare are dreptul să-şi protejeze lanterna lui mică de soarele comun, egalizator, fără nuanţe, necruţător.

Pre-scriitorul este liceanul îndrăgostit de o colegă de clasă. Nu o să meargă, cu toată dragostea lui curată şi puternică, până acolo încât să scrie pe prima pagină a caietului de chimie o poezie. Dar, cu siguranţă, ultima pagină a tuturor caietelor de ştiinţe va fi rezervată rimelor. (Mai puţin ultima pagină a caietului de literatură, materie care îl face, cu an ce trece, să se îndoiască de îndreptăţirea intimităţii sale!).

Pre-scriitorul trăieşte la fel de bine la munte şi la mare, la deal şi la câmpie. Aşezarea omenească pe care o preferă e satul şi oraşul mic şi oraşul mare. E Baia Sprie şi Slobozia şi Gherla şi Cluj şi Bucureşti şi Paris. Şi Londra. Şi Washington.

El este contabilul. Pre-scriitorul este electricianul şi este instalatorul. El este plutonierul şi locotenentul şi chestorul de poliţie. El e gardianul de la puşcărie, gardianul scârbos. Pre-scriitorul este chiar profesorul de chimie şi este profesorul de literatură, căci şi ei au caiete. Şi caietele lor au o ultimă pagină.

Apoi, pre-scriitorul este pensionarul. Toată viaţa lui „a muncit” la Stat. Şi-a plătit CAS-ul. Acum, confuz, fluid, cu irisul aproape dizolvat în albul ochiului priveşte în urmă. „Ehei, domnule, dacă v-aş povesti viaţa mea, aţi putea scrie un roman!” – zice el. Însă constată că vorbeşte singur, că e singur pe bancă în parc. Aşa că nu se mai bazează pe nimeni: îşi cumpără un caiet şi scrie cu pixul pe copertă, CAIET DE SOCOTELI, iar pe ultima pagină, neapărat pe ultima, scrie: ROMANUL VIEŢII MELE.

Imaginea perfectă a pre-scriitorului este poetul clujean Perşa, Dumnezeu să-l odihnească! Pensionar de boală, păstrând cu sfinţenie pe pereţii casei portretele lui Marx, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu, fost membru cu funcţii mărunte în UTM (Uniunea Tineretului Muncitor), Perşa îşi lipea celofan roşu pe televizor şi te invita la el să vezi emisiuni „în culori”. E cel care l-a crezut fără crâcnire pe poetul Dan Damaschin că Uniunea Scriitorilor a decis ca poeţii să primească costume roşii cu fireturi galbene, prozatorii să ia costume albastre, iar criticii – verzi şi că toţi o să defileze pe stadion la o mare festivitate de cinstire naţională a meseriei de scriitor Tot el şi-a vândut apartamentul, a dat de băut şi a declarat băbuţelor din piaţă că a luat Premiul Nobel pentru literatură. Ultima dată a fost văzut la un semafor, într-un Mercedes, cu o ţigancă tânără la volan.

Cred că e destul. Cred că am ajuns la margine păturii metaforei. Deja se văd picioarele pre-scriitorului. Pre-scriitorul poate fi planta şi poate fi buruiana. Depinde de cine îl pliveşte. Însă nimeni, dar nimeni, nu-i poate smulge pre-scriitorului din minte credinţa în realitatea şi urgenţa literaturii. Este fascinantă bucuria care i se citeşte pe faţă când trece printre rafturile cu cărţi ale unei librării. El priveşte cu o iubire egală toate cărţile. Pentru că, orice nume de autor ar fi scris pe copertă, el îşi vede propriul lui nume. Librăria nu e decât un templu închinat lui.

Nu-l pliveşte nimeni. S-au scris cărţi despre „Cenaclul Echinox”, despre „Cenaclul de Luni”, despre „Cenaclul Tribuna”. Se vorbeşte cu glas înfiorat despre cenacluri de SF, haiku-uri, despre Croh (de proză) sau doar poezie. Şi despre concursuri interjudeţene de literatură. Şi despre cele internaţionale, cum ar fi cel de la Sighetul Marmaţiei sau „Armonii de primăvară” de la Vişeu. Despre „Poesis” (o adunare la vârf a poeţilor). Se mai vorbeşte cu respect despre Cenaclul lui Mircea Martin. Se mai vorbeşte cu respect despre Cenaclul lui Marin Mincu, Dumnezeu să-l odihnească şi pe el. Nu ştiu de ce, dar am impresia că pe Maiorescu, pe Lovinescu, pe Ion Pop, pe Nicolae Manolescu, pe Mircea Martin şi cu asta basta, îi cheamă cu ordin în fiecare primăvară mamele lor ca să facă melegarul. Adică răsadniţa.

Au diable! De şaizeci de ani mă chinuiesc să împlinesc şaizeci de ani. Pre-scriitorul c’est moi!

 

[Vatra, nr. 7/2017]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s