Alexandru VLAD – Rudolf

vlad

Există împrejurări în care constatăm că am uitat numele celui cu care tocmai stăm de vorbă. Aproape că ne uităm disperaţi după un ecuson pe care să-l poarte în piept, ca la conferinţele internaţionale. Asta ne-ar scoate din situaţie. Adică există oameni cărora le uităm numele, şi când avem nevoie de ele ni se refuză, şi omul ne apare în memorie nebotezat. Chiar dacă stă de fapt în faţa noastră în carne şi oase. Şi indiferent ce vorbeşte aproape că nu auzim, chinuiţi de un singur gând: Şi cum îl cheamă?

Să fim înţeleşi, nu e vorba neapărat de cineva cu care ne întâlnim din an în paşte, suntem într-o relaţie care nu ne permite să întrerupem şi să spunem „Scuză-mă, dar nu-mi vine în minte numele tău.” Ar lua-o drept o glumă proastă, o ofensă premeditată chiar, o obrăznicie, o mitocănie.

Asta mi se întâmpla mie acum. Şi cine m-a pus să realizez că fulgerător i-am uitat numele? Deci mă uitam la el şi în timp ce vorbea mă străduiam să-mi amintesc cum îl cheamă. Îmi veni până la urmă în minte un nume: Rudolf. Eram de-a dreptul panicat, pentru că ştiam foarte bine că nu-l chema Rudolf şi totuşi numele lui adevărat refuza să-mi vină în minte. Un fel de răspuns la minut. Creierul meu făcuse un scurt-circuit. Până la urmă, fără să-mi dau seama, m-am trezit că-l întreb cu voce tare:

– Şi de ce nu te cheamă pe tine Rudolf?

Probabil cu cea mai naturală voce din lume.

S-a oprit perplex. Se uita la mine, şi pe bună dreptate împietrit. Mai fusese el vreodată întrerupt din discurs cu asemenea excentrică întrebare?

Când şi-a regăsit graiul mi-a spus:

– Mama ar fi vrut să mă cheme Rudolf. Dar tata, de la maternitate până la primărie s-a oprit cu tot felul de cunoscuţi, probabil şi cu necunoscuţi – astfel de om era, şi au băut în fiecare local câte o cinzeacă. La starea civilă s-a blocat, uitase numele pe care i-l spusese mama, ca urmare a decis el singur: Ludovic. Ştia că era undeva pe aproape, dar numele adevărat şi l-a amintit abia ziua următoare, când certificatul de naştere era deja completat şi trebuia să-l ducă mamei. Mama a fost furioasă, i-a reproşat mulţi ani, până târziu. Uneori când eram numai eu cu ea îmi spunea Rudolf, şi mă alinta Rudi, ceea ce îmi provoca multă confuzie.

Pentru mine, toată copilăria, Rudolf a fost renul care trăgea sania lui Moş Crăciun.

Apoi trase aer în piept.

– Dar acest lucru nu-i ştiut de nimeni altcineva dinafara familiei, acum a devenit pretext de glumă, eu însumi aproape c-am uitat. Tu de unde ştii?

Aici tata Freud spune că un nume care ne scapă momentan tinde să fie înlocuit cu un nume de substituţie, care, deşi e pe dată recunoscut drept incorect, nu încetează să ni se înfăţişeze cu îndărătnicie. Procesul mnezic a suferit o deplasare, spune el, şi între numele de substituţie şi numele căutat există un proces identificabil. Un proces de refulare ar fi avut loc înainte. Dar această explicaţie nu ne mulţumeşte dacă nu putem desena o schemă tot atât de complicată ca aceea prin care ne demonstrează el de ce s-a întâmplat să uite numele lui Luca Signorelli.

M-am lăsat păgubaş. Şi când am ieşit de la el din casă am constatat că afară ningea ca la Crăciun.

 

[Vatra, nr. 7/2017]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s