Îmi încep de obicei articolele cu consideraţiuni generale despre politică. Pe acesta îl voi începe cu o confesiune: am crezut totdeauna că antifasciştii sunt un grup de idealişti marginali, cam paseişti, nişte câini care lătrau furios după o mâţă care trecuse de mult. Nişte chestii demodate, ca numerele matricole de pe uniformele şcolare sau cordeluţele. Mi s-au părut nişte adolescenţi întârziaţi şi naivi. Şi de care nu mai era nevoie. Fiindcă nazismul a dispărut.

M-am înşelat.

Antifasciştii din Germania

Au existat grupuri antifasciste în Germania în deceniile de după război, şi chiar mişcări anarhiste insurgente. Toată lumea ştie că israelienii l-au exfiltrat pe marele criminal de război Adolf Eichmann, l-au judecat şi l-au spânzurat. Nu ştie mai nimeni despre colaboratorii lui că au trăit în pace şi bogăţie în Germania federală, fără să-i deranjeze nimeni. Mii de călăi ai Holocaustului au trăit în pace şi bogăţie, au scris şi publicat memorii. Antifasciştii din Germania erau reacţia anafilactică necesară contra acestor criminali care se contopiseră în societate, făceau parte din respectabilitatea ei cotidiană. (Judecătorii care condamnaseră anti-nazişti la moarte au continuat să judece şi după 1945 şi au ieşit la pensie târziu, după 1970).

Democraţie şi bătăi în stradă

În august 2017 au avut loc ciocniri între manifestanţii rasişti şi nazişti din Charlottesville, SUA. Ele au fost cauzate de decizia primăriei de a dărâma statuia unui general pro-sclavagist din războiul civil american.

Lumea discută despre antifa, dacă sunt buni sau nu. Antifa sunt cei care au luptat la Stalingrad, şi care apoi au făcut şosele peste cadavrele duşmanilor. Antifa sunt cei care au bătut armata sclavagiştilor la Appomatox şi au construit mall-uri peste hoiturile duşmanilor. Ei sunt reacţia anafilactică la rasism şi la nazism. Nici rasismul, nici nazismul n-ar fi trebuit să existe într-o societate normală. Dar societatea, în ansamblul ei, e profund bolnavă: când o treime din republicani cred că Obama s-a născut în Kenya, realitatea şi faptele nu mai au mare importanţă. Când o treime din republicani devin imuni la realitate, ei sunt mediul perfect pentru resurgenţa extremei drepte.

Trump îşi începe cariera politică cu Obama-născut-în-Kenya. Trump câştigă alegerile cu sloganul Obama-născut-în-Kenya. Când Mihai Neamţu devine mare personaj politic cu Obama-născut-în-Kenya, discuţia politică clasică, bătrânească, democratică nu mai are noimă, e blocată.

Ideea clasică a democraţiei e bazată pe câteva idei implicite, pe care nici un politolog nu le enumeră, fiindcă par evidente şi limpezi. Nici unui autor universitar nu-i e confortabil să umple pagini întregi cu truisme puerile, aşa cum nici un fizician nu începe un tratat de hidrodinamică scriind „apa este udă”. Aceste axiome ale democraţiei sunt că partidele vorbesc în public, descriu situaţia economiei şi a societăţii, subliniază disfuncţii ale economiei şi ale vieţii sociale, şi propun reforme şi îmbunătăţiri ale acestora unui public interesat şi informat, care public, după matură chibzuinţă, votează cu un partid sau altul.

Atunci când o treime din populaţia SUA crede că Saddam Hussein a deţinut arme de distrugere în masă (după ce armate de inspectori trimişi de ONU au dovedit că Irakul îşi respectase angajamentele de a le distruge) şi că Obama era născut în Kenya (în pofida dovezilor că se născuse în SUA) trebuie să acceptăm ideea că paranoia a pus stăpânire pe o treime din populaţie, că teoriile conspiraţiei sunt acceptate nu de o minoritate neglijabilă, ci de mai mult de un sfert din populaţie. Şi că, într-adevăr, trăim în epoca post-adevăr, în care informaţii factuale, difuzate prin mass-media, nu mai schimbă părerea alegătorului obişnuit. Trump a susţinut, timp de mulţi ani, că Obama nu era născut în SUA: prin această afirmaţie, repetată fără argumente, dar repetată, Trump şi-a construit o mişcare politică proprie din partidul republican. „Obama e kenyan” a fost, de fapt, programul lui politic – tot programul lui politic.

„Obama e kenyan” a fost, de fapt, exprimarea codată a ideii Qnegrii sunt o rasă inferioară”. Că Obama e născut în Kenya sau nu poate fi verificat birocratic, citind acte, e ceva adevărat sau fals. Că negrii sunt o rasă inferioară, asta e o apreciere subiectivă, o preferinţă, o opţiune. Dar când legile, corpurile legiuitoare, sistemul educativ denunţă rasismul şi sclavagismul, e mai prudent să foloseşti expresia „Obama e născut în Kenya” decât „negrii sunt o rasă inferioară”. Ipocrizia e omagiul pe care viciul îl aduce virtuţii.

Atunci când identitatea de grup, WASP, e mai importantă decât un adevăr, intrăm într-o logică nouă, în care nici un adevăr nu mai există de sine stătător.

Au mai existat manifestaţii KKK în SUA. E prima care nu e condamnată de preşedinte, care, dimpotrivă, laudă statuile generalilor confederaţi.

 

Cum de mai există statui ale generalilor confederaţi?

În 1865 sclavii negri sunt eliberaţi, dar nu primesc drepturi politice. În statele din sud, Bible Belt, foştii stăpâni de sclavi reiau din nou controlul societăţii. Negrii nu pot vota. Ku Klux Klanul îi terorizează în secret pe negri, dar linşajele sînt publice. Un proiect de lege anti-linşaj e blocat în senat, în 1918, şi linşajele au continuat până în anii 1950. Segregarea rasială a continuat şi în anii 1960; abia în 1967 au fost abrogate legile care interziceau căsătoriile dintre albi şi negri. Pur şi simplu, negrii au fost eliberaţi de sclavie, dar fără să primească alte drepturi; Jim Crow laws, legi segregaţioniste, au fost votate în toate statele din sud. Şase milioane de negri au emigrat în statele din nord, mai tolerante. Zona fostelor state sclavagiste a primit numele de Bible belt: e zona baptistă a SUA, pastorii baptişti au susţinut activ segregarea rasială până în anii 1980. „Separarea între rase a fost lăsată de Dumnezeu”. Creştinismul statelor din sud nu e creştinism: baptiştii au interzis ca negrii să fie botezaţi şi să înveţe să scrie şi să citească. Mormonii, de asemenea, au refuzat să primească negri în religia lor.

Până recent, negrii au fost toleraţi în statele din sud, şi încurajaţi să plece.

Advocatul diavolului: o fi bun rasismul? Dacă da, la ce foloseşte?

Orice antropolog ştie că toate grupurile endogame, închise (castele indiene, evreii hasidici, japonezii, chinezii, ţiganii tradiţionali) îşi iubesc propriul grup şi fac ce pot pentru a menţine la distanţă grupurile străine. Paria, gadjo, goi, gaijin, străinii au fost totdeauna ţinuţi la distanţă. în SUA, cu albi veniţi din toate ţările germanice, din diverse secte protestante, urbani şi rurali, singurul factor de unitate, coeziune şi egalitate a fost ostilitatea faţă de negri (apoi faţă de irlandezii catolici şi chinezi). Mai mult de jumătate din populaţia SUA de nord sunt de origine germană. Ceea ce i-a fuzionat cu restul populaţiei anglofone a fost doar unitatea de rasă germanică, părul blond şi ochii albaştri. Nu e foarte mult: dar solidaritatea era necesară pentru a da naştere colaborării, iar solidaritatea a fost creată din această trăsătură comună, atât de firavă încât e aproape fictivă.

Albii săraci au fost primii care au avut nevoie de rasism şi de Ku Klux Klan: a fi rasişti îi făcea să se simtă egali cu albii bogaţi, să se simtă membrii unui grup superior. Unitatea fictivă (noi, rasa blondă cu ochi albaştri) dădea naştere unei egalităţi fictive. Într-o societate capitalistă în care inegalităţile de avere se accentuează, rasismul e opiul sărăciei.

Democraţie şi grupuri închise

Democraţia e bazată pe ideea unui popor uniform şi amorf: uniform, adică nu alcătuit dintr-un pumn de latifundiari şi o masă de clăcaşi – o asemenea societate e una clientelară, democraţia nu poate funcţiona într-o asemenea societate. Un popor amorf: adică un popor relativ omogen, în care solidarităţile de limbă, solidarităţile tribale, solidarităţile religioase nu sunt mai puternice decât sentimentul de apartenenţă naţională. În ţările arabe, şiiţii au partide şiite, sunniţii au partide sunnite, în Africa, diverse etnii au partide etnice, în Canada, minoritatea franceză are propriul său partid francofon: democraţia e blocată de aceste solidarităţi.

Rasismul şi nazismul creează un asemenea in-group, care se închide. Şi care nu mai are nevoie de dezbateri politice sau de democraţie.

Republicanii lui Nixon şi ai lui Reagan erau ţinuţi împreună de bau-baul sovietic. Bush II, din lipsă de idei, a început războaiele din Afghanistan şi Irak, foarte utile pentru a ignora problemele de politică internă, prea complicate pentru mintea lui relativ simpluţă. Trump a luat pur şi simplu ostatic partidul republican cu mesajul său rasist codat „Obama e născut în Kenya”.

Pur şi simplu, partidul republican s-a transformat, dintr-un partid conservator, într-o mişcare rasistă. Un partid progresist şi un partid conservator îşi pot expune programele politice electoratului, iar acesta alege ce i se pare mai potrivit. În momentul de faţă nu mai au vreo importanţă faptele, adevărul, dezbaterile. (Pentru un grup de albi rasişti, albii sunt albi şi negrii sunt negri, şi nu e nimic de dezbătut sau de făcut).

Rasiştii nu-şi pot expune părerile în public, fiindcă provin din învinşii războiului civil american şi din învinşii războiului mondial. Lumea occidentală, din care ei încă fac parte, şi-a declarat repetat valorile, şi acţionează politic pe baza acestor valori. De aceea, rasiştii vorbesc indirect: „dorim homeschooling, şcoli private şi libertatea educaţiei” (mai limpede: nu dorim şcoli în care negrii să înveţe alături de albi) „Obama e născut în Kenya” (mai limpede: negrii nu trebuie să candideze la poziţia de preşedinte în SUA).

 

Bătăi în stradă

Rasismul a transformat americanii conservatori într-un grup închis, care nu mai are nimic de dezbătut şi de discutat. Acest grup conspiraţionist îşi secretă propriile sale adevăruri, aşa cum păianjenii secretă fir sau cum melcii secretă muci. Toate mass-media, de la CNN la The Atlantic la The New Yorker la The New York Times la The Economist la The Washington Post etc. etc. etc. sunt fake media pentru Donald Trump. De când mass media mai au nici un rol de informare pentru ambele părţi, şi deci şi-au pierdut şi rolul de dezbatere, şi rolul de mediere, democraţia SUA şi-a pierdut conţinutul.

Diverse voci spun că bătăile în stradă dintre antifascişti şi alt-right (alternative right, numele eufemist al dreptei naziste rasiste, spre diferenţă de conservatorii religioşi) nu au rost, sunt nocive, şi nu fac decât să agraveze conflictul, în loc să-l stingă. Dar democraţia americană a murit mai devreme, iar stârvul ei putrezeşte în stradă.

Americanii au renunţat la democraţie atunci când o treime din ei au afirmat că Saddam Hussein a ajutat organizaţia teroristă Al-Qaida (în pofida dovezilor contrare); că a avut arme de ucidere în masă (în pofida verificărilor făcute la faţa locului); când s-au raliat lui Trump, după ce acesta şi-a făcut campanie electorală afirmând că Obama era născut în Kenya.

Atunci când un grup se coagulează pe baza unor discursuri false, (dar al căror sens secundar, conotativ, e rasist şi nazist, deci are totuşi un sens pragmatic) nici o dezbatere nu mai e necesară, şi bătăile în stradă devin explicabile.

America s-a întors în perioada Germaniei anilor 1920, când toate partidele aveau propriile mişcări paramilitare, iar bătăile de stradă erau curente.

Şi toate astea numai din vina corectitudinii politice, se plâng Andrei Pleşu, Horia Roman Patapievici, Cristian Tudor Popescu, Teodor Baconsky. Prea multă politeţe faţă de maimuţe şi tuciurii. Prea şi-au luat nasul la purtare. Prea s-au cocoţat pe trotuar baragladinele şi magraonii. Vandalismul ăsta revizionist al ciorilor, spune Mihai Neamţu, ăsta o să ne lase acuşa fără statuia lui Mihai Viteazu.

Aproape nimeni nu ştie că sclavia a dispărut din România abia în 1944. Sub Antonescu, ţiganii consideraţi paraziţi sociali fără ocupaţie sunt rechiziţionaţi şi repartizaţi ca muncitori pe moşii. Constantin Noica primeşte numai douăzeci, ca mână de lucru, din partea statului.

 

Durata scurtă a anti-rasismului american

În anii 1960, coloniile din Africa subsahariană încep să devină independente. O parte dintre ele se apropie ideologic şi economic de Uniunea Sovietică; încă din perioada interbelică, ea denunţase imperialismul occidental. Statele Unite doreau să păstreze noile ţări independente în orbita vestică, voturile lor erau foarte utile la ONU. SUA aveau o problemă: ambasadorii negri la ONU, în New York, puteau vedea cu ochii lor segregarea rasială în plină acţiune. Diverse incidente, mai mici (cu ambasadori negri la ONU luaţi drept oameni de serviciu, cărora li se dădeau pantofii ca să-i lustruiască sau lenjeria de pat, ca să o spele) sau mai mari (oameni politici africani daţi afară din restaurante în statele din sudul SUA) i-au convins pe africani de rasismul americanilor. Negrii trebuiau să primească drepturi civice, fiindcă apăreau lent cărţi despre nazism (de obicei negative) iar ţările africane trebuiau abătute de la prietenia cu sovieticii. După 1990, Uniunea Sovietică s-a prăbuşit, războiul rece dintre cele două blocuri s-a terminat, iar importanţa strategică a ţărilor africane, pentru SUA, a dispărut. Pentru establishmentul WASP nu mai era necesară curtarea negrilor americani. Nu mai era necesară pentru Realpolitik.

Trump şi republicanii

Nimeni nu a observat că între 2010-2014 democraţia americană s-a schimbat mai mult decât în ultimul secol.

Prin sentinţa Citizens United din 2010, Curtea Supremă stabilea că întreprinderile comerciale sunt „asociaţii de cetăţeni” – nişte ONG-uri ca oricare altele – şi deci au dreptul de a îşi exprima în public opţiunile politice si de a susţine cu bani candidaţii.

La 2 aprilie 2014, Curtea Supremă a Statelor Unite, prin sentinţa McCutcheon, cu o majoritate de cinci la patru, a decis că drepturile cetăţenilor de a cheltui oricât în campaniile electorale nu pot fi limitate prin lege.

Prin cele două sentinţe, cumulativ, Curtea Supremă a decis că marile corporaţii pot cheltui oricât în alegerile prezidenţiale. Scriam, în 2014, că aceasta reprezintă sfârşitul democraţiei cu amănuntul. Candidaţii nu aveau să ceară mici de contribuţii mici pentru cheltuielile de campanie, ci aveau să fie susţinuţi de o mână de miliardari. Iar mesajele lor politice vor fi adaptate la dorinţele respectivilor miliardari.

Republicanii au susţinut cele două sentinţe. Democraţii li s-au opus. S-a întâmplat însă ceva mai greu de prevăzut: candidatura lui Donald Trump.

Trump a câştigat candidatura republicană fiindcă s-a prezentat ca independent: fiind miliardar, nu trebuia să curteze oameni de afaceri, miliardari, diverse lobby-uri financiare. Nu mă manipulează nimeni, nu datorez nimănui nimic, nu sunt candidatul vreunui lobby – a spus Trump. Practic, Trump a câştigat candidatura datorită oamenilor simpli, împotriva establishmentului republican, împotriva lobby-urilor. Da, sistemul era corupt, şi democraţia era blocată de lobby-uri. Ce înseamnă „candidat anti-sistem”? Pentru americani era limpede, era un candidat independent, care nu datora nimic nimănui, care nu făcea campanie din banii lobby-urilor şi al cărui mesaj nu era dictat de lobby-uri.

 

 

[Vatra, nr. 8/2017, pp. 55-57]