Vladimir BORŢUN – Mărirea şi decăderea noului reformism de stânga

europe in revolt

Apărută anul trecut în iulie, Europe in Revolt* urmărește să cartografieze ultimele evoluţii ale stângii politice din douăsprezece ţări europene. Fără să-şi propună neapărat, cartea reuşeşte să ne arate cum partidele radicale de stânga eşuează atunci când o iau pe calea moderării programatice şi strategice. Reformismul de stânga este o abordare falimentară în genere, dar cu atât mai mult în contextul unei crize capitaliste structurale de-a lungul căreia elitele conducătoare de pretutindeni au dovedit o rezistenţă acerbă faţă de orice concesie semnificativă pentru a-şi apăra interesele de clasă. Capitularea Syrizei de acum doi ani e un caz paradigmatic în acest sens, iar capitolele dedicate Greciei, dar şi celorlalte ţări din periferia sudică a UE, ca Spania şi Portugalia, sunt în mod special interesante.

Grecia: de la extaz la agonie

Capitolele semnate de Panagiotis Sotiris („Syriza: visul devenit coşmar”) şi Stathis Kouvelakis („Grecia: a face din «Nu» un front politic”), foşti membri marcanţi ai Syriza, explică bine capitularea survenită la numai şase luni după victoria electorală care trezise entuziasmul mai întregii stângi europene. După cum observă Sotiris, „fără voinţa de a se rupe de „legalitatea” internaţională existentă şi fără să se bazeze pe puterea mişcărilor extra-parlamentare, Syriza a fost sortită eşecului” (p. 14). Aşadar, Syriza nu doar că nu a pregătit scenariul de exit socialist pe care o poziţie anti-austeritate consistentă şi realistă l-ar fi cerut, dar nici nu a mobilizat masele de lucrători, tineri şi activişti în acest sens.

Kouvelakis adaugă la asta doi factori cheie în capitularea Syrizei. Unu la mână, clasica eroare a reformiştilor de a încerca să „o dea la pace” cu clasa conducătoare, reflectat în cazul de faţă de numirea lui Prokopis Pavlopoulos de la Noua Democraţie (principalul partid de dreapta) ca preşedinte al republicii, ori a lui Yannis Panousis, ex-PASOK (partidul social-democrat de dreapta responsabil pentru primul val de austeritate), ca ministru al ordinii publice, ori a lui Giannis Dragasakis (un fel de Isărescu al grecilor) ca vice-premier, un individ recunoscut drept „persoana par excellence hotărâtă ca nimic să nu se schimbe în sectorul financiar-bancar” (p. 21). Doi la mână, lipsa tot mai acută de democraţie internă încă de după alegerile din 2012, când fruntea partidului a înţeles că guvernarea e la o aruncătură de băţ, Syriza devenind treptat un partid „tot mai axat pe persoana liderului, mai centralizat şi mai detaşat de acţiunile şi voinţa membrilor de rând” (p. 22).

Atât Sotiris, cât şi Kouvelakis sunt necruţători în bilanţul pe care-l fac primului an post-capitulare. După iulie 2015, guvernul Tsipras II a introdus o reformă neoliberală a pensiilor, a sporit taxarea indirectă a mai tuturor produselor, a vândut paisprezece aeroporturi unui consorţiu germano-grec şi 51% din acţiunile companiei care operează Portul Pireu către compania de stat chineză COSCO. În faţa frecventei justificări că „dacă avem austeritate, măcar e stânga cea care o administrează”, Sotiris dă replica corectă: „de parcă a avea un guvern de stânga e un scop în sine” (p. 12). Însă o replică parţial corectă, pentru că un guvern care introduce măsuri neoliberale – pe deasupra celor deja luate de guvernările anterioare – nu mai este un guvern de stânga. Adevărul este că Syriza a suferit o mutaţie ontologică clară: dintr-un partid pretins radical de stânga care de fapt avea un program social-democrat clasic a ajuns, în practică, un partid la fel neoliberal ca PASOK.

De asemenea, Syriza ne-a arătat care e diferenţa dintre a fi la guvernare şi a fi la putere. Kouvelakis vede în noile prerogative dobândite de Troică asupra Greciei în urma înţelegerii de acum doi ani o expresie categorică a raporturilor neo-coloniale dintre „centrul” şi „periferia” Uniunii Europene. După cum remarcă el destul de plastic, Grecia a devenit „direct Kosovo … un semi-protectorat balcanic ruinat şi insignifiant” (p. 29). În aceste condiţii, adaugă el, „problema ţine de recucerirea suveranităţii ca pre-condiţie pentru exercitarea nici măcar de politici anti-capitaliste, ci de politici democratice şi progresiste dintre cele mai elementare” (p. 28). Aşadar, potrivit lui Kouvelakis, Grecia trebuie să iasă din zona euro şi chiar din UE, ceea ce nu doar că i-ar scoate pe greci din bezna crizei socio-economice, ci ar da o mare mână de ajutor celelalte forţe sociale şi politice care luptă împotriva austerităţii şi a capitalismului neoliberal în alte ţări europene (şi nu numai), la rândul lor aliate indispensabile ale unei Grecii aflate în afara UE. Alternativa la internaţionalismul capitalului nu e naţionalismul, ci internaţionalismul claselor lucrătoare şi al forţelor de stânga.

Ceea ce lipseşte însă, atât la Sotiris cât şi la Kouvelakis, este ideea vitală că un exit pur şi simplu nu ar îmbunătăţi automat lucrurile, ba dimpotrivă, dacă nu e cuplat cu măsuri socialiste curajoase care să aducă sectoarele strategice ale economiei în proprietate publică şi sub control democratic. Căci un exit care rămâne prizonier paradigmei capitaliste ar duce la o catastrofă socio-economică aproape certă. Simple reforme neo-keynesiene nu ar fi de ajuns, căci s-ar sfărâma rapid în faţa rezistenţei clasei capitaliste, care trebuie astfel deposedată de puterea sa economică şi politică deopotrivă. Acele „politici democratice şi progresiste dintre cele mai elementare” pomenite de Kouvelakis sunt acum posibile doar însoţite de politici anti-capitaliste clare.

Deşi Kouvelakis admite importanţa unui program tranziţional care să facă legătura dintre cererile anti-austeritate imediate şi cele revoluţionare, el nu pare să înţeleagă că distanţa dintre cele două este tot mai mică în contextul unei crize care se tot prelungeşte, mai ales în cazul unei ţări de dimensiunile Greciei. Cu alte cuvinte, vremurile pe care le trăim fac socialismul să fie nu doar un ţel dezirabil pe termen lung, ci o necesitate tot mai urgentă. În acest sens, constituirea unui pol revoluţionar care să pună deschis problema acestei necesităţi de transformare sistemică e acum principala sarcină a stângii greceşti anti-capitaliste (deci nu Syriza şi cu atât mai puţin PASOK) şi non-sectare (deci nu Partidul Comunist, care a atins acel nivel de paranoia la care vede chiar şi în grupările cele mai radicale ale stângii agenţi ai capitalismului occidental).

Spania: falimentul populismului de stânga

Situaţia economică din statul spaniol rămâne sumbră la aproape zece ani de la începutul crizei: salariile au stagnat (în cel mai bun caz), contractele precare au devenit o normă, subvenţiile pentru categoriile vulnerabile au fost decimate, iar tăierile bugetare de 7 miliarde de euro numai în sistemul de sănătate au făcut ca mii de oameni să moară de boli perfect curabile – austeritatea ucide. Per total, Spania este, dintre economiile dezvoltate, ţara cu cea mai mare creştere a inegalităţii după Cipru din 2007 încoace. În ciuda unei creşteri timide a PIB din ultima vreme şi a numărului de locuri de muncă, şomajul rămâne la cote duble faţă de cele de dinainte de criză, în special în rândurile tinerilor.

Astfel de condiţii materiale nu aveau cum să nu provoace, ca în alte părţi, o criză profundă a sistemului politic, care a început în 2011 cu mişcarea Indignaţilor – la care au participat într-un fel sau altul circa 8 milioane de spanioli – şi a continuat în anii ulteriori cu aşa-numitele „maree” de lucrători din sectorul public împotriva tăierilor bugetare şi a privatizărilor şi cu mişcarea de masă împotriva evacuărilor PAH (Platforma Oamenilor Afectaţi de Ipoteci). Crearea noului partid de stânga Podemos (Putem) la începutul lui 2014 a venit ca o consecinţă logică a vidului de reprezentare politică relevat de această multitudine de mişcări sociale.

După ce a obţinut rezultate spectaculoase în alegerile europene din 2014 (5 euro-parlamentari) şi în alegerile locale din 2015 (cucerind puterea în opt oraşe mari ale ţării, inclusiv Madrid şi Barcelona, ca parte a coaliţii largi de stânga), Podemos mai degrabă a dezamăgit în alegerile generale de anul trecut, nereuşind să-şi îndeplinească obiectivul declarat de a lua faţa Partidului Socialist (PSOE) şi a deveni astfel principalul partid de stânga din ţară. În capitolul său „De la Indignaţi la Podemos”, Luke Stobart încearcă să identifice cauzele interne ale acestui rateu prin analizarea strategiei populiste de la vârful partidului.

Rădăcinile teoretice ale acestui populism (o etichetă pe care liderii partidului nu o folosesc în mod explicit) se regăsesc în lucrările teoreticienilor post-marxişti Ernesto Laclau şi Chantal Mouffe, care la rândul lor s-au inspirat la vremea lor din ideile şi practicile mişcării peroniste. Stobart rezumă bine concepţia de bază a lui Laclau şi Mouffe: „Susţinând că un proiect radical de clasă a devenit imposibil în societăţile contemporane fragmentate, ei au tras concluzia că doar un program cultural, ideologic şi discursiv „contra-hegemonic” poate uni majoritatea pentru o cauză comună” (p. 179). Un astfel de program nu ar fi opera organizaţiilor clasei lucrătoare, ci a intelectualilor, al căror rol ar fi să studieze discursurile sociale şi să dea semnificanţi noi, de natură progresistă, conceptelor trădate de liberalism, precum democraţia ori egalitatea, semnificanţi pe care apoi să-i ataşeze unor lideri carismatici.

Această formă de substituire şi negare a rolului revoluţionar jucat de clasa lucrătoare, deloc străină multor grupuri de stânga, are de regulă cel puţin trei efecte negative care, după cum arată Stobart, s-au manifestat şi în cazul lui Podemos. Primul a fost centralizarea de sus în jos a partidului în jurul liderului Pablo Iglesias, un proces detectabil încă de la primul congres al partidului din toamna lui 2014, când conducerea partidului – pe care Stobart o asimilează cu facţiunea lui Iglesias, Claro que Podemos – a înlocuit procesul colectiv de decizie cu votul online şi individual. Mai mult, în contrast cu spiritul Indignaţilor, conducerea partidului a început să ia decizii fără nicio consultare prealabilă serioasă cu membrii de rând, ceea ce a condus la dezamăgirea şi demobilizarea multora dintre aceştia.

Al doilea efect a fost, la fel ca în cazul Syrizei, abandonarea mobilizărilor de masă şi a luptei la firul ierbii, cărora le-au luat treptat locul o preocupare aproape exclusivă pentru activitatea electorală şi parlamentară. Această transformare – pe care conducerea şi în special numărul doi în partid, Íñigo Errejon (principalul avocat al strategiei populiste), a catalogat-o drept începutul „fazei instituţionale” – a deconectat partidul şi mai mult de lucrători, tineri şi activişti, subminându-i credibilitatea de alternativă la partidele tradiţionale compromise.

Noua strategie a Podemos e cel mai bine ilustrată de poziţia sa cu privire la chestiunea catalană, Iglesias declarând că protestele de stradă pentru independenţă reprezintă un „drum nerealist” şi că mişcarea ar trebui să aştepte formarea unui guvern progresist la Madrid, care apoi ar iniţia procesul de modificare a constituţiei pentru a permite organizarea unui referendum pe tema independenţei! Această mostră de ceea ce Marx numea „cretinism parlamentar” a subminat popularitatea partidului în toată regiunea, dar şi în alte regiuni cu mişcări pentru auto-determinare, cum era şi de aşteptat. O poziţie de stânga autentică ar susţine acest drept la auto-determinare fără să îl condiţioneze de obţinerea „permisiunii” din partea statului de care mişcările respective vor să se separe.

Al treilea efect negativ major al strategiei populiste a fost eroarea de bază a oricărui reformism de stânga: moderarea graduală a programului cu scopul de „a ocupa centrul tablei de şah”, pentru a atrage un electorat cât mai divers. Astfel, unele dintre propunerile mai radicale de la început au fost abandonate fără nici o vorbă, precum cea de-a refuza plata datoriei publice, de-a renaţionaliza băncile şi companiile de energie ori de-a reduce vârsta de pensionare la 60 de ani (în condiţiile în care şomajul în rândurile tinerilor spanioli e încă de circa 40%). După cum Stobart observă, „asta a încurajat un proces de social-democratizare şi a alienat pe mulţi dintre susţinătorii de stânga” (p. 185) ai partidului, dar a şi crescut cota noului partid de centru-dreapta Ciudadanos, care acum „s-a găsit în postura de a concura cu Podemos pentru acelaşi spaţiu politic” (p. 186). Mai mult, mutarea la dreapta a partidului s-a reflectat şi prin incapacitatea de-a elabora o strategie realistă şi coerentă de confruntare cu instituţiile europene, a cărei inevitabilitate a devenit şi mai evidentă prin capitularea Syrizei.

Cu toate acestea, asistăm la o reorientare spre stânga a partidului de când Stobart a scris textul. În urma rezultatelor relativ dezamăgitoare din alegerile generale din iunie 2016, Iglesias a declarat că Podemos a greşit în tentativa de-a ocupa terenul abandonat de social-democraţia mainstream, iar partidul trebuie să „recucerească străzile”. A mai declarat că „a fi transversal nu înseamnă a semăna cu duşmanul, ci cu PAH (mişcarea anti-evacuări)” sau cu Sindicatul Studenţilor, a căror victorie împotriva planului guvernului de dreapta de a reintroduce nişte examene din perioada franchistă (care ar fi îngustat şi mai mult accesul copiilor săraci la educaţie de calitate) a relevat atât slăbiciunea din acest moment a clasei conducătoare şi în special a guvernului conservator (care atârnă de sprijinul la limită dat în parlament de PSOE), cât şi potenţialul uriaş pe care l-ar avea mobilizările de masă împotriva austerităţii şi a capitalismului în genere.

Dorinţa de a readuce partidul la stânga e şi mai puternică în rândurile membrilor de rând, ca dovadă fiind alegerile desfăşurate la al doilea congres al partidului de la începutul anului, când platforma lui Iglesias a câştigat detaşat împotriva tendinţei de dreapta conduse de Errejon. Cu aceeaşi ocazie, Iglesias a mărturisit că lui Podemos îi trebuie mai puţin Laclau şi mai mult Marx. Numai că deplasarea partidului spre stânga trebuie să meargă mult mai departe decât Iglesias pare dispus acum s-o facă şi ar trebui – nu în ultimul rând în perspectiva confruntării inevitabile dintre un eventual guvern Podemos şi UE – să presupună un program socialist curajos care să se opună tuturor măsurilor de austeritate, să apere dreptul la locuire, la sănătate şi la educaţie al tuturor (dar şi pe cel la auto-determinare naţională) şi să ceară naţionalizarea sectoarelor strategice ale economiei. E singurul program care ar putea să-i pună pe Podemos nu doar la guvernare ci chiar la putere.

 

Portugalia: când tot ce înveţi din greşeli e că nu înveţi din greşeli

În capitolul său dedicat Blocului de Stânga (Bloco) din Portugalia, Catarina Príncipe (ea însăşi o membră marcantă a partidului) oferă o analiză predominant corectă a evoluţiei acestui partid. Bloco s-a înfiinţat la finele anilor ’90 în contextul mutaţiei Partidului Socialist (PS) într-un partid neoliberal şi a eşecului Partidului Comunist (ortodox şi sectar, deşi nici pe departe în aceeaşi măsură ca omologii lor din Grecia, de care s-au distanţat vizibil în ultimii ani) de a beneficia de pe urma acelei mutaţii.

De la bun început, noul partid de stânga şi-a asumat misiunea explicită de „a câştiga baza socială a social-democraţiei liberalizate dar şi de-a avea flexibilitatea ideologică de-a deveni mai radical pe măsură ce situaţia politică se schimbă” (p. 164). Într-adevăr, caracterul pluralist al partidului – reunind iniţial troţkişti, maoişti, euro-comunişti şi eco-socialişti – era menit să îngăduie un dialog intern cât mai deschis între tendinţe ideologice cândva ostile între ele. (Din păcate, recentele excluderi din partid ale membrilor din gruparea Socialism Revoluţionar (secţiunea portugheză a internaţionalei troţkiste CWI) arată că acest model de democraţie internă a fost parţial abandonat şi, spre creditul ei, Catarina Príncipe şi-a exprimat criticile în acest sens.)

Numai că a ocupa terenul abandonat de social-democraţie e una şi a deveni noua social-democraţie e cu totul altceva. Căci, deşi Príncipe n-o spune, după alegerile din 2009 în care a obţinut aproape 10%, Bloco şi-a moderat poziţiile faţă de chestiunea austerităţii şi a datoriei publice, nepunând mare rezistenţă măsurilor de austeritate introduse de guvernul PS, ceea ce a condus la pierderea a circa jumătate din voturi la alegerile generale din 2011. A urmat o uşoară re-radicalizare, ceea ce le-a adus în 2015 cel mai bun scor electoral vreodată – 10,2%. Decizia lor de a permite, împreună cu Partidul Comunist, formarea unui guvern minoritar PS a fost în principiu corectă, însă au luat-o în spatele uşilor închise, fără să îşi consulte nici alegătorii şi nici măcar propriii membri. De asemenea, au intrat în negocierile cu SP total nepregătiţi, fără să pună nici o condiţie clară şi fără să aibă o platformă de stânga comună cu Partidul Comunist.

În sfârşit, rămâne de văzut ce poziţie va lua Bloco dacă PS va implementa noi măsuri de austeritate, lucru pe care nu l-a făcut până acum (deşi nici nu a anulat măsurile anterioare), însă nu e exclus să-l facă până la finalul mandatului date fiind antecedentele acestui partid social-democrat de dreapta. Príncipe crede că Bloco s-ar găsi atunci într-o poziţie delicată, pentru că, „dacă rupe înţelegerea, atunci probabil va fi tras la răspundere pentru căderea unui guvern progresist” (p. 174). Din contră, Bloco ar câştiga din votanţii PS dacă ar refuza să fie complice la şi mai multă austeritate şi ar pierde dacă ar face altminteri, aşa cum a pierdut între 2009 şi 2011 (plus că, la fel ca în cazul Syrizei, un guvern care implementează austeritate nu mai poate fi numit progresist).

O altă problemă semnalată de Príncipe e semi-eşecul partidului de a-şi stabili o prezenţă semnificativă în mişcarea sindicală, unde principala organizaţie, Confederaţia Generală a Lucrătorilor Portughezi, rămâne profund birocratică şi mai degrabă apropiată de Partidul Comunist. Cu toate acestea, mai recent Bloco s-a implicat în campanii anti-precaritate alături de lucrători neafiliaţi şi activişti tineri, dintre care unii au şi intrat în partid între timp. Príncipe punctează bine când spune că munca sindicală poate şi trebuie să meargă mână-n mână cu cea de la nivel politic (munca electorală şi parlamentară) şi social (campanii comunitare şi mişcări sociale). Cu alte cuvinte, „partidul trebuie să funcţioneze ca un instrument al luptelor sociale, un vehicul pentru coordonarea diferitelor mişcări şi urmărirea scopurilor lor la nivel parlamentar” (p. 165).

Principala slăbiciune a analizei lui Príncipe e, ca în cazul multor stângişti europeni, în ceea ce priveşte chestiunea europeană. În vreme ce admite că „ultimele evenimente au arătat că UE nu îngăduie decât o noţiune foarte îngustă de democraţie, egalitate şi auto-determinare” şi că stânga trebuie să gândească „dincolo de graniţele zonei euro” (p. 168), ea pare să evite concluzia necesară: că nici măcar politicile timid progresiste, anti-austeritate, nu pot fi implementare în cadrul UE date fiind interesele de clasă pe care aceasta le reprezintă şi în contextul unei crize care nu se mai termină. În schimb, Príncipe cere stângii, într-o cheie aproape fatalistă, „să construiască în cadrul oferit de UE, din moment ce acesta e cadrul real în care ne aflăm azi” (p. 169.

Cu toate acestea, ea nu oferă nici măcar o schiţă de strategie plauzibilă care să permită stângii obţinerea unor concesii semnificative (puţini o fac, de altfel, în rândurile stângii euro-reformiste, dar chiar şi aceştia refuză să accepte caracterul de clasă profund impenetrabil al UE). Mai mult, Príncipe nu explică cum ar putea o astfel de strategie reformistă să câştige ori să păstreze sprijinul unor votanţi de stânga tot mai deziluzionaţi de UE. De altfel, ea însăşi admite că adoptarea unei poziţii mai critice faţă de zona euro înaintea alegerilor din 2015 a mărit cota partidului: „<Nici un sacrificiu în plus pentru euro> a devenit un slogan important al campaniei. După exprimarea vocală a rezervelor faţă de viitorul Portugaliei în UE şi în zona euro, Blocul de Stânga a obţinut cel mai bun rezultat electoral de până atunci” (p. 172). Astfel, deşi poziţia lui Príncipe şi a partidului său e totuşi mai bună decât euro-fetişismul unor partide ca Syriza ori Die Linke, încă ezită să propună deschis un exit pe baze socialiste, singura soluţie realistă – deşi deloc facilă – pentru implementarea măsurilor pe care le promit alegătorilor.

Celelalte capitole ale cărţii oferă la rândul lor nişte tablouri utile şi adesea corecte cu privire la situaţia politică şi starea stângii din alte ţări europene, deşi capitolul despre Franţa, care se axează asupra Frontului de Stânga, e acum – dată fiind apariţia noii mişcări a lui Mélenchon, Franţa Nesupusă – complet irelevant la numai un an după apariţia cărţii, ceea ce spune multe despre volatilitatea extraordinară a vremurilor pe care le trăim. De asemenea, una dintre marile lacune ale cărţii e absenţa oricărui capitol despre stânga din Centrul şi Estul Europei (totuşi mai importante decât Cipru sau Islanda), în ciuda apariţiei de noi formaţiuni de stânga în regiune, nu toate fără succes (vezi cazul Stângii Unite din Slovenia, care a obţinut şase locuri în parlament la alegerile din 2014, deşi în vara aceasta s-a spart în mai multe grupuri, iar acum se cheamă pur şi simplu Stânga).

Per total, cartea reuşeşte să ne arate că, în ciuda diferenţelor dintre ţări, putem identifica un anumit tipar în evoluţia recentă a partidelor de stânga din Europa (cel puţin de Vest): dată fiind deplasarea la dreapta a social democraţiei de-a lungul ultimilor treizeci de ani, dar şi incapacitatea partidelor comuniste tradiţionale de a beneficia din asta, în ultimii 10-15 ani au apărut noi formaţiuni de stânga pentru a umple acest vid. Din păcate, aceste formaţiuni nu au reuşit, până acum, să se ridice la înălţimea provocărilor create de criza structurală a capitalismului ori, vorba lui Lenin, să fie atât de radicale pe cât le-o cere situaţia. Cele mai multe dintre ele şi-au moderat treptat programul, strategia şi tactica pe măsură ce s-au apropiat de parlament ori chiar de guvernare, până acolo încât au devenit, de facto, noua social democraţie, o social democraţie de stânga, keynesiană, al cărei reformism, deşi ambiţios, e mai degrabă utopic în contextul dat. După cum am spus şi mai sus, singurul mod prin care reformele sociale cerute de aceste partide pot fi obţinute e prin cuplarea lor cu măsură mai radicale, socialiste, care ar marca începutul unui veritabil transfer de putere şi resurse dinspre cei 1% către restul oamenilor. Alternativa e capitularea, după cum ne-a arătat-o dureros de limpede cazul Syrizei.

___________

* Catarina Príncipe şi Bhaskar Sunkara (Editori), Europe in Revolt, Haymarket Books: Chicago, Illinois, 2016.

 

 

[Vatra, nr. 8/2017, pp. 51-54]

 

 

 

Un comentariu

  1. Hai la lupta cea mare…

    Văzând titlul articolului, am tresărit neliniştit: cum, nu cumva autorul atacă Stânga? Să fie oare posibil aşa ceva? M-am liniştit însă: autorul deplânge doar acea Stângă care pe vremea lui Gheorghiu–Dej ar fi fost taxată de deviaţionism de dreapta. Şi înfierată. Ei, aşa mai merge. Că Stânga nu mai e de-ajuns de Stânga în ziua de azi, că e prea social-democrată, cu asta, da, sunt perfect de acord. Social-democraţia e chiar mai periculoasă şi mai înşelătoare decât conservatorismul şi liberalismul. Stalin însuşi o considera astfel.

    Sunt de acord şi cu ideea că politicile de austeritate instituite în unele ţări europene sunt un semn al eşecului UE. Păi austeritatea actuală nici nu e autentică. Ia să ne amintim de austeritatea comunistă din România anilor ’80. Aia da, austeritate!

    Am reţinut ideea: „Alternativa la internaţionalismul capitalului nu e naţionalismul, ci internaţionalismul claselor lucrătoare şi al forţelor de stânga.” Excelent spus! Şi mult mai elegant decât învechitul „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”

    „Clasa capitalistă (…) trebuie (…) deposedată de puterea sa economică şi politică.” Evident: naţionalizarea! Asta e soluţia. Unica soluţie. Că s-a încercat în România şi în toate ţările din estul Europei? Ei, şi? Nu s-a încercat destul. Au fost comise erori. Aşa că tot ce a fost rămâne perfect actual: „Vremurile pe care le trăim fac socialismul să fie nu doar un ţel dezirabil pe termen lung, ci o necesitate tot mai urgentă.” Bineînţeles! Deja am aşteptat prea mult!… Cum să procedăm? Autorul o spune pe şleau citându-l pe Marx. Care înţeleg că spunea că a aştepta din partea statului permisiunea de a trece la schimbări radicale este „cretinism parlamentar”. Pe bună dreptate îl citează autorul pe Marx. Ceea ce nu înţeleg la autor este acea sfială de a recurge la vechile sintagme: adică de ce „clasa lucrătoare”, şi nu aşa cum eram obişnuiţi de pe vremuri, „clasa muncitoare”? Spune-o, tovarăşe, clar si răspicat. N-ai niciun motiv de jenă. CLASA MUNCITOARE!

    La idei atât de strălucite, m-am învinovăţit singur că nu auzisem de autor. Aşa că l-am căutat. Şi l-am găsit. Unde, dacă nu pe „Criticatac”? Foarte frumos!

    Iată titlul unui articol de acelaşi autor: „De ce avem nevoie de o stângă anti-UE”. Mai încape vorbă! Avem o nevoie imperioasă. UE trebuie să dispară. O doreşte şi Putin. Şi Statul Islamic. „Nu există capitalişti buni şi capitalişti răi, ci capitalişti care sunt forţaţi să facă concesii şi capitalişti care exploatează mai abitir pentru că mişcarea muncitorească şi stânga politică nu sunt suficient de puternice.” Voila! Astăzi nici nu mai îndrăznesc autorii să grăiască atât de perfect bărbătesc. Astăzi se fandosesc vorbind ba de întreprinzători… cu mai mult sau mai puţin succes… Ba de afaceri. Bagă capul în nisipul deşertului capitalist când vine vorba de exploatare. Nu există afaceri. Afacere = Exploatare. Aşa că îl fericesc pe autor: oamenii nu trebuie să uite de exploatarea omului de către om. De capitalişti. De mişcarea muncitorească. Ce vremuri erau când le întâlneam la tot pasul, în Scânteia, în Scânteia tineretului, în România liberă!…

    Trebuiau demascaţi cu hotărâre cei ce manipulează opinia publică. „Marea contra-reformă neoliberală (…) nu este decât procesul istoric de demantelare a concesiilor făcute după Al Doilea Război Mondial.” Aşa este, fără îndoială. Autorii din ziua de azi mint fără ruşine vorbind de sfera de influenţă a URSS, de Komintern, de revoluţia mondială, aşa cum o visa marele Lenin. Nu-i adevărat! De fapt, n-au fost decât nişte concesii ale capitalului după Al Doilea Război, aşa cum le vede autorul din „Vatra”.

    Iată adevăruri pe care puţini îndrăznesc să le rostească astăzi: „Apărută în contextul decăderii puterilor vest-europene ca puteri coloniale, UE a devenit noua faţă a colonialismului vest-european.” Şi: se „ignoră caracterul de clasă al BCE şi al UE în genere.” „Europa nu va putea fi niciodată cu adevărat unită în capitalism, căci unitatea întruchipată de UE se opreşte acolo unde se opresc interesele comune ale diverselor elite capitaliste naţionale şi transnaţionale.” Nu s-a urmărit decât „retragerea statului din economie şi slăbirea puterii relative a clasei lucrătoare” şi „subordonarea economiilor periferice din sudul şi estul Europei intereselor capitalului din nord-vest. Subordonarea e de mult evidentă în cazul periferiei estice din care facem şi noi parte, de la privatizările pe care am fost forţaţi să le facem pentru a intra în UE la profiturile pe care corporaţiile occidentale le fac aici fără să plătească un leu în taxe, pentru că legislaţia europeană le permite asta.” Păi sigur că da: privatizările! Iată răspunsul la mizeria pe care o trăim cu toţii. Şi nu ştiam de ce. Nu foştii ştabi comunişti, nu fosta Securitate, cu şacalii ei reciclaţi în oameni de afaceri. Nu Voiculescu, nu Vântu, nu Popoviciu, nu Pescariu, nu Truică, sub oblăduirea lui Adrian Năstase şi Ion Iliescu. Nu Dragnea, nu Tăriceanu, aşa cum credeam cu toţii, ca nişte ignoranţi ce suntem. Nu. UE e de vină pentru toate. „În capitalism, democraţia e respectată doar atât timp cât e compatibilă cu interesele structurale ale capitalului.” Zic unii cârcotaşi că „produsul intern brut pe cap de locuitor ar fi crescut de patru ori în România în perioada 1998-2015 (respectiv cu 303%)” Că, cică, am fi „pe locul al optulea în topul evoluţiei PIB per capita în lume” [Capital, 21.10.2016, http://www.capital.ro/economia-supersonica-pib-ul-romaniei-a-crescut.html%5D Aiurea! Propagandă!

    Nu facem ceea ce ar trebui să facem. „Primul pas ar fi recuperarea suveranităţii”. Adică ieşirea din UE, nu? „Ceea ce nu ţine de naţionalism ci (…) de cea mai elementară noţiune de democraţie, adică dreptul unui popor de a-şi alege în mod democratic un guvern pe baza unui program pe care apoi acel guvern să-l şi poată implementa.” Adică PSD, Dragnea, Grindeanu, Tudose. Ş.a.m.d.

    Ce urmează? Un „control asupra capitalului”. Control strict! Şi: „naţionalizarea marilor întreprinderi şi a serviciilor publice; planificarea economiei în serviciul oamenilor [Comitetul de Stat al Planificării], al nevoilor reale ale economiei şi ale comunităţilor; înfiinţarea de comitete democratice [ale oamenilor muncii] de planificare în fiecare sector al economiei, cu accent pe cele cu un potenţial deosebit, ca agricultura şi turismul; instaurarea controlului democratic al lucrătorilor în fiecare sector şi la fiecare nivel al economiei; mobilizarea claselor lucrătoare şi ale mişcărilor de stânga (…) şi pentru lansarea unei lupte comune împotriva UE şi în vederea unui front internaţional socialist.” Adică Internaţionala. Dar mult n-o să le mai meargă. Deja încrederea românilor în UE a scăzut cu 6 puncte procentuale, ajungând sub media europeană. Tot înainte, tovarăşi!

    Şi bibliografia? „Russia Today”? „Sputnik”?…

    Era păcat ca o publicaţie electronică remarcabilă ca „Criticatac” să nu aibă o versiune tipărită. Mă bucur că i-o oferă revista „Vatra”.

    …Internaţionala prin noi s-o făurim!

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s