Varşovia – 00-538, bulevardul Ujazdowkie, 1/3

– Niemiecka kurwa! – răbufni Genowefa Sobecka, preşedinta Consiliului de miniştri, trântind receptorul în furcă.

– Luksemburska kurwa…aua! – corectă pedant tânărul asistent, dar dispoziţia profesorală îi fu curmată de ştampila cancelariei ce-l nimeri în ochiul stâng.

– Sukin sin! – completă ea, nu se ştie dacă la adresa celui cu care se întreţinuse telefonic sau a tânărului asistent.

Trecuse abia un an de când pronunţase Tak mi dopomóż Bóg, Aşa să-mi ajute Dumnezeu, în faţa votcarului ăluia afemeiat de preşedinte al republicii. Polonia trecea din nou prin momente de cumpănă. Încă o dată în zbuciumata sa istorie. Nu-i nimic pierdut. Nu rezistase eroic cedărilor teritoriale şi dispariţiei între graniţele altor imperii? Că au fost habsburgii, naziştii sau sovieticii, s-au găsit mereu bărbaţi şi femei gata să adăpostească patria slăbită la pieptul şi în mintea lor şi s-o întremeze în lungile sale convalescenţe. Nu vor reuşi nici de data asta!

La propunerea tânărului asistent, dar cu strângere de inimă, preşedinta a acceptat angajarea artistei Katarzyna Kozyra ca director de imagine în lupta împotriva implementării în Polonia a celui de „al doilea laborator european al prosperităţii” pentru a arăta străinilor că opoziţia naţională la noile politici europene liberticide e o poziţie progresistă. Datorită plasticienei, centrele culturale şi ambasadele poloneze vor fi populate cu animale domestice împăiate purtând mesajele rezistenţei: „A FREE NATION” era marcat pe o văcuţă expusă de Polish Cultural Institute în Londra, cu „DIGNITÉ” fusese înfierat ogarul din faţă de la Institut Polonais din Paris, pisica de la Bucureşti avea pe frunte „ŞI NOI NEAM TREZIT”, iar cocoşul de la Lisabona dacă era atins cucuriga: „meu coração não sofre em silêncio!” Toată menajeria asta urma să fie adunată la sfârşitul anului la Bruxelles, la intrarea principală de la Berlaymont, cu dobitoacele puse una peste alta, începând de la animalul cel mai mic, crescător, cu rumegătoarea în vârf.

Un singur semn rău prevestitor. Plecarea din ţară a miliardarului Sebastian Kulczyk şi interviul său în paginile economice ale cotidianului Izvestia:

„Am făcut o greşeală în viaţă. Trecând peste sfaturile tatălui meu, m-am căsătorit cu o femeie mai înaltă cu 15 cm. După ce am scăpat de Katarzyną, am decis să urmez filosofia lui Jan Kulczyk. Afacerile cu miliţia şi serviciile secrete l-au îmbogăţit încă de la sfârşitul anilor ’80, dar adevărata vocaţie de busnissman şi-a putut-o dezvolta abia în lumea liberă de după căderea regimului criminal comunist. Obişnuia să ne spună încă în acele vremuri grele, când bananele erau un lux: Banii iubesc libertatea! – De aceea sunt azi aici, iar Kulczyk Investments îşi are noul sediul la Sankt-Petersburg.”

Scatologia ca realizare a materialismului dialectic

(The Guardian, 11 mai 2024)

de Slavoj Žižek

Oricare din noi, chiar şi eu, am folosit cândva expresia „Life is shitt”. Să vă spun ce gândeaţi de fapt! E mai mult decât reacţia la un insucces, la o perioadă proastă, la o indispoziţie trecătoare. E cea mai bună definiţie a vieţii, a timpului care se scurge, se elimină, se defechează. Totodată e timpul oprit şi oferit: este autoerotismul transformat în iubire obiectuală pentru ceva. Încă de la începuturile psihanalizei, Freud şi Ferenczi au remarcat naşterea interesului financiar al adultului burghez din comportamentul infantil al controlului sau eliberării sfincterului. „Life is shitt” e o regresie la stadiul anal al înţelegerii capitalismului, o comprehensiune auto-erotică a acumulării şi cheltuirii. Celebrul cuplet al Lizei Minnelli şi Joel Grey „Money makes the world go round” din musical-ul lui Bob Fosse ne oferă vârsta genitală a înţelegerii acumulării primitive ca întoarcere spre un o obiect exterior. Din punct de vedere social, ne aflăm azi într-o regresie generalizată în care gastroenterologia a înlocuit deja ştiinţa economică. Nu e vorba doar de decăderea completă a ştiinţelor umaniste şi a calităţii generale a învăţământului, lucru adevărat, dovedit şi de invitarea mea periodică în cele mai bune universităţi americane. E vorba, mai întâi, de o inadecvare a vechilor instrumente oficiale kantian-humboldiene sau alternative rousseauist-montessoriene la înţelegerea ultimului stadiu al capitalismului. Pentru că nu au instrumentele necesare, intelectualii leftişti adoptă fără riscuri un compasionalism al drepturilor omului, al ospitalităţii faţă de refugiaţi, al încurajării tribalismelor lumii a treia, ambalate în ultimii ani sub numele de decolonialism. E felul lor de coabitare neprimejdioasă şi încurajare a neoliberalismului extrem. E un abandon al tradiţiei de luptă comuniste sintetizate de Lenin şi denaturate apoi de Ceauşescu sub îndemnul „învăţaţi, învăţaţi şi iar învăţaţi”. În al doilea rând, înţelegerea nu poate avea decât o formă incipientă, pentru că suntem abia la începuturile primelor încercări de abstractizare a noului capitalism aşa cum se arată el, cu tot ceea ce se întâmplă la nivelul proprietăţii intelectuale, a sexului virtual, a privatizării intelectului general marxist de către emasculaţi ca Steve Job, cu dispariţia proletariatului clasic şi înlocuirea oprimării sexuale clasice prin servitudinea voluntară infinit mai terifiantă a unui dildo and so on and so on. În fine, în al treilea rând, această înţelegere nu poate fi decât una anal-infantilă pentru că obiectul său, fecalul existenţei, e de aşa natură. Toate acestea nu se oferă decât unei înţelegeri infantile, de tip anal, dacă permiteţi metafora voit provocatoare la care am recurs iniţial.

La nivelul societăţii, economia politică are nevoie să se transforme într-o adevărată scatologie ştiinţifică, acesta este ultimul sens al materialismului dialectic, ca ştiinţă a fecalelor privite şi mirosite din punct de vedere sociogenetic. Există precursori ai acestui domeniu al cunoaşterii? Desigur, Sade. Dar vă amintiţi sfârşitul romanului Mizerabilii a lui Victor Hugo? Jean Valjean îl salvează pe Marius Pontmercy, rănit de trupele Restauraţiei pe baricadele insurecţiei republicane de la 1832. Şi caută adăpost în canalele Parisului. Hugo face acolo o lungă paranteză pentru consideraţii istorice, economice, geografice şi mai ales ecologice asupra a ceea ce el numeşte „conştiinţa oraşului”, adică scurgerea excrementelor sale. Suntem cu trei decenii înaintea studiilor revoluţionare ale lui Freud asupra isteriei! Scatologia ca disciplină sociologică fundamentală – în toate sensurile acestui adjectiv – lua naştere. Din păcate nu o găsim azi în curricula niciunei Universităţi. Nu mai avem azi decât autopotretele fotografului nebun spaniol David Nebreda arătându-şi corpul anorexic învelit în sânge, salivă şi fecale pentru arta plastică, iar în cinema avem rahatul politic neofundamentalist creştin şi antisemitic din Patimile lui Hristos al lui Mel Gibson. Prea puţin!

Aceasta este prima problemă a politicii, organizarea invizibilului, a scurgerii şi reţinerii fecalelor comunităţii şi nu momentul revoluţionar şi entuziasmul trecător al unei minorităţi strânse la Bruxelles sau Hamburg pentru a susţine pretinsa „revoluţie birocratică” în curs, cu inutilele experimente din România şi Polonia, unde populaţia se opune noilor programe. Speranţa s-a mutat în altă parte. Ştiţi ce spunea Che Guevarra la începuturile revoluţiei cubaneze: „sunt dintre cei care consideră că soluţia la problemele lumii actuale se află de cealaltă parte a Cortinei de Fier”. Fraza e mai actuală ca niciodată. Începuturile preşedinţiei ruse a lui Ilya Medvedev sunt promiţătoare. Sărbătorirea Zilei Victoriei cu Parada Militară de la Moscova deschisă prin intonarea de către Corul Armatei Roşii a piesei Straight Outta Vagina a prietenelor mele de la Pussy Riot e semnul postmodern al deplasării valorilor europene spre Est. Da, rămân un eurocentrist convins!

Bruxelles – 1049, rue de la Loi, 200          

– Ai luat cafeaua? – o întrebă preşedintele.

Renata Dilion ridică din umeri a accept. Toate companiile care câştigau licitaţiile pentru foodservices păreau decise să facă viaţa funcţionarilor europeni un iad gastric. Îi plăcea să iasă la Ego Ristorante, la Meat Meet Schumann sau la Le coin du diable, unde aveai după ce bea o cafea cu gust de cafea, la preţuri mai bune decât jaful practicat de Sodexho sau Eurest în self-service-ul Comisiei Europene. Dar presa o luase deja la ochi pentru utilizarea bugetului de protocol la ieşirile în oraş cu prietene de acasă sau soţii de europarlamentari, pentru folosirea şoferului ca băiat bun la toate, cumpărături, spălat vase, trimis după pachete de ţigări, însă îi părea absurd ca micile ei privilegii să fie mai reduse decât cele ale unui consilier municipal din Bălţi. Şi apoi, chiar funcţia ei de Comisar European pentru Timpul Liber presupunea cunoaşterea pe teren a resurselor de divertisment ale continentului.

– Nu-i aşa rea până la urmă, o încurajă preşedintele, întinzându-i ceaşca c-un un zâmbet mefistofelic. Şi apoi, cateringul va fi în curând ultimul domeniu supus concurenţei aici la Bruxelles, nu?

– Vă rog mult, nu mai glumiţi cu treburile astea.

– Cum stai cu timpul liber? Apropo, nu ţin cont de calomniile din Publico, nu de asta te-am chemat.

Comisara se încordă. Exact ca-n cursul „Comunicare, persuasiune, manipulare” din ultimul an de la SNSPA. Nu ţine cont, dar vorbeşte de răutăţile alea, are să-mi ceară ceva în schimb…

Preşedintele zâmbi ironic:

– Vei face anunţul intrării ţării tale în cea de a doua etapă a programului structural de supraveghere şi iniţiativă economică.

– Reprivatizăm energia?

– Nu! Schimbaţi constituţia. Şi-i întinse un dosar.

Renata Dilion citi titlul copertei şi scăpă ceaşca de cafea pe covorul de Jeddah, oferit cu o săptămână în urmă de Sultan ben Salman, regele Arabiei Saudite:

ROMÂNIA. AL DOILEA PACHET DE MĂSURI DIN PROGRAMUL „LABORATORUL PROSPERITĂŢII”. INTERZICEREA PROPRIETĂŢII LUCRATIVE.

– Mă scuzaţi, dar nu cred că…

– Faceţi referendum şi dacă nu iese din prima, repetaţi. Să nu ne pierdem în metodologie şi să ne focusăm pe scopul programului.

– Păi…

– Fă anunţul la Bucureşti. Pleci c-un charter, nu? – îi rânji el în semn de rămas bun.

Portretul funcţionarului

Suntem în 2024. Cristóvão Flammang, numit în unele cabinete naţionale şi „luksemburska kurwa”, îşi începe al doilea mandat de preşedinte al Comisiei Europene. Când preluase funcţia, Jean-Claude Juncker se zaharisise de-a binelea, iar scepticismul suveranist rodea încet Uniunea. Peste tot prindeau puteri partide care mai agrare, care mai folclorice, ca şi extremiştii aceia din Samoobrona, Autoapărarea Republicii Poloneze, conducătoarea coaliţiei guvernamentale din ţara care a dat atâţia mari eliberatori ai umanităţii: Marie Curie, Ioan Paul al II-lea sau Piotr Stanislas, ca să-i numim doar pe cei mai cunoscuţi. Mai mult, scădeau vârsta de pensionare, îmbunătăţeau sistemele sanitare, sprijineau tinerii şi toate acestea în numele unor principii retrograde şi antieuropene. Partidele de stânga, pe care odinioară te puteai baza pentru a lua măsuri de austeritate, deveneau nesemnificative electoral şi compromise pentru decenii. Italia, Catalonia sau Ungaria respectau tot mai selectiv recomandările Comisiei, iar reglementările şi directivele erau peste tot interpretate cât mai departe de spiritul textului. E adevărat că mai erau şi state unde autoritatea Uniunii era încă menţinută. În Franţa, Emmanuel Macron şi-a câştigat cu greu al doilea mandat şi asta doar în condiţiile cvasidispariţiei partidelor politice şi a unui control sever al media. El e unul din ultimii credincioşi ai proiectului UE şi al păcii continentale. Dar Flammang nu poate aştepta un suflu nou dintr-acolo. Cu astfel de oameni s-a pierdut elanul care însufleţea cândva tratatele economico-juridice semnate de Robert Schuman sau Joseph Bech. E drept că pe civismul contestatar francez poţi conta chiar mai puţin decât pe abrutizarea telemediatică italiană, aşa că mai bine fără ei. Totuşi, prin educaţie, preşedintele Cosmisiei mai păstra un umanism neomarxist bine camuflat în expresii tehnocrate. Fiu al unei portărese portugheze şi a unui metalurgist, pe care soarta i-a pus alături prin anii ’70, cu prilejul unui târg de Crăciun din Esch-sur-Alzette, prinsese primele valuri ale stângii societale de la începuturile dezindustrializării. Ca adolescent întârziat, a frecventat multă vreme scuaturile artiştilor de la Kulturfabrik, ale căror creaţii începeau să fie apreciate şi susţinute de sectorul bancar, unde Flammang îşi va găsi o vreme locul, înainte de a păşi spre politica regională şi apoi europeană, sub drapelul Lëtzebuerger Sozialistesch Aarbechterpartei, Partidului Muncitoresc Socialist Luxemburghez. Din această postură, a privit detaşat criza greacă, care avea să producă ceea ce adversarii săi de primă oră vor numi „răsturnarea leninistă a Europei”. S-a amuzat şi el, alături de colegii săi din Eurogrup, de amestecul de credulitate şi aroganţă a miniştrilor guvernului Syriza care-şi închipuiau că pot păstra moneda euro şi renunţa la austeritate. Experienţa îi spunea însă că Tsipras şi Varufakis nu se vor adăposti la Atos de ruşine după ce vor fi spulberaţi de Banca Centrală Europeană. Vor deveni politicieni europeişti, desigur, de rangul al doilea, dar prezentabili şi gata de explicaţii complicate despre trecutul lor mărunt şi despre măreţia viitorului lor vag. În afara de mass-media, toată lumea era la curent că oamenii cu adevăraţi importanţi nu erau în piaţa Syntagma şi-n clădirile oficiale, ci în Kifisia şi suburbiile luxoase din nordul Capitalei, unde tipi ca Dimitrios Copelouzos vindeau conducte Gazpromului şi cedau pentru zeci de ani aeroporturile ţării către Lufthansa. Flammang însuşi a redactat textul Comisei unde era vorba de „privatizarea întreprinderilor publice ca mijloc de reducere a subvenţiilor guvernamentale şi a transferurilor de fonduri şi a garanţiilor de stat acordate întreprinderilor publice”, pentru a veni în sprijinul noii generaţii de CEO expaţi şi a vechilor oligarhi, două categorii care aveau disperată nevoie de finanţarea ministerelor pentru ameliorarea infrastructurilor înstrăinate. Criza umanitară era totuşi controlabilă cu ajutorul migraţiei spre Turcia, dar mai ales în Rusia, în special în Crimeea şi pe ţărmurile caucaziene. Persistau totuşi nelinişti legate de sporirea datoriei, pe care mulţi politicieni retrograzi şi jurnalişti abrutizaţi nu o priveau ca instrument de coerciţie şi control al bunei guvernări ci ca pe ceva ce ar trebui restituit. Şi totuşi lucrurile au început să meargă prost pentru Uniune prin efectului de domino al Brexitului, devenit ireversibil din cauza rivalităţilor interne din marile partidele britanice. Au urmat, în mod previzibil, Danemarca şi Suedia, iar când Flammang preia Comisia în urma intrigilor bizantine şi conflictelor ireductibile dintre candidaţii ţărilor importante, se vede investit cu puteri speciale, pe care le depăşeşte cu bună ştiinţă pentru a amâna un referendum cu rezultat previzibil în Finlanda şi a repeta de trei ori un vot de ieşire din UE a Cehiei. În paralel, a demarat proiectul „Laboratorul prosperităţii” ca răspuns la criza românească a datoriei publice, pe care băncile au refuzat să o mai finanţeze ca represalii la timidele măsuri populiste luate temporar de ultimul guvern PSD pentru a pregăti alegerile prezidenţiale din 2019.

 

Bucureşti – 020492, strada Vasile Lascăr, 31 (anul 2019)

– Dar cine să-şi asume răspunderea? o întrebă Iulia Bădică-Guitoune, ofiţerul de presă a Reprezentanţei Comisiei.

– Dă şi tu o idee, ai lucrat la televiziune, ştii pe toată lumea, îi răspunse Renata Dilion încă reţinută şi cooperantă la începuturile comisariatului ei.

– Să luăm de la CriticAtac sau Demos?

– De ce nu-mi propui un guvernator din colecţia EgoProză, dacă tot faci pe deşteapta. Nu te uita în partea stângă. Fii serioasă! Tu ai citit recomandarea? Exproprierea terenurilor şi declararea a 51 la sută din acţiunile Petrom şi Enel ca utilitate publică în vederea salvării patrimoniului natural – bun aici, ne descurcăm. Insistăm în comunicatele de presă pe salvarea Roşiei Montana şi recuperarea Cuminţeniei Pământului ca parte a procesului. Dar impozit progresiv? Pentru asta trebuie un prim-ministru impasibil la critici, adică un zâmbet însoţit de explicaţii tehnice ininteligibile. Nu ştiu, poate îl importăm din China… Cel mai mult mă îngrijorează preluarea temporară a Băncii Centrale în subordinea Guvernului şi centralizarea creditului – pentru asta, unii sunt în stare să-şi dea viaţa sau chiar să organizeze ani de proteste în Piaţa Universităţii. Îţi închipui cum va arăta circulaţia?

Între cele două birocrate se lăsă liniştea. Amândouă îşi plimbară privirile peste mobilierul minimalist al biroului, pe care cineva încercase stângaci să-l umanizeze cu un secretaire din lemn masiv, unde trona la pensie un venerabil telegraf electric, şi o draperie cafenie greoaie, de sub care ieşeau vârfurile unor pantofi bărbăteşti de box în bordo şi cognac, aceeaşi pe care-i văzuse în picioare la Robert Turcescu, cu două ore mai devreme, la înregistrarea emisiunii Puterea ideilor, unde experimentatul politician şi spion o făcuse „reprezentata anormalităţii pidosnice şi prietena violatorilor musulmani”. Se abţinuse cu greu. Oricum, recomandările Preşedintelui erau să se lucreze cât mai la vedere şi fără secrete mai ales faţă de angajaţii serviciilor de informaţii şi agenţiilor de intelligence. Îşi muşcă buzele şi reluă:

– Deci, cu experienţă căutăm. Cel mai bine să lucrăm la Centru cu USR, cu liberali, ce s-o mai găsi, iar în provincie cu PSD, că fără ei nu se mişcă nimic în teritoriu.

– Păi dacă vine de la Comisie, cine să se opună? Aici abia aşteaptă recomandări la reţetele de mici, folosirea pesticidelor, asistenţă juridică. Sunt dornici să fie ghidaţi. Nu suntem Polonia. E adevărat că ei urmează?

– Nu mai da în bobi. Gândeşte la nişte argumente inteligente.

– Aş putea porni de la un text recent, ceva intelectual, unu Sava de la Cluj: „ideea inactuală şi acută a construirii unei reţele rizomatice de democraţii autogestionare…”

– Stai, fată! Sper să nu ajungem acolo. Plus că filosofii habar n-au de biologie. Ce-i aia rizomatic? Lucrăm noi pe dedesubt ca rădăcinoasele? La suprafaţă e stolon, nu rizom. Chiar vrei să trimiţi un comunicat de presă cu „difuzia stolonică a democraţiei”? Când te-am ajutat cu concursul pe post, ziceam că poţi cu uşurinţă amesteca informaţiile tehnice ale Comisiei cu stilul tabloid, nu să fii tu Derrida de Dâmboviţa! Şi nici o vorbă de alte ţări! Să conţină amănunte de felul: „conform mecanismului de alertă, unde e menţionată şi România, care face obiectul unui program preventiv al pactului de stabilitate şi creştere economică”, „pentru atingerea deficitului structural prevăzut pentru 2021”, „restabilirea unui raport sănătos între datoria publică şi PIB…”

– Dar şi textele Comisiei sunt mai aproape de preocupările româneşti. Acolo era cu „lupta împotriva corupţiei”, „instabilitate politică”, „iregularităţi sistematice în achiziţiile publice”…

Comisara zâmbi:

– Consemnul e să menţinem la început confuzia. De aceea justificările pentru Bruxelles sunt cu subiecte româneşti, iar cele pentru Bucureşti cât mai tehno-europeniste.

– Crezi că va reuşi revoluţia asta tehnocrată?

– Preşedintele crede că va fi extrem de violentă, iar scopul nostru e să amânăm pe cât putem războiul civil în Uniune. Doamne ajută!

 

 

[Vatra, nr. 8/2017, pp. 58-61]