Cartea Sabinei Fati reprezintă un demers bibliografic greu de catalogat; ar fi poate mai simplu să spunem ceea ce nu este, decât ceea ce este. Deși autoarea este ziaristă de meserie, cartea sa nu reprezintă un simplu reportaj jurnalistic. Deși conține multe analize de tip geopolitic, nu este o carte de geopolitică; de asemenea, nu este o carte de istorie, în ciuda nenumăratelor trimiteri și analize care o aproprie de acest domeniu; nu este o carte de sociologie, deși volumul conține elemente de analiză sociologică; nu este o carte de antropologie, deși în multe pasaje ființa umană este studiată din punctul de vedere al comportamentelor sale sociale, culturale, artistice, chiar filozofice. De asemenea, volumul nu constituie nici un jurnal de călătorie, evenimentele trăite de-a lungul periplului în jurul Mării Negre fiind folosite ca fundament al unor analize care sunt în același timp sociologice, istorice, geopolitice, antropologice.

Volumul pe care îl recenzăm constituie un demers complex și din punctul de vedere narativ. Protagonistul nu este autorul său sau un personaj de ficțiune cu care autorul se identifică. La o lectură atentă, cititorul va găsi doi protagoniști: marea și călătoria. Două subiecte care leagă această carte de temele principale ale literaturii europene încă din zorii ei. Parcurgând paginile volumului, prin stilul proaspăt și incisiv al autoarei, mi-au revenit în minte mirosurile și imaginile copilăriei și adolescenței, petrecute pe malul Mediteranei. Încă din primele pagini, Marea Neagră este descrisă în amănuntele ei, deopotrivă fizice și spirituale: „Această mare capricioasă, aflată între lumi, parcă mereu nervoasă și greu de stăpânit, este un loc al nesfîrșitelor dispute, al nemulțumirilor ascunse și al strategiilor războinice” (p. 9) scrie autoarea, oferindu-i astfel cititorului o cheie de interpretare a unui spațiu care este în același timp geografic și cultural. Violența și frica sunt elemente conturate acestei regiuni de graniță, ruptă între două lumi și mereu alternând între Europa și Asia: „În jurul Mării Negre, spaima de război, autocenzura, frica de autoritate sunt resimțite, în sensul acelor de ceasornic, aproape peste tot de la Odesa la Istanbul” (p. 19). Cu toate acestea, Marea Neagră exercită un fel de magnetism asupra celor care o întâlnesc, fie că s-au născut pe malurile sale, fie că au ales-o pentru a-și trăi viața. Este cazul poporului abhaz, locuitor al unui stat care nu este un stat; pentru acest popor, marea reprezintă un fel de drog care dă dependență: „Parfumul, marea și geografia politică îi fac pe abhazi dependenți de țara lor mai mult chiar decât patriotismul” (p. 14), și chiar dacă mulți dintre ei ar fi putut alege o altă viață, departe, în Europa sau Rusia, aceștia „(…) nu vor să se despartă (…) de aerul curat și tare venind dinspre Caucaz, combinat cu briza mării, de miresmele permanente ale florilor și de atmosfera relaxată” (p. 14) pe care numai marea o poate oferi. Este, de asemenea, cazul Nadiei Venediktova, rusoaică mutată în Abhazia în copilărie, pentru care Marea Neagră a devenit un element aproape genetic; în ciuda războiului care a sfâșiat această regiune în anii 1991-1992, pe marginea destrămării URSS-ului, Nadia a decis să rămână în orașul ales, Suhumi, aproape de acea mare despre care crede că o menține într-o formă excelentă: „fericirea din fiecare dimineață când intru în apă și capacitatea de a descoperi în fiecare zi o lume nouă” (p. 256) nu au preț și o determină pe această ziaristă de 64 de ani să afirme că nu vrea să trăiască în nicio altă parte.

Dacă această stare de tensiune este obișnuită pentru locuitorii Mării Negre, care aproape că nu o mai bagă în seamă, ea devine imediat evidentă pentru călătorul străin, care o percepe încă din primii pași ai drumului său. Este mărturia vie a Sabinei Fati, care ne spune în mod sintetic, dar incisiv, cum, în periplul său în jurul Mării Negre, a văzut „(…) aproape peste tot militari”, iar în spatele atmosferei relaxate, întâlnite în general în orașele portuare, mai mult sau mai puțin deschise spre lumea largă, aproape peste tot a perceput un sentiment de „(…) precipitare și neliniște, de parcă zilele bune se apropie de sfârșit, dacă nu cumva s-au terminat deja” (p. 9). Cu toate acestea, Sabina Fati nu renunță la emoțiile pe care le oferă călătoria în sine. Citind cartea, am avut senzația că mă aflu în fața unei Odisei moderne, în care fiecare loc vizitat se dovedește a fi deosebit și în același timp primejdios. Ca și în cazul eroului homeric, drumul pe care autoarea îl străbate în jurul Mării Negre reprezintă o călătorie de cunoaștere a celuilalt, dar în același timp și a sinelui. Întâlnind oameni și popoare diferite prin modul de viață, obiceiuri, tradiții, se definește și propria identitate, individuală și colectivă. A-l cunoaște pe celălalt înseamnă a ne cunoaște mai bine pe noi înșine, iar acesta reprezintă, poate, rezultatul cel mai important al volumului oferit publicului de Sabina Fati.

Scrisă într-un stil simplu și totuși elegant, cartea se citește destul de repede, în ciuda aparentei voluminozități. Este o carte care dă dependență, și pe care cititorul așteaptă să o reia imediat ce o pune jos. O carte care se savurează până la ultima pagină, la propriu și la figurat. Dorim să menționăm, pentru că ne-a atras atenția și ne-a delectat trezind un val de amintiri și senzații aproape uitate, Epilogul cărții, care reprezintă un alt fel de călătorie, de această dată realizată prin cultura alimentară a popoarelor din jurul Mării Negre. „Omul este ceea ce mănâncă”, afirma în secolul al XIX-lea Ludwig Feuerbach, iar Sabina Fati pare să adere la această idee, susținând prin călătoria sa printre dulciurile pontice ideea conform căreia alimentația reprezintă fundamentul culturii și al spiritualității fiecărui grup uman.

________

*Sabina Fati, Ocolul Mării Negre în 90 de zile. Șapte țări, opt granițe și o lovitură de stat în prime-time, Humanitas, 2017

[Vatra, nr. 9-10/2017, pp. 36-37]